Când eşti înconjurat, nu te mai poţi uita decât în sus
de Dan C. Mihăilescu
La pagina 904 din Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu vorbeşte tocmai despre „aplecarea lui Noica spre compromisul util. Monica Lovinescu i-a consacrat un comentariu foarte sever. Nici un intelectual român din anii comunismului n-a fost mai contradictoriu decât Noica, de o inteligenţă uriaşă, dar care nu e scutită de la fel de uriaşe prejudecăţi, cultivat ca nimeni altul, dar fără nici cel mai mic simţ de discernământ, ascunzând sub o modestie vicleană un orgoliu covârşitor. Unele documente recente din arhiva CNSAS îl arată gata de o colaborare nu doar de idei cu fosta Securitate“.
Asta o spune omul căruia, când i-am vorbit despre dosarul de informator de celulă al lui George Ivaşcu, mi-a replicat cu un larg surâs atoateîncăpător „aaaa, păi asta nu-i nimica pe lângă ce mi-a povestit Ivaşcu despre faptul că a avut misiuni speciale în străinătate, despre care nu ştiau decât Gheorghiu-Dej şi Drăghici“!
Aşadar, George Ivaşcu, providenţialul protector, nu este „contradictoriu“. Nici Ov. S. Crohmălniceanu, care se roteşte cu fix 180 de grade în anii ’ 70 faţă de poziţia anilor ’50, faţă de Lovinescu, Blaga ş.cl. Nici Titus Popovici, care declară în anii ’90 că tot ce a spus rău despre legionari în anii ’50 fusese în realitate făptuit de agenţii comunişti. Nici Tudor Arghezi, cameleonul desăvârşit şi fără scrupule, care (cu circumstanţele atenuante pe care nu noi avem dreptul să i le refuzăm) una credea, alta zicea şi alta fuma în anii dejismului faţă de pitorescul labirint interbelic. Sau Petru Dumitriu, sau Adrian Păunescu, sau Eugen Barbu, autori care de altminteri beneficiază – uneori pe drept cuvânt – în aceeaşi Istorie de blânda comprehensiune, atentă la nuanţe, a criticului.
Pe scurt, verbul „a colabora“ este doldora de trape înşelătoare, galerii oarbe şi răsuflători benefice, dar cu aparenţe otrăvitoare. A nu accepta judecarea cu grilă proprie a fiecărui caz în parte este o manoperă care viciază iremediabil atât percepţia asupra victimelor, cât şi asupra demoniei sistemului în sine.
„Constantin Noica a avut deci legături cu Securitatea, pe care nici un intelectual de vază nu le-a putut ocoli (vezi vizitele obligatorii la Securitate după revenirea în ţară)“, conchide Dora Mezdrea în preambulul cărţii editate la Muzeul Literaturii.
„Scopul: fie pentru a deveni informatori/colaboratori ai Securităţii, fie pentru a fi «influenţaţi pozitiv». O recunoaşte el însuşi atunci când deosebeşte între cei «vânduţi» Securităţii şi cei ce aveau legături cu Securitatea pentru că nu se putea altfel (…) A face însă din Noica un sprijinitor al Securităţii este o eroare de percepere cu atât mai gravă cu cât o aflăm acolo unde ne obişnuiserăm cu fineţea de spirit“ (N. Manolescu).
Numai în intervalul 1967–1978 Securitatea foloseşte 41 de surse pentru a-l circumscrie pe Noica. Trei dintre numele cu contribuţie substanţială – „Cristian“, „Militaru Eugen“ şi „Nicoară“ – sunt decodate graţie contextualizării documentelor (documente care sunt 132 în cartea de la MNLR şi 155 în cea de la Humanitas): Octavian Cheţan, redactorul şef al Revistei de filozofie, Mihai Grădinaru, directorul editurii Junimea, respectiv Octavian Nistor. Vom vedea cum este analizat, (sub)înţeles şi „influenţat pozitiv“ (nicidecum „brichisit“, în jargonul generalului Pleşiţă!) Noica de principalii ofiţeri de caz – maiorul Ioan Pătrulescu, urmat din 5 mai 1976 de căpitanul Mircea Prunescu –, dar şi cum se iluzionează Noica întru „frăgezirea“ acestora în virtutea recăpătării mândriei naţionale. Vom vedea în articolul următor cum reacţionează informatorii potrivit statutului, vârstei şi motivaţiilor fiecăruia, cum funcţiona obsesia fundamentală a Aparatului („destrămarea anturajului“), cum – şi dacă – un om ca Aurel Cioran merită oprobriul nostru, ce – şi dacă – i se poate imputa obiectivului „Nica Dan“ (Noica), după care vom pune în paralel două destine: Nicolae Fărcăşanu vs. Silviu Crăciunaş.Până atunci, vă propun un exerciţiu simplu pentru această lună de vacanţă.
Decideţi dacă textul de mai jos (e plin dosarul de astfel de probe) este opera unui turnător, informator, colaborator etc. sau a unui om de bună-credinţă care se amăgeşte că-l poate îmblânzi şi educa pe Caliban.
C. NOICA: „Am fost pălmuit în închisoare când anchetatorul m-a întrebat ceva, iar eu i-am răspuns că nu sunt informatorul securităţii!“
„Prea le face pe toate regimul, când pune mâna pe un om, îl sfâşie“ – exclamă Noica în dialogul cu maiorul Pătrulescu din 20 oct. 1973. „Cu oamenii de cultură, continuă el, trebuie să fiţi mai îngăduitori, să-i lăsaţi să-şi păstreze specialitatea. Dar îi folosiţi până la epuizare… Biata Buşulenga, acum este desfiinţată, o omoară… îmi spuneau tinerii. Ce era acum 15 ani, o adorau toţi! Acum, când o văd că scrie verzi şi uscate, şi în dreapta, şi în stânga, şi toată ziua în ţară şi în străinătate… Sigur că se devalorizează (…) Eu am fost pălmuit în închisoare când anchetatorul m-a întrebat ceva, iar eu i-am răspuns că nu sunt informatorul securităţii! (…) Acel tip de informaţii nu l-am dat niciodată şi nici nu-l voi da. Sper să nu mi se ceară acest lucru. Eu nu concep să raportez despre legăturile cu străinii… Este o măsură ofensatoare la adresa demnităţii ţării să interzici unui român să stea de vorbă cu străinii (…) Pe mine mă interesează ce fac eu. Şi prin eu înţeleg o serie de oameni de cultură din străinătate şi din ţară, pe care vreau să-i antrenez într-o activitate românească. Or, eu am fost dezamăgit de o anumită lentoare, de o anumită inerţie şi, de altfel, ştiu că undeva sunt frâne directe în cazul ELIADE. Este MIRON CONSTANTINESCU, care continuă să-l frâneze, motivele îl privesc, dar din nefericire se reflectă asupra culturii noastre (…) Revenirea la ideea românească şi la ideea asta deosebită a lui Eliade de a crea din România ţara care să facă puntea dintre Europa şi Asia: am ratat această idee, dacă nu se face la timp centrul de orientalistică şi dacă Eliade, cât trăieşte, nu este folosit cel puţin de la distanţă (…) Noi aici nu-i publicăm lucrările care i-au fost publicate în Polonia, Cehoslovacia… Vă spun că, pe undeva, m-am îmbolnăvit de inimă rea“.
