Mihai Eminescu, Muşatin, „Cîtă lume, cîtă zare/De la Nistru pîn' la mare:/Fă-ţi odată ochii roată/-aceasta-i Moldova toată“ [ediţia Petru Creţia]

Muşatin

Mihai Eminescu

Sinopsa manuscriselor: 2256, 20r, 31—32 r;
2260, 274 r—301 r; 2276 A, 22—23 r, 47 r, 57—67 r,
118—122 r, 171—174 r; 2280, 24 r; 2283, 87 r

Codru-i alb şi frunza-i neagră:
A lui mii de rămurele
De zăpadă îi sunt grele,
Vîntul doar trece prin ele,
Vîntul rece, şi vreo ţarcă
Scuturînd le mai descarcă...

Albă-i noaptea cea cu lună
De departe codrul sună,
Lupii-n pîlcuri se adună;
Suflă vîntul, suflă-ntr-ună,
Crîng şi cer mi le-mpreună.
Te-apuc-o jale nebună,
Jale lungă şi întinsă
Ca şi ţara toată ninsă;
Codrii tremur ca o varga
Cît îi zarea ta de largă,
Lupii peste culmi aleargă,
Străbătînd ninsorile,
Pîlcuri sboară ciorile.

În temei de codri deşi
Nu e pîrtie să ieşi,
Nu-i cărare, nu-i răzor,
Nici urmă de vînător.
Viscolind troienele,
Au umplut poienele,
S-au lăsat pe crengi uscate,
Peste frunze scuturate,
Peste ape, peste toate,
În pădurea nepătrunsă
O căscioară e ascunsă,
Nu-i aproape sat nici drum,
Singurică, nu ştii cum
Doar din horn îi iese fum . . .
Cine-n casă o să-mi şadă,
De nu-i pasă de zăpadă,
Care cade ş-o să cadă
Tot grămadă pe grămadă,
De-ntrece gardu-n ogradă?
Pîn' la straşin-o s-ajungă
De s-alege iarna lungă.
Văduvioara tinerică
Şede-acolo singurică.
Cîte zile sunt lăsate
Nu mai merge pe la sate,
Cîtă-i vremea unei ierne,
Cît zăpada se aşterne,
Ea tot deapănă şi ţese
Fire albe, pînze-alese.
Pe cînd focu arde-n vatră
Lupii urlă, cînii latră,
Iar ea toarce din fuior
Legănînd pe un picior
Albia c-un copilaş
Adormit şi drăgălaş.
Şi cum cîntâ, cum suspină,
Glasul codrului o-ngînă.

*
În temeiul codrului
Cale nu-i, cărare nu-i,
Că, de-a fost vreodată cale,
Ea s-a prefăcut în vale,
Că, de-a fost cale vreodată,
Ea-i cu frunze îngropată,
S-a umplut cu spini şi scai
Că de urmă nu-i mai dai,
De-i cărare undeva,
N-o mai ştie nimenea.
Că-i pierdură urmele
Ciobănaşi cu turmele
Şi-şi pierdură semnele
Pădurari cu lemnele
Şi uitară ţarcurile
Vînători cu arcurile.
Nime-n lume nu mai ştie
Că-mprejur numai pustie
Care-i sînt hotarele,
Unde-i sînt izvoarele
Creşte iarba, mări, iară
Bătută de vînt de vară,
Unde mi-i pădurea rară,
Dar în iarba cea frumoasă
N-a intrat vreodată coasă.
Unde mi-i pădurea deasă
De desişul din pădure
Nu s-atinse vreo secure,
În temeiul codrului
Cale nu-i, cărare nu-i,
Ci-i o rarişte de brazi
Şi un ochi voios de iaz
Ş-o grădină cu prilaz
Ş-o căscioară cu necaz,
Iar la uşa casei creşte
Teiul vechi care-o umbreşte
Ca un viu coperămînt;
Floarea-i cade fără vînt
Scuturată la pămînt,
Iar pe prispă cin' se vede
Cine Ungă leagăn şede?
Văduvioara tinerea
Ce se ştia numai ea.
Şi, cum codrul se frămîntă,
Ea îşi cîntă, ea-şi descîntă.
Legănînd cu un picior
Ea zice încetişor:
Nani, nani, puişor,
Nani, nani, copilaş,
O poveste spune-ţ-aş,
Nani, nani, între noi
O poveste spune-ţi-oi.
Şi în pilde o s-o-mbrac
Şi frumos am s-o desfac
S-o pricepi numai cînd tac;
Către alţi nu zic nimica,
Lacrimile vale-mi pică.
Tată-meu era cioban.
Cîte clipe-s într-un an,
Tot atîţia baci avea
Cu mii turme-alăturea,
Turme mii de mieluşele,
Ciobănaşii după ele,
Turme mîndre şi de oi,
Ciobănaşii dinapoi
Cu fluiere şi cimpoi,
Mai avea, de mă pricepi,
Herghelii de cai sirepi
Ce ca vijeliile îi împleau cîmpiile,
Îi păşteau moşiile
Şi de-a lungul rîurilor
S-aşterneau pustiurilor
Şi în valurile ierbii
Păşteau ciutele şi cerbii
Şi prin munţi pierduţi în nouri
Avea cîrduri mari de bouri:
Rîuri reci, izvoare reci
În umbră-mi curgeau pe veci
Ş-avea munţi, ş-avea păduri
Şi cetăţi cu-ntărituri.
Ş-avea sate mii şi mii
Presărate pe cîmpii,
Ş-avea sate mari şi mici
Pline toate de voinici.
Ce mai freamăt, ce mai zbucium
Cînd sunînd voios din bucium
Chema ţara la hotare
De-alergau cu mic cu mare
De curgeau ca rîurile
Şi-nnegreau pustiurile,
Amar mie-ntr-un suspin
Lacrimile vale-mi vin,
Cu năframa de le şterg
Ele tot mai tare merg.
Şi frumoasă mai eram
Cum n-a mai fost neam de neam,
De-aur mi-erau pletele
Şi le-mpleteau fetele,
Rumănă ca un bujor,
Eram dragă tuturor.
Au venit, mări-au venit
Împăraţi din răsărit
Să mă ceară în peţit,
Dar s-au dus cum au sosit.
Veneau crai şi veneau soli
Învăţaţi în multe şcoli,
Cu cuvinte aşezate
Mă cerură cu dreptate.
« Bună vreme, baci bătrîn,
Împăratul nost' stăpîn
Ne-au trimis a întreba
De măriţi fata ori ba! »
El răspunde-atunci cinstit:
«Dragi voinici, bine-aţi venit,
Dragu-mi-e să v-ospătez,
Cu voi să mă desfâtez,
Dar oricît m-aţi întrebat,
Fată n-am de măritat».
Da-mpăratul din apus
Au venit şi nu s-au dus,
Două vorbe că mi-au spus,
Inima că mi-au supus.
Era mîndru şi-narmat,
Un oştean împlătoşat,
Era mîndru şi voinic,
N-avea grijă de nimic.
El înalt şi eu înaltă
Ne sta bine laolaltă,
Potriviţi cu de prisos:
Eu frumoasă, el frumos.
Amar mie-ntr-un suspin
Lacrimile vale-mi vin,
Cu năframa de le şterg,
Ele tot mai tare merg.
Auzit-au de-auzit
Peţitori din răsărit
Că eu stăm să mă mărit,
Iară cum m-am măritat
Multe neamuri s-au sculat,
Casa doar ne-o vor strica
Şi pe noi ne-or depărta;
Mii de limbi curgeau în rîuri
Răsărite din pustiuri
Şi veneau adunături
Răsărite din păduri,
Mai călări şi mai pe jos
Tot veneau în nour gros;
Veneau roiuri, veneau turmă
Şi lăsau pustiu-n urmă;
Veneau turme, veneau vale
Şi surpau cetăţi în cale.
Geaba omul meu da piept
L-împingeau tot îndărăpt;
I-au înfrînt oştirile,
I-au răpit măririle,
Pustiit-au ţările,
I-au luat averile,
I-a-nnegritu-i soarele,
I-au robit popoarele.
Eu în codrul cel pustiu,
Rătăcind într-un tîrziu,
Am aflat din limbi străine
Că bărbatul nu-mi mai vine.
Am aflat dinspre apus
Că bărbatul mi s-au dus,
S-a dus cale nenturnată
De toţi oamenii urmată.
Am aflat din răsărit
Că bărbatul mi-au murit,
Ş-au murit şi mi-l bocea,
Lumea-ntreagă îl plîngea,
Plîns-au toate schiturile,
Toate răsăriturile
Şi apusurile toate
Şi noroade, limbi şi gloate,
Miazănoapte, miazăzi:
Nu-l mai putură trezi.
Plîns-au, mări, pe cei regi,
Pe-mpăraţii lumii-ntregi,
Ş-o furtună se lăsă
Ce pămîntul l-înecă
Miază noapte şi apus
Neamuri mii pe cale-au pus,
Roiuri mari şi prădătoare
A străinelor popoare
Ce curgeau, mări, curgeau
Capăt nici nu mai aveau,
Ca să puie moştenire
Pe sărmana omenire.
Cînd gîndesc l-aşa dureri
Pare-mi-se c-au fost ieri.
Cînd gîndesc l-ai mei ciobani,
Pare-mi-se mii de ani...
Iară cînd am auzit
Că bărbatul mi-au murit,
Teiu-acesta am sădit,
Creşte teiul şi-nfloreşte
Şi viaţa mi-o umbreşte.
Şi în umbra-i cum trăiesc
Eu nu mai îmbătrînesc.
Dragul mamei copilaş
Multe-n lume spune-ţi-aş.
Dar mă tem să nu mă laşi,
Dar mă tem că mi-i pricepe
Şi-o să creşti şi vei începe
Cum că codrii nu te-ncap
Şi vei lua lumea-n cap.
Ci mai dormi, mări, un pic
Că eşti crud de ani şi mic,
Dormi la umbră, dormi în pace
Că mama ţie ţi-a face
Sub cel tei bătut de vînt
Aşternutul la pămînt.
Cînd soarele-o asfinţi
Atunci vîntul v-aromi
Iară tu vei adormi.
Bate-or rămurelele.
De-or străbate stelele,
Iară luna va străbate
A noastră singurătate,
Şi cînd vîntul va sufla,
Teiul se va legăna,
Florile-şi va scutura,
Iarăşi te va deştepta
În temeiul nopţii mari
Şi la freamăt de stejari
Sub rotirea norilor
În căderea florilor,
Sub lucirea stelelor
Şi la jocul ielelor,
Sub frunza stejarilor,
La glasul izvoarelor.
Unde-i crucea de la căi
— Nu mai plînge, măi
— Cresc ca fraţii doi molizi,
— Rîzi, puiule, rîzi
— Unde-s păsări în copaci
— Taci, puiule, taci
— S-adun fete şi flăcăi
— Dormi, puiule, hăi!
— S-adun cerbii cei domoli
— Scoli, puiule, scoli
— Şi cum cîntă, cum suspină
Glasul codrului o-ngînă.

*
Săracă ţară de sus
Toată faima ţi s-a dus!
Acu cinci sute de ai
Numai codru îmi erai,
Împrejur creşteau pustii,
Se surpau împărăţii,
Neamurile-mbătrîneau
Crăiile se treceau
Şi cetăţi se risipeau
Numai codrii tăi creşteau.
Verde-i umbra nepătrunsă
Unde-o lume e ascunsă
Şi în umbra cea de veci
Curgeau rîurile reci
Limpegioare, rotitoare
Avînd glasuri de izvoare.
Bistriţa în stînci se zbate
Prin păduri întunecate
Şi mereu se adînceşte
Unde apa-abia clipeşte,
Şi deodată vede că
Apa i se-mpiedică
Şi de stînci i se iezeşte;
Ea s-adună şi tot creşte,
Se iezeşte-n mîndru lac
Ale cărui ape tac,
Iar copacii umbră-i fac,
Pe deasupra frunza deasă
În adine apa veghează
Iar stejari din mal în mal
Pe deasupra-i se prăval,
Vîrfuri sprijin deolaltă
Şi îmi fac o boltă-naltd,
De vîrfuri ei se-mpletesc
Şi în umbră stăpînesc
Şi în vecinică răcoare
Undele-s seînteietoare.
Dintr-un mal la celălalt
A căzut un trunchi înalt,
Mi-a căzut de-a curmezişul
De îi spînzură frunzişul,
Punte lungă de-un copac
Peste-o linişte de lac,
Punte lungă, punte mare
De mi-o poţi trece călare.
Iar Muşatin, tinerel,
Trece puntea singurel,
Cu pieptarul de oţel,
Cu cuşma neagră de miel,
Cu zeghea albă pe el;
Cum venea la vînătoare
Purta arcul pe spinare,
Tolbă de săgeţi el are;
Cu lungi plete pîn' pe spate
Dar la frunte retezate.
Copilaş în haine strîmte
Uşurel mi se mai simte;
De ocheşte-o căprioară
Şoimul pe deasupra-i zboară;
De-şi întinde mîna-n sus
Şoimu-n palmă i s-a pus;
Şi tot vine chiuind
Şi din frunză tot pocnind
Şi cînd prinde a cînta
Codrii-ncep a răsuna:
«Auzi dragă, auzi mamă
Pe Muşatin cum te cheamă? »
Nime-n juru-i nu era
Numai mierla şuiera,
Iară el se cobora
Unde apa tremura.
[Iar în codru] mierla zice:
« Ce câţi tu, băiat, pe-aice ?»
« Creşte, codri, şi te-ndeasă,
Numai de-o cărare-mi lasă,
Să te trec în curmeziş,
Doar de-oi da de-un luminiş
[Şi în el] izvor de apă
Să văd şoimul cum s-adapă ».
Zice codrul liniştit:
« M-am pus de am înfrunzit
Pentru că tu m-ai dorit,
Iară valurile sună
Mişcătoare se adună,
Printre pînzele de frunză
Cearcă soare să pătrunză,
Ard în umbră la răcoare
Petele scînteietoare
Şi pe-a undelor bătaie
Varsă lumina văpaie,
Pe şiroaie limpezi, lungi
Zboară razele ca dungi »
Sub un vechi stejar pletos
Ce-şi lăsa crengile-n jos
Muşatin se întindea
Punînd arcu-alăturea.
« Codri, codri, dragul meu
Pare că ţi-am spus-o eu
Să suni din frunză mereu.
Că, de cînd nu te-am văzut,
Multă vreme a trecut
Şi, de cînd nu te-am cătat,
Multă lume am umblat.
Codrule, Măria-ta,
Lasă-mă sub poala ta,
Că nimica n-oi strica

Fără num-o rămurea.
Să-mi atîrn armele-n ea.
Să le-atîrn la capul meu,
Unde mi-oi aşterne eu
Sub cel tei bătut de vînt
Cu floarea pîn-în pămînt.
Să mă culc cu faţa-n sus
Şi să dorm, dormire-aş dus,
Dar s-aud şi-n visul meu
Dragă codri, glasul tău,
Din cea rarişte de fag,
Doina răsunînd cu drag,
Cum jelind se tragănă
Frunza de mi-o leagănă,
Iară vîntul molcomit
Va vedea c-am adormit
Şi prin tei va răscoli
Şi cu flori m-a coperi».
Codrul i se închina
Şi din ramuri clătina:
« Măi Muşatin, măi Muşatin,
Voios ramurile-mi clatin
Şi voios ţi-aş cuvînta:
Să trăieşti, Măria ta...
Hai, Muşat, să ne-nţelegem
Şi-mpărat să ni te-alegem
Împărat izvoarelor
Şi al căprioarelor,
Aşezat la vrun părîu
Să scoţi fluierul din brîu,
Tu să cînţi şi eu să cînt,
Frunza-mi toată s-o frămînt,
S-o pornesc vuind în vînt
Pe izvoară
Din ponoară
Unde păsările zboară,
Unde crengile-mi se pleacă
Şi căprioarele joacă ».
Apa-i zice: « O, copile,
Mîinile întinde-mi-le,
Vino-n fundul luminos
Că tu eşti copil frumos! »
Iar Muşatin îi răspunde:
« Geaba mă momeşti în unde,
Geaba, codri, dragul meu,
Îmi suni din frunze mereu
Căci m-oi duce de la tine,
Frunza-o plînge după mine,
Că de suflet mă apucă
Dor de cale, dor de ducă,
Şi deşi mi-aşa de jele
De plînsul măicuţei mele,
Eu m-aş duce, m-aş tot duce,
Dor să nu mă mai apuce.
Şi m-aş duce-n cale lungă,
Dor să nu mă mai ajungă,
În zadar pe vînt mă cheamă
Dor de casă, glas de mamă,
În zadar răsună-n vînt
Căci aşa menit eu sînt:
Să-mi fac cale pe pămînt,
Să-mi întind cărările,
Să cutreire ţările,
Ţările şi mările.
Fire-ar tare glasul meu,
Ca să treacă tot mereu
De ori unde oi fi eu:
Peste ape, peste punţi
Peste codri de pe munţi
Să ajungă pîn'acasă
Unde mama-mi stă de ţasă
Şi să-i spue-n multe rînduri:
Nu muri, mamă, de gînduri ».
« Nu te duce, măi copile,
Ci de ai [în] lume zile
Toate dăruieşte-mi-le !»
Tu să ştii, iubite frate,
Că nu-s codru, ci cetate,
Dar de mult sînt fermecat
Şi de somn întunecat,
Numai noaptea cînd soseşte
Luna-n cer călătoreşte,
Umbra-mi toată mi-o petrece
Cu lumina ei cea rece.
O, atunci din corn îmi sună
Toţi copacii împreună,
Sună jalnic frunza-n lună
Iară lumea mea s-adună,
Căci copac după copac
Toţi deodată se desfac.
Din stejar cu frunza deasă
Iese mîndră-o-mpărăteasă
Cu păr lung pînă la călcîie
Şi cu haine aurie,
Mîndră-i este rochia
Şi o cheamă Dochia!
Din copaci fără de număr
Ies copii cu şoimi pe umăr
Şi copile multe iese
Cu-a lor mînece sumese,
Şi pe umcrele goale
Poartă doniţe şi oale;
Se porneşte-atunci un zbucium,
Sună un dulce glas de bucium,
Pe cărări fără de urme
Vin cerboaicele în turme
Şi mugesc încet atît
Cu talangele la gît
Şi aşteaptă răbdătoare
Mîni frumoase de fecioare,
De le mulg în donicioare.
Căci să ştii, iubite frate,
Că nu-s codru ci cetate,
Dar vrăjit eu sînt de mult
Pînă cînd o să ascult
Răsunînd din deal în deal
Cornul mîndru triumfal
Al craiului Decebal.
Atunci trunchii-mi s-or desface
Şi-n palate s-or preface,
Vei vedea ieşind din ele
Mii copile tinerele
Şi din brazii cît de mici
Vei vedea ieşind voinici,
Căci la sunetul de corn
Toate-n viaţă se întorn».
Iară şoimul, sprintenel,
Pe deasupră-i zboară el:
«Hai Muşatin, măi Muşatin,
Voios aripile-mi clatin
Pe-al tău coif m-aş aşeza
Şi din gură-aş cuvînta:
— Să trăieşti, Măria ta — ».
«Rămîi, codri, sănătos,
Că mă cheamă apa-n jos
Şi menit în lume sînt
Să-mi fac cale pe pămînt! »
Şi Muşatin s-apropie
De Bistriţa argintie,
Luntrea se juca pe val,
O dezleagă de la mal,
Sare-n ea şi îi dă drum,
Ca săgeata zboar-acum.
Şi, [plutind pe] repezi ape,
[Dorul zării nu-l încape]
Şi mergînd, mergînd departe,
Apa-n două o desparte,
Cu largi brazde de argint
Ce se mişcă strălucind,
Şi în umbră mi-l cuprind
Şi prin valea boltit oare
Numai p-ici şi pe colea
Soarele mai pătrundea,
Ici e umbră, colo soare
Pe ape tremurătoare.
El pe maluri înflorite
Vede turme rătăcite,
[In poieni] el vede cerbii
Trecînd valurile ierbii,
Caii pasc lîngă pîraie,
Ca la lebede se-ndoaie
Gîtul lor. Iar capul mic
Ei deodată îl ridic
Şi urechile ciulesc
Pe cînd luntrea o zăresc.
El plutea, plutea mereu.
Codrul sună blînd şi greu,
Cînd deodată zi se face
Codru-n două se desface
Şi pe ape rotitoare
Scînteiază mîndru soare.
Si-naintea-i vede-un munte
Cu-a lui creştete cărunte,
S-a clădit stîncă pe stîncă
Începînd din vale-adîncă
Şi purtînd cu el păduri
Peste nourii cei suri,
Îşi ridică în senin
Creştet de zăpadă plin.
Şi spre mal şi-ndreaptă iară
Luntrea mică şi uşoară,
Iar Muşatin se coboară,
Calea muntelui apucă
Pînă-n vîrfuri să se ducă,
Pîn' ce noaptea l-a ajuns
în cel codru nepătruns.
Dar cu noaptea-n cap porneşte,
Se tot urcă voiniceşte,
Doară culmea va sui-o
Pe cînd s-o miji de ziuă.
Pe culmea cea înălţată
El ajunge deodată
Şi, făcîndu-şi ochii roată,
El priveşte lumea toată;
Vede cerul sfîntului
Şi faţa pâmîntului:
Că, departe, se-ntind şesuri
Ce cu ochii nu le măsuri,
Unde soarele cel sfînt
Parcă iese din pămînt;
Colo-n zarea depărtată
Nistrul mare i s-arată
Dinspre ţările tătare
Şi, departe, curge-n mare.
La liman, ca şi o salbă,
Se-nşiră Cetatea Albă.
Iar pe faţa mării line
Trec corăbiile pline,
Trec, departe de pămînt,
Pînzele umflate-n vînt.
Iar privind spre miazăzi,
Dunărea el o zări
Într-un arc spre mare-ntoarsă
Şi pe şapte guri se varsă.
De la Nistru pîn'la ea
Ţară mîndră se-ntindea,
Vede şesuri fumegînd,
Dealuri mîndre înverzind,
Vede codri cum coboară,
Deal cu deal, scară cu scară,
Răsfîrîndu-se pe şes
Unde rîurile ies
Şi, pe vîrfuri de păduri,
Mănăstiri cu-ntărituri.
Vede tîrguri, vede sate
Pe cîmpie presărate.
Vede mîndrele cetăţi
Stăpînind pustietăţi,
Vede turmele de oi
Cu ciobanii dinapoi,
Cu fluiere şi cimpoi
Iară hergheliile
Petreceau cîmpiile
Şi s-aşterneau vîntului
Ca umbra pâmîntului
Şi de-a lungul rîurilor
Se-aşterneau pustiurilor.
Iară şoimul tinerel
Pe deasupra-i zboară el
Şi din gură-i cuvinta:
« Să trăieşti, Măria ta!
Cîtă lume, cîtă zare
De la Nistru pîn' la mare:
Fă-ţi odată ochii roată
C-aceasta-i Moldova toată».

*
Dragoş Vodă cel Bătrîn
Pe Moldova e stăpîn
Şi domnind cu toată slava
Şade-n scaun la Suceava,
La Suceava lăudată
Cu ziduri înconjurată,
Zid de piatră-nalt şi gros
Că pe el merg cinci pe jos
Şi au loc cu de prisos;
Că merg trei călări alături
Şi mai au loc pe de lături
Caii mîndri să şi-i joace
Cînd încolo, cînd încoace.
Iar din negri trunchi de stîncă
Peste valea cea adîncă,
Pe deasupra de cetate,
De biserici şi palate,
Stă domneasca cetăţuie
Ce cu crestele-i se suie,
Repezite înspre nori
Peste codri sunători,
Cu-a ei ziduri, cu-a ei bolţi
Şi cu turnuri pe la colţi,
Ziduri grele şi cu creste
Cum au fost şi nu mai este.
Printre arcurile grele,
Printre negrele zăbrele
Abia soarele străbate
Intre tinzi întunecate;
în pereţi de piatră goală
Au înfipt făclii de smoală,
Fumegînd cu flăcări roşii
Luminează-ntunecoşii
Stîlpi de piatră grei şi suri
Unde-atîrnă armături,
Arătînd a lor rugină
Sub făclia de răşină,
Paveze, mănuşi leite,
Caşte mîndre, poleite
Şi pieptare, obrăzare
Şi arcuri de vînătoare.
Iar în fundul salei drepte
Se-nalţă pe şapte trepte
Tronul Domnului creştin,
Coperit de-un baldachin,
Iară-n jeţul auriu
Şade Dragoş brumăriu,
Barba albă pînă-n brîu,
Cu ochi negri viforoşi;
Coroana de aur roş
Strălucind frumos pe frunte
Peste pletele cărunte;
Pe-a hlamidei sale cute
Flori de aur sînt cusute;
Şi cu faţa înţeleaptă
Şi cu schiptru-n mîna dreaptă
Ochii mîndri şi-i îndreaptă.
Iar l-a tronului picioare
Se înşiră pe covoare
Jeţuri de lemn dat la strug
Săpate cu meşteşug;
Icea şese, colo şese
Pentru boierii alese.
La a tronului său scări
Şed în două părţi boieri
Aşezaţi, dup-a lor trepte,
Ca poruncile-i s-aştepte.
Vornicul Ţârii de jos
Sta în scaun luminos,
Un bătrîn şi blînd moşneag
Cu albastrul lui toiag,
Ce-i cu aur împletit,
Cu pietre acoperit;
Iar de-acesta mai în sus
Vornicul Tării de sus:
Stă cu plete colilie
Pârcălabul de Chilie
Şi cu genele lui albe
Pârcălab Cetăţii Albe.
După-aceştia iarăşi vin
Pârcălabul de Hotin;
Cel din Neamţ şi de la Vrance !
Rezimat stătea pe lance,
Iar pe toţi i-ntrece-n slavă
Pîrcălabul de Suceavă.
Şi astfel jur-împrejur
Şed în blane de samur,
Cu pieptare la un fel
Şi cu mîneci de oţel.

[Dragoş Vodă cel bătrîn
Pe Moldova e stăpîn:]
În Suceava, în cetate,
Adunat-a Direptate.
[1880]

Mihai Eminescu, Muşatin, 1880, text reprodus după Poezii inedite ediţia Petru Creţia, Manuscriptum, 1991, nr. 82, anul XXII

Mihai Eminescu, „Munţii cînte tot a jele,/Vin duşmanii ţării mele/Vin duşmanii, vin în turme/Calce-li pustia-n urme.“

Doină, doiniţă!
Mihai Eminescu

Doină, doiniţă1
Şapte-oţele-adu din stele,
Munţii cînte tot a jele,
Vin duşmanii ţării mele;
Vin duşmanii, vin în turme,
Calce-li pustia-n urme.

Doină, doiniţă!
Piso, rivă înspumată,
Face-mi-te-ai lată, lată
Şi la valuri turburată,
Să nu-i laşi ca să mai vie,
Foametea din urmă-i mîie,
Holera calea li ţie.

Doină, doinită!
Sai, copil de voinicariu,
Cinge-ţi trupul cu armariu,
Sufletul cu vitezie;
Cinge-i murgului spinarea
Să-ţi discînte depărtarea
Cît e-n Pisa dealu mare.
Doină, doiniţă!

Şi la Pisa-nfigeţi calul,
Nu-i lăsa să treacă malul,
Stai ca stînca, stai ca valul
Şi, de-ar trece, moartea-i sece,
Luptă-te ca doisprezece,
Stînca stă, iar apa trece.
[1866]

Mihai Eminescu, Doină, doiniţă!, 1866, text inedit reprodus după Poezii inedite ediţia Petru Creţia, Manuscriptum, 1991, nr. 82, anul XXII

MIHAI EMINESCU - TEOCTIST - CEZAR IVANESCU - Suntem un popor care isi omoara spiritele inalte?

Pe 24 aprilie 2009 se implineste un an de la trecerea spre Lumina a poetului Cezar Ivanescu. Un an de tacere, apriga cenzura si nemiloasa excludere din viul cultural a celui care s-a sfarsit pe sine mai intai, intru Poezie, pentru ca apoi sa fie sfasiat, an dupa an, de confrati, media, sub-media, via CNSAS.

Cum a murit si, mai ales, de ce a murit Cezar Ivanescu?

O intrebare inca fara raspuns. La un an de la moarte, am ales sa alaturam, pentru prima data, trei entitati, trei stalpi ai spiritualitatii romanesti.

Dincolo de incontestabila lor valoare, de vietile asumate profund si de impactul social, spiritual si moral al lucrarilor lor, cei trei se unesc cutremurator in moarte. Mihai Eminescu (nascut in Botosani, mort in Bucuresti), Patriarhul Teoctist (nascut in Tocileni, Botosani, mort in Bucuresti) si Cezar Ivanescu (nascut in Barlad, mort in Bucuresti, cetatean de onoare al Botosanilor).

Vom prezenta mai jos, pentru prima data impreuna, date despre mortile celor trei mari oameni ai Romaniei. Desigur, nu sunt cazuri singulare, insa, deocamdata, nu exista dovezi clare, ci doar aluzii sau disperate strigate: In urma cu cativa ani, mai exact in mai 2005, la Petru Voda, un preot care trecuse de 80 de ani a fost omorat chiar in curtea manastirii, pentru ca fusese confundat cu Parinele Iustin Parvu.

"Parintele Iustin este acum supravegheat permanent de oameni de incredere. Este foarte slabit, sufera cumplit din cauza a celor pe care le traim, are nevoie foarte des de perfuzii, pe care i le pun doar preotii de la manastire. Intr-o zi, au venit niste oameni care au cerut sa ajunga la Parintele sa ii puna perfuzii, chipurile sa il ajute. Nu au vrut sa spuna de unde sunt si cum se numesc. Cand au devenit suspecti, s-au facut nevazuti", povestesc oameni ai Manastirii Petru Voda.Aceiasi oameni spun ca Parintele Cleopa si Parintele Ioanichie Balan au fost "ajutati" sa moara. Nu exista dovezi. Insa credinciosii se intreaba de ce Mitropolitul Daniel nu si-a dat acordul pentru ca, la 7 ani de la trecerea la cele vesnice, trupul Parintelui Cleopa sa fie deshumat. Nici la 7, nici la 10 ani. Intre timp, Mitropolitul Daniel a devenit Patriarh al Romaniei. Si despre moartea Parintelui Ioanichie Balan circula aceleasi temeri. "Nu era de moarte Parintele Ioanichie. Dar i-au pus in perfuzie ce trebuie. A murit repede".

Sa mai amintim aici si mortile nesteptate ale artistilor Doina si Ion Aldea Teodorovici si pe cea a poetului Grigore Vieru.Astazi, la un an de la moartea lui Cezar Ivanescu, va prezentam povestile cutremuratoare ale celor trei uriasi ai neamului nostru, ultimele lor clipe de viata pamanteasca. (F.Tonita)

MIHAI EMINESCU - Moartea unui geniu

Conspiratia asasinarii fizice si morale a lui Eminescu rabufneste la data de 28 iunie 1883, cand au loc o serie de evenimente ciudate, menite sa fabrice nebunia eminesciana. In canoanele vremii, a fi declarat nebun insemna indepartarea definitiva din viata publica si, automat, ducea la destituirea celui atins de boala. Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se inventeaza povestea unei boli venerice, se insista pe activitatea sa poetica si mai putin pe cea de jurnalist.

Urmeaza o serie de internari in diferite sanatorii din tara si strainatate. Este otravit lent cu mercur, sub pretextul tratarii asa-zisei boli venerice de care suferea – sifilis – , este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, dar poetul se incapataneaza sa nu moara.

Intors in casa surorii sale Henrietta, din Botosani, in 1887, este supus unui consult medical din care reiese ca era sanatos psihic. Medicii au ajuns la concluzia ca sanatatea lui Eminescu nu este deloc alterata si ca trebuie a-l supune unui tratament radical numai in ceea ce priveste boala lui cea neglijata, care se manifesta la picioare. Eminescu este deci sanatos psihic si capabil de a crea.

In 1888, Eminescu ajunge la Bucuresti insotit de Veronica Micle, care-l scosese din casa Henriettei. In Capitala, poetul isi regaseste vocatia de jurnalist colaborand sub pseudonim cu mai multe ziare si reviste. Pe 13 ianuarie 1889, Eminescu scrie un articol ce va zgudui guvernul, facandu-l pe Guna Vernescu sa demisioneze, rupand o coalitie fragila a conservatorilor cu liberalii. Destul de repede insa, se va afla faptul ca autorul articolului este bietul Eminescu. Este cautat, gasit si internat din nou, in luna martie, in sanatoriul doctorului Sutu.

Pe 15 iunie 1889 se sfarseste din viata.

Supradozajul medicamentos a jucat un rol important in evolutia bolii poetului. Interesarea sistemului nervos central in intoxicatia cronica cu mercur explica modificarile de comportament, depresie mentala, halucinatii si insomnie.Dupa cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat in clinica: I-a aparut o stare deliranta, cu dureri in tot corpul, tremuraturi, incetinirea reflexelor pupilare (la internare normale), tulburari grave sfincteriene“. Aceste simptome sunt explicate prin injectiile cu mercur pe care le primeste in clinica, fara rezultat asupra bolii psihice, dar cu urmari grave secundare.

FILMUL MORTII PATRIARHULUI TEOCTIST - 30 iulie 20077.50

- Patriarhul este trezit de soferul sau, Costel Calapod, in prezenta medicului anestezist Dan Tulbure si a sotiei sale Ruxandra Tulbure. I se solicita de catre medicul chirurg Ioanel Sinescu, prin intermediul lui Calapod, o "proba" de urina.8.34 - Pleaca la operatie pe targa. Tensiunea este perfecta. I se administreaza o tableta. Crede ca anestezia va fi "ca la dentist".

8.35 - 9.15 - Cuplul de medici Dan si Ruxandra Tulbure incearca fara succes sa execute o rahianestezie - anestezie locala administrata in coloana vertebrala. In mod normal, in acest moment se putea decide amanarea operatiei. Dr. Sinescu hotaraste insa, peste vointa si informarea Patriarhului, sa se efectueze o anestezie generala.

9.15 - 10.30 - Are loc operatia de rezectie endoscopica. Conform standardelor si posibilitatilor tehnice aceasta este inregistrata obligatoriu. Unde este filmarea?

10.30 - Patriarhul este adus inca in stare de inconstienta in salonul de la Terapie intensiva.

11.00 - 11.30 - Patriarhul incepe sa-si revina din anestezie. Are loc sangerarea operatiei prin uretra. Incepe prabusirea tensiunii arteriale, cu scaderea semnificativa a hemoglobinei care duce la tulburari de ritm cardiac. Dr. Sinescu este anuntat ca pacientul sangereaza. Acesta nu vine in salon. Este cautat si adus de la doua etaje mai jos un aspirator pentru ca Patriarhul incepuse sa expectoreze sange.

12.00 - 12.30 - Are loc primul stop cardiac. Apare Sinescu si Patriarhul este dus din nou in sala de operatie unde este deschis, dupa ce este din nou anesteziat. Nu raspunde la incercarile de resuscitare. Este adus tot de la doua etaje mai jos aparatul de resuscitare electrica. I se face o radiografie. Numai acum este chemat medicul cardiolog Mihaela Rugina.

12.30 - Inceteaza activitatile electrice cerebrale. Moarte cerebrala.

12.30 - 13.30 - Se incearca in van resuscitarea fara a i se efectua totusi si o injectie cu adrenalina in inima. Profesorul Ursea este mintit la telefon de catre Sinescu ca nu s-a efectuat operatia si ca il va anunta el daca o va face.

13.30 - Inima inceteaza sa mai bata. Patriarhul este declarat neresuscitabil. Este constatata moartea, pe masa de operatie.

13.30 - Este adus din nou la Terapie intensiva. Dr. Tulbure paraseste nervos sala injurandu-l pe dr Sinescu.

13.30 - 15.00 - Se mai executa de fatada incercari de resuscitare. Se trece la intoxicarea presei, pentru a se anunta intai public rezultatul pozitiv al operatiei. Ziaristii de agentii care au publicat primii stirea ca Patriarhul este bine dupa operatie, "conform unor surse medicale", vor trebui sa marturiseasca procurorilor numele acestor "surse".

15.00 - 15.30 - Asistenta principala ii marturiseste soferului Costel Calapod, aflat disperat pe hol, ca Patriarhul este mort.

13.30 -16.30 - Se lucreaza la masluirea Foii de Observatie in care apare moartea declarata la ora 17.00.

16.30 - Apare PS Vicentiu, Vicar Patriarhal, dupa o discutie telefonica cu Sinescu, conform declaratiilor acestuia din urma. I se comunica faptul ca Patriarhul a murit, conform BOR.

17.00 - Este ora la care apare inscrisa oficial moartea Patriarhului.

17.17 - Directorul Spitalului Fundeni, dr Constantin Popa, da citire catre presa comunicatului semnat de dr Sinescu si dr. Tulbure in care se afirma ca Patriarhul a murit la ora 17.00.

Diversiunea si presiunile lui Sinescu

Declaratiile pe care le-am obtinut din mai multe surse spitalicesti de prima mana ne confirma investigatiile anterioare. Totodata, am mai fost informati de sursele noastre ca atmosfera din Clinica unde a murit Patriarhul este mai grea ca pe vremea lui Ceausescu, Sinescu amenintand angajatii spitalului, pentru "a-si tine gura", cu relatiile sale cu serviciile secrete si masoneria, precizandu-se ca este membru al Lojei masonice "Eduard Caudela".

Dupa prezentarea de catre ZIUA in exclusivitate a dezvaluirilor privind existenta unei cicatrice de circa 10-15 cm pe trupul Patriarhului Teoctist, in ciuda faptului ca chirurgului Ioanel Sinescu sustine ca a efectuat doar "o rezectie endoscopica in conditii standard", echipa de publicitate a medicului de la Fundeni a incercat fara reusita o diversiune ordinara. Un cunoscut medic bucurestean (n.r., Sorin Oprescu, actualul primar de Bucuresti), al carui tata a fost general de Securitate, a sustinut ca, pe cand avea 20 de ani - in anii 70 - l-ar fi operat de cancer la colon pe Parintele Teoctist, pe atunci episcop.

Cicatricea aflata pe trupul Patriarhului, prin care se certifica practic faptul ca Patriarhul a suferit o interventie chirurgicala deschisa - in ciuda minciunilor prin omisiune ale doctorului Sinescu - a fost vazuta atat de catre cei patru calugari care l-au uns cu mir pe Patriarh, cat si de personalul din spital si de la Institutul Medico Legal.

MOARTEA LUI CEZAR IVANESCU - MARTURIILE CUTREMURATOARE ALE CLAREI ARUSTEI, fiica poetului

Luni dimineata, 21 aprilie 2008, in jurul orei 8:45, Cezar Ivanescu a ajuns impreuna cu soferul sau la Carina Ribac, nepoata sa, medic in Bacau. Cezar Ivanescu, soferul si Carina Ribac au mers impreuna la Clinica Palade. In jurul orei 9:30 Cezar Ivanescu era in rezerva, dand telefoane si facandu-si programul pentru toata saptamana, incepand cu ziua de miercuri.

Din seara zilei de marti 22 aprilie, Cezar Ivanescu nu a mai luat legatura telefonic cu nimeni. In dimineata zilei de 23 aprilie a fost sunat cu mare insistenta atat de prietenii din tara, cat si de cei din strainatate. Nu a mai raspuns. In schimb, un element straniu este ca exista doi martori care au declarat ca cineva le inchidea apelurile telefonice, atat in seara zilei de marti, cat si miercuri.

In cursul zilei de miercuri 23 aprilie, dupa cum specifica fisa SCRISOARE MEDICALA, in fapt un bilet de transfer - Clinica Palade plasa pacientul Cezar Ivanescu aflat deja in stare foarte grava la SPITALUL JUDETEAN DE URGENTA BACAU. Diagnosticul la internare in Clinica Palade mentionat in aceasta fisa era: Hemoroizi grad IV. Prolaps hemoroidal; Cardiopatie ischemica cronica nedureroasa; Bronsita cronica tabagica. Diagnosticul la transferul din Clinica Palade catre Spitalul Judetean de Urgenta era: Hemoroizi grad IV SANGERANZI. Prolaps hemoroidal; Cardiopatie ischemica cronica nedureroasa; Bronsita cronica tabagica.

Atunci: In ce a constat de fapt interventia chirurgicala la care a fost supus pacientul? De ce la transferul din Clinica Particulara Palade starea pacientului era extrem de grava, iar diagnosticul foarte mult agravat?

La epicriza este specificat atat: In cursul zilei de 23. 04. 2008 sub o evolutie aparent simpla acuza dispnee din ce in ce mai severa si prabusirea valorilor tensionale la 80 mmHg. Se instituie terapie intensiva. Se suspicioneaza posibilitatea instalarii unui infarct miocardic si se ia decizia transferului pacientului la spitalul judetean.F.O. nr. SC 348 cu care Cezar Ivanescu a fost transferat la Spitalul Judetean de Urgenta Bacau a fost semnata doar de dr. Vasile Palade, in calitate de director al clinicii si de medic curant.

De altfel situatia analizelor pare mult mai complicata. Cezar Ivanescu nu figura nicaieri ca avand o suferinta cardiaca.Toti prietenii acestuia cunosc faptul ca nu figura nicaieri ca fiind bolnav de inima, si sunt peste 15 martori care pot depune marturie. Deci, daca acel control chiar a avut loc, dr. Vasile Palade si-a asumat niste riscuri nepermise si putem crede ca de fapt a pus ulterior diagnosticul de cardiopatie ischemica nedureroasa pentru a-si acoperi cumva urmele, a justifica evolutia extrem de nefavorabila, faptul ca pacientul a fost operat fara a i se face un control cardiologic si fara a i se face investigatiile standard paraclinice absolut obligatorii unui pacient care urma a fi supus unei interventii chirurgicale, rezultate in urma carora decizia operatorie cu anestezie generala ar fi impus amanare pana la stabilizarea pacientului.

Familia a fost informata foarte tarziu, in seara zilei de 23 aprilie cum ca Cezar Ivanescu este internat la Spitatul de Urgenta Judetean din Bacau pentru ca are niste minore complicatii, fara a se specifica exact gravitatea situatiei.

La ora 4:15 - 4:20 dimineata eram deja in Bacau, la Spitalul Judetean de Urgenta. Nu m-au lasat sa intru la terapie intensiva, am reusit sa sun de la poarta si sa aflu si sa-i implor sa aiba grija de starea sanatatii sale, sa nu il lase singur. Am intrat pe la 6:30, era constient, lucid si a vorbit cu mine, avea sonda, ii faceau in continuare heparina, era cianotic, avea extremitatile reci. Intreb, dar si acuz.

Diagnosticul pus la Spitalul Judetean Bacau era de embolie pulmonara (diagnostic acoperitor!) si tratamentul adoptat cel clasic, cu heparina. In cursul zilei de joi dimineata Spitalul Judetean Bacau nu avea un diagnostic pus ca urmare a unor investigatii medicale serioase si un tratament adecvat. Pacientul avea extremitatile reci, cianozate (degetele de la picioare, degetele de la maini, varfurile urechilor - partial), limba de culoare normala, constient, extrem de deshidratat (dupa cum declara medicul de la ATI) si avea o sonda pentru urina la al carui capat dinspre pat erau difuze picaturi de sange.

Medicul privind aceasta sonda i-a mai cerut asistentei sa-i faca inca un furosemid. Familia pacientului nu avea informatii despre starea reala a sanatatii acestuia. Prin intermediul prietenilor, familia a pus medicii de la Spitalul Judetean Bacau - Sectia Terapie Intensiva in legatura telefonica cu diversi specialisti cardiologi de marca din Iasi (prof. dr. Tinica, prof. dr. Datcu).

Doctorul de garda Dahnovici de la ATI Bacau parea complet depasit. Diagnosticul de embolie pulmonara a fost pus fara ca pacientului sa i se faca o ecografie, o tomografie sau vreun alt examen medical complex. In aceeasi zi, pacientului i s-au administrat 3 furosemide (un medicament care, conform contraindicatiilor, provoaca aritmii si scaderea tensiunii, si este total nerecomandat in cazul insuficientei renale si persoanelor in varsta), asta in situatia in care pacientul venise cu o zi inainte avand tensiunea 6.

Se pare ca nu ii faceau si altceva in afara de heparina pentru ca le era frica de o hemoragie. Acest risc este de neinteles in cazul unei interventii minore de hemoroizi.

La Spitalul de Urgenta Floreasca a ajuns in stare foarte grava, in coma profunda, semnele vitale (ritmul cardiac si respirator) erau foarte slabe si de la inceput medicii Urgentei au afirmat ca sansele sunt minime. Imediat i-a fost facuta o ecografie si analizata inima. In Bucuresti diagnosticul corect a fost pus in 3 minute, in Bacau nici dupa aproape doua zile pacientului nu i s-a pus un diagnostic corect.

sursa: http://www.stiri.botosani.ro/stire/5533/MIHAI+EMINESCU+-+TEOCTIST+-+CEZAR+IVANESCU+-+Suntem+un+popor+care+isi+omoara+spiritele+inalte%3F.html

MIRCEA ELIADE: PILOTII ORBI. Despre crima, tradarea si imoralitatea clasei conducatoare din Romania in fata strainilor, a Ungariei, Ucrainei si Rusiei

Imoralitatea clasei conducătoare românesti, care detine “puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia natională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit tărănimea, că s-a introdus politicianismul în administratie si învătământ, că s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916-1918 – lăsând să se astearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: acesti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăsi existenta istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai văd.Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nstru este condusă de niste piloti orbi. Acum, când se pregăteste marea luptă după care se va sti cine merită să supravietuiască si cine îsi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îsi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai găsesti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sută de ani fără ca nimeni să înteleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetătenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusă de pilotii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înteles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, negutătorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tăranii de ogorul lor. Numai istoria stia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afară de cea capitală: instinctul statal.

Crima elitelor conducătoare românesti constă în pierderea acestui instinct si în înfiorătoarea lor inconstientă, în încăpătânarea cu care îsi apără “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bună voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor nostri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putintă ca să-si prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înteleg să se resemneze.

Să amintim numai câteva fapte si vom întelege de când ne conduc pilotii orbi.Cel dintâi lucru pe care l-au făcut iugoslavii după război a fost să colonizeze Banatul românesc aducând în masă de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbesti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau departe de a avea linistea si coheziunea politică pe care am fi putut-o avea noi: problema croată isbucnise cu violentă. Cu toate acestea, stiind că adevărata granită nu e cea însemnată pe hărti ci limita până unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au făcut tot ce le-a stat în putintă ca să deznationalizeze judetele românesti. Si se pare că au reusit. În orice caz, acum, la granita Banatului, stau masive colonizări sârbesti, sate care nu existau la conferinta păcii…

La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele svăbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obtinut astfel o impresionantă majoritate. Nici un guvern român n-a făcut, însă, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliati sinceri pe care i- am fi putut avea pentru ca să contrabalansăm elementele maghiare. Dimpotrivă, de la unire încoace sasii si svabii au fost necontenit umiliti – iar ungurii favorizati.

(Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamă de unguri!). În 1918 sasii nu se întelegeau cu svabii. Am fi putut profita de aceste neîntelegeri. N-am profitat. Dimpotrivă, am făcut tot ce ne-a stat în putintă ca să accelerăm unirea tuturor elementelor germanice. Si astăzi, sasii si svabii sunt uniti – si sunt împotriva noastră.Ungurii au colonizat granita încă din 1920, desi si astăzi se găsesc înapoia acestei centuri de fier nu stiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizări, pentru că toate satele de pe frontieră sunt românesti. În schimb, am stat cu mâinile în sân si am privit cum se întăreste elementul evreiesc în orasele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum tara Oasului s-a părăginit, cum s-au făcut colonizări de plugari evrei în Maramures, cum au trecut pădurile din Maramures si Bucovina în mâna evreilor si maghiarilor etc. etc.

Cei 10.000 de tărani români veniti din Ungaria continuă să moară de foame. Am luat sate de români din Banat si am colonizat Cadrilaterul – în loc să păstrăm pe bănăteni acolo unde sunt si să aducem la frontiera bulgară numai macedoneni, singurii care răspund la cutit cu toporul si la insulte cu carabina. Astăzi româncele bănătene cersesc în Balcic…

Dintre toate minoritătile noastre, în afară de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lăsat să plece. Pământurile lor, în bună parte, au intrat în stăpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lăsat pe bulgari să-si cumpere si să cultive pământ până la Gurile Dunării. Pilotii orbi s-au făcut unealta celei mai înspăimântătoare crime împotriva fiintei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunării spre Deltă si Basarabia. N-a fost un singur om politic român care să înteleagă că ultima noastră nădejde, asa cum suntem înconjurati de oceanul slav, este să ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunăreni cu slavii din Basarabia. În loc să alungăm elementul bulgăresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile Dunării cu grădinari bulgari.În acelasi timp, pilotii orbi au deschis larg portile Bucovinei si Basarabiei. De la război încoace, evreii au cotropit satele Maramuresului si Bucovinei si au obtinut majoritatea absolută în toate orasele Basarabiei.

Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de- a lungul Basarabiei si astăzi mai au foarte putin să-si dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunăre. Reni este punctul de unire a celor două populatii slave – pe pământ românesc. Imediat după război, în Basarabia românii reprezentau 68 la sută din populatie. Astăzi, după statistici oficiale, ei sunt numai 51 la sută.

Elitele politice românesti, în loc să se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitatiilor separatiste – asa cum au făcut guvernele austriece până la război, încurajând sistematic pe ruteni ca să lovească în români si poloni – s-au multumit să tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar si în Basarabia.

În anul 1848, rutenii din Galitia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galitia), care ar fi trebuit să devină semi-autonomă în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au stiut să se apere (în Constituanta austriacă de la Kremsir). Dar rutenii, după războiul cel mare, au găsit un neasteptat aliat în pilotii orbi ai României care, în loc să lupte pentru revendicările ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) si-au arătat prietenia fată de acesti slavi lăsându-i să se înmultească peste măsură în Bucovina si să coboare cât mai jos în Basarabia. Astăzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varsovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hărti ale viitorului stat ucrainean în care se găsesc înglobate Bucovina si Basarabia. Nădăjduiesc că la ceasul când stiu lucrurile acestea, prietenul care mi- a atras atentia asupra hărtilor profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varsovia) a izbutit să le fotografieze pe toate – pentru ca să facem amândoi dovada, dacă va fi nevoie.

Inutil să mai continui. Si am fost stăpânit de acest înspăimântător sentiment al inutilitătii în tot timpul cât am scris paginile de fată. Stiu foarte bine că ele nu vor avea nici o urmare. Stiu foarte bine că evreii vor tipa că sunt antisemit, iar democratii că sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine că unii îmi vor spune că “administratia” e proastă – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritătilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa să rezolve problema minoritătilor măcelărind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis să persecute fătis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovăit să paralizeze, până la sugrumare, minoritatea germană!

Cred că suntem singura tară din lume care respectă tratatele minoritătilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura si ajutându-le să-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur si simplu pentru că pătura conducătoare nu mai stie ce înseamnă un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mă supără când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvăzători, îsi apără primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligentă si atâtea miliarde. Ar fi absurd să te astepti ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – după ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-si mentină deocamdată pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mă priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea îsi au, însă, izvorul în altă parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai putin românească, politicianizată până în măduva oaselor – care asteaptă pur si simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trăi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi româneste, că în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, că pier satele românesti, că se schimbă fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigură că au făcut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenta tăranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea până în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politică si administrativă.

Toată Muntenia si Moldova de jos se hrăneau iarna cu peste sărat; cărutele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul si pestele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totusi o hrană substantială. Pilotii orbi au creat, însă, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de peste (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu peste ca să nu scadă pretul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e că tăranul nu mai mănâncă, de vreo 10 ani, peste sărat. Si acum, când populatia de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină si aspirină, ci printr-o hrană substantială.Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramă al românului.

Sărmanul român, luptă ca să-si păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar si to mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendară de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuică.Noi n-am înteles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunăoară. Ne lăudăm că “tinem la băutură”, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în acelasi timp falsă. Alcoolismul sterilizează legiuni întregi si ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să ne dea de gândit...

Dar pilotii orbi stau surâzători la cârmă, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credintă, si cu bunăvointă; numai că, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care contează în ceasul de fată – instinctul statal – nu văd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această tară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.

Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun că n-are importantă numărul evreilor, căci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacă fac avere, averile lor rămân tot în tară. Dacă asa stau lucrurile nu văd de ce n-am coloniza tara cu englezi, căci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitătile unor oameni străini – nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu istoria…

Că pilotii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor – putin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnă un stat. Si asta e destul ca să începi să plângi.

Vremea
Nr. 505, 19 Septembrie 1937

Preluare: http://victor-roncea.blogspot.com

Ungureanu, bombă cu ceas la SIE

Ungureanu, bombă cu ceas la SIE
LUCIAN POSTU

- se dedică Direcţiei de Analiză şi Sinteză din SRI -

În 1998, diplomaţia română dădea una din nenumăratele sale probe de idioţenie cronică şi grotescă: trimitea la Chişinău, în funcţia de consilier politic al Ambasadei României, un fondator al Partidului Moldovenilor. Pentru cititorii care s-au născut ieri, re-amintesc: Partidul Moldovenilor era, la acea vreme, un partid acuzat public de intenţii secesioniste, pe fundalul unor relaţii tensionate cu Republica Moldova şi în contextul vehiculării periodice a unei vechi sperietori sovietice – „Moldova Mare“.

Proaspătul diplomat român, cu atribuţii de prim rang, se numea Nichita Danilov, iar semnătura sa pe documentul de înfiinţare a Partidului Moldovenilor era publică. Mai putin publică fusese întâlnirea dintre şeful PM, Constantin
Simirad, şi preşedintele Partidului Comuniştilor din Republica Moldova, Vladimir Voronin. Însă, dincolo de aceste amănunte bizare, un lucru era cert: „moldovenistul“ Danilov ajunsese diplomat român în Republica Moldova cu sprijinul hotărâtor al unui secretar de stat din Ministerul Afacerilor Externe. Pe nume Mihai Răzvan Ungureanu! Care.. era filiera? Junele diplomat-şef era fiul, vice-primarului Ştefan Ungureanu, mâna dreaptă a lui Constantin Simirad. Şi nu făcea niciun secret din sprijinul acordat „moldovenistului“ acreditat la curtea „Moldovei Mari“.

Desigur, unii naivi ar putea cataloga acest caz nu ca pe o gafă majoră, ci ca pe-o situaţie cu un serios potenţial de risc pentru securitatea naţională. Mai ales dacă luăm în calcul faptul că Nichita Danilov a ajuns ambasador interimar, în timp ce Vladimir Voronin, marele prieten al României, declara că „înfiinţarea Partidului Moldovenilor e încă o dovadă că moldovenii sunt asupriţi de români“.

Desigur, naivii ar mai putea întreba şi ce păzea SRI Iaşi în 1998. Şi, în consecinţă: cum se explică, după acest episod dubios, nominalizarea lui Ungureanu, de către preşedintele Băsescu, la şefia Serviciului de Informaţii Externe?

După grotescul episod „Danilov“, Ungureanu, naş al afacerii şi responsabil oficial pentru numire, ar fi trebuit demis în secunda 2, la pachet cu câţiva şefi ai SRI Iaşi şi cu „delegatul“ SIE din MAE.

De ce nu s-a întâmplat asta, şi junele Ungureanu a urcat, în zbor, spre culmile diplomaţiei şi ale spionajului? Mister.

Să aibă oare fostul fruntaş al Uniunii Tineretului Comunist nişte îngeri păzitori, care aruncă valuri de ceaţă peste tâmpeniile ungureniene?

Doar aşa s-ar putea explica o altă tâmpenie „Ungureanu, Copilul Minune“: cazul Andrei Corbea-Hoişie. Vechi prieten cu Ungureanu, Hoişie a fost trimis de competentul miniştrii de externe ca ambasador al României în Austria. Numai că, spre deosebire de cazul Danilov, de data asta bombă a explodat: Hoişie a fost dovedit de CNSAS drept slugă toxică a Securităţii şi a fost nevoit să demisioneze. Punând România într-o lumină extrem de proastă, într-una din capitalele importante ale Europei.

Şi-a asumat în vreun fel Ungureanu consecinţele acestui scandal? Dacă e aşa de bun pentru şefia spionajului, n-ar fi trebuit să bănuiască ceea ce toată lumea ştia despre bunul lui prieten? Sau, cumva, „corb la corb nu-i scoate ochii“?

Analizând doar aceste două cazuri, e clar că, indiferent de calculele politice, preşedintele Băsescu face o mare greşeală propunându-l pe Ungureanu la şefia SIE. Asta, desigur, dacă nu-l propune doar pentru a-l ajuta să-şi rupă gâtul.

Lucian Postu, Ungureanu, bombă cu ceas la SIE, Flacăra Iaşului, 5 decembrie 2007

Nicolae Labiş, Dans de odinioară, „Cu inima-n piept speriată vibrînd/Să dansăm tremurînd, să dansăm/Ca şi cum i-am greşi cuiva să dansăm.“

Dans de odinioară
+++++ Nicolae Labiş

Cînd din sat am plecat
Aveam părul moale şi cîrlionţat;
Palmele îmi erau cupă şi cleşte,
Ştiam să înjur şi să rîd nebuneşte
Şi dacă beam la un han
De ochii satului doar o făceam.

Mă speria larma tramvaielor, vaerul,
înaltele blocuri şi aerul.
Mă gîndeam oare cum
Poţi trăi într-atîta pucioasă şi fum ?
Dar inima mea
Ca un clopot, şăgalnic în piept hohotea.

Mă mîngîiau fetele fără sfială
Aruncîndu-mi mere-aruncate în poală;
Fete cu care cînd azi mă-ntîlnesc
îşi şoptesc — şi nici ele nu ştiu ce-şi şoptesc.
Ori cu tîlc îşi apleacă privirile-n lut
De-mi dau seama, mirat, c-am crescut.

Mi s-au scuturat din păr firele de otavă,
Tramvaiele mă-ncîntă c-o muzică gravă,
Coşurile-şi cern spuza-n puzderie —
Vor să mă sperie — nu mă mai sperie,
De fum mi-i tot una — din zori pînă seara
Mi-afumă mustaţa, ţigara.

Doamne, cît m-am schimbat!
Parcă altfel plecasem din sat,
Pe-atunci parcă inima mea
Ca un clopot, şăgalnic în piept hohotea...

Nedesluşit acum îmi sună
Cînd a linişte, cînd a furtună,
Ori se preface-n duioasă lăută.
Ori fără pricină se strînge durută.

Şi totuşi în suflet rămîn
Acelaşi copil din căpiţa de fîn,
Căruia-i place să cînte, să-njure
Triluri şi vorbe acum mai mature.

Prietenă, haide, oraşu-şi aprinde
Stelele-albastre ca în colinde,
Zboară-avioane prin noapte cu stelele
Oraşul îşi suie trufaşe castelele,
Muzica sună acum mai amar
Decît stropul de vin nebăut din pahar.

Să dansăm amîndoi, să dansăm
Dansul copiilor care-au crescut
Flori plămădite din glii şi din ploi.
Să dansăm amîndoi, să dansăm
Valsul ciudat învăţat de curînd,
Cu inima-n piept speriată vibrînd
Să dansăm tremurînd, să dansăm
Ca şi cum i-am greşi cuiva să dansăm.

Nicolae Labiş, Dans de odinioară, un poem inedit, Iaşul literar, nr. 2, anul XVI, Iaşi, 1965

Accesaţi şi:
Nicolae Labiş – primul disident al literelor româneşti
(http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/pasrea-cu-clon-de-rubin-s-rzbunat-iat-o.html)