EX-JURNALISTUL Radu Calin Cristea si BILANTUL NEGRU al unui directorat ilegal la Muzeul Literaturii Romane, in noua ocupatie anti-romaneasca

INFO primita pe e-mail: Scurt bilant negru al dezastrului de la Muzeul Literaturii Romane. 20 de puncte in atentia DNA si ANI!

1. Alocarea sumei de 60.000 Euro unui proiect realizat cu informatorul Securitatii si doctorul inchipuit Sorin Antohi prin firma lui Aurel Borsan, "Cuvantul" (ce sacrilegiu - saracul Nae Ionescu!). Conferinta "Modernism si antimodernism", o adunare modesta ce a avut loc in septembrie 2008 intr-o sala de la Tinerimea Romana.

2. Se pare ca este locul predilect a lui R. C. Cristea, deoarece tot aici a organizat o pompoasa gala a revistei "Manuscriptum", revista sobra, de istorie literara, ce apare de 40 de ani sub egida Muzeului. "Gala" a fost prezentata cu un umor grosier de celebrul Toni Grecu si a inghitit din banii muzeului suma de 30.000 Euro.

3. Tot la finalul lui 2008, R. C. Cristea. a realizat un alt "proiect" cu acelasi Borsan si firma acestuia, "Cuvantul". Proiectul consta intr-un calendar literar, tiparit in tiraj urias, ce zace in depozitele muzeului. Selectia celor douasprezece poezii a fost efectuata de profesoara de romana a fiicei sale, Cristian Gabriela, care a fost platita de muzeu prin firma "Cuvantul". Tiparirea se inscrie si la furt de dreptyuri de autor deoarece foloseste fotografii furate pentru care autorii lor nu au primit nici un leu si nici nu si-au dat acordul pentru reproducere.

4. Tot in buzunarele lui Borsan au intrat si banii alocati pentru tiparirea "analelor" Conferintei lui Sorin Antohi, doctorul inchipuit de la Budapesta, acoperit de Patapievici si stipendiat de ICR, volumul "Modernism si antimodernism".

5. In aceeasi conditii a aparut si lucrarea de doctorat a angajatei Vasililoiu Ioana, investita peste noapte cu functia de redactor-sef la revista Manuscriptum. Ofelia Cretia, sotia lui Petru Cretia, care lucra la acest periodic de 22 de ani, fiind eliminata din functie fara nici o explicatie.

6. R.C.C. a organizat la sediul Uniunii Scriitorilor un fel de parastas al defunctului "Cenaclu de luni" al "mentorului' Manolescu (20 de ani de la desfiintare), din vremea studentiei sale, cu sume exorbitante platite de M.N.L.R. care au fost alocate unor "colaboratori".

7. Tot in toamna lui 2008 a finantat deplasarea unor muzeografi si a unor angajati ai personalului tehnic, la Sinaia, la o manifestare organizata de Aurel Borsan cu o tematica vag literara, de tipul "Turism si Literatura".

8. Mentionam ca toate aceste manifestari au fost departe de sediul muzeului, in sedii unde a fost platita chirie si care au purtat doar antetul acestei institutii.

9. Pe plan intern, in muzeu, directorul a organizat concursuri de angajare cu comisii constituite ad-hoc din care n-au facut parte specialisti, ci doar oameni de incredere ai conducerii. De exemplu: sotia soferului, Doicescu Victorita, gestionara la depozitul de obiecte de patrimoniu, ce are dosar penal pentru lipsa in gestiune si care a fost promovata recent in functia de "asistent manager". Soferul, Doicescu Leonida, este si el un fel de "asistent personal", care nu face nici o cursa in interesul institutiei, deservindu-l doar pe director si pe familia acestuia.

10. Noile angajate, Ciolpan Gina si Vasiloiu Ioana, functioneaza pe post de bone si meditatoare. O iau de la scoala pe fiica directorului si fac meditatii cu aceasta la lb. romana si engleza. Mai nou, in mai 2009, Ciolpan Gina a fost promovata din functia de dactilograf in cea de muzeograf printr-un concurs bizar, neanuntat si tinut pe sest, iar postul ei a fost obtinut de la primarie prin transformarea unui post de specialist in unul minor de debutant.

11. In luna martie 2009 , R. C. Cristea s-a deplasat in Germania desi in fisele de pontaj figureaza ca fiind prezent pe toata aceasta perioada. Nu a prezentat nici o zi de concediu medical, desi potrivit declaraiilor sale ulterioare deplasare a fost pentru operatie.

12. In cele cateva interviuri pe care le-a dat de la instalarea sa in functie - in urma unui concurs ilegal contestat in instanta - a defaimat in mod constant memoria lui Alexandru Condeescu, fostul director, decedat, om lipsit de aparare, iubit si respectat de toata lumea culturala precum si de angajatii muzeului. In aceleasi interviuri date in mod special in presa sectei anti-romanesti, "Revista 22" a GDS si altele asemenea, copiate parca la xerox, a improscat cu noroi si dispret institutia pe care o conduce si munca de multi ani ai specialistilor muzeografi. Are o atitudine manifest dispretuitoare fata de tot ce au facut acesti oameni in atatia ani de munca si nu a participat la nici una dintre cele douasprezece expozitii temporare organizate in ultimele luni.

13. Mai mult: a refuzat cu nonsalanta suma de 500.000.000 de lei vechi obtinuti de la A.F.C.N. de compartimentul multimedia prin niste proiecte aprobate de comisia respectiva. Acest refuz fiind facut anume pentru a nu da posibilitatea de afirmare celor care au intocmit aceste proiecte. Datorita acestui refuz, Muzeul, ca institutie, nu mai are dreptul de a aplica la fondurile nerambursabile ale Ministerului Culturii.

14. A desfiintat printr-un ordin abuziv manifestatiile de traditie ale muzeului: Rotonda 13, Serile de muzica si poezie, Teatru la Muzeu.

15. Pe durata directoratului sau ilegal, Editura M.N.L.R. nu a mai participat la nici un targ de carte si aproape ca nu mai exista. Editura a fost infiintata in urma cu 18 ani si a obtinut premii importante la prestigioase targuri si festivaluri de carte, avand in patrimoniu peste 200 de titluri.

16. In ceea ce priveste relatiile interne in muzeu, domneste degringolada, spaima de concediere si in general este o atmosfera sufocanta. Directorul trimite din cand in cand cate un mail intern cu amenintari si ordine pentru a mentine aceasta atmosfera. Cu toate acestea, in tot acest timp au fost realizate nenumarate expozitii temporare, care nu se bucura decat de aprecierea presei culturale si a publicului, directorul afisand un dezinteres vadit si neonorand nici macar cu prezenta, ca amfitrion, vernisajele respective.

17. Intre timp au plecat din institutie multi specialisti scarbiti de acest nou tip de totalitarism anti-cultura romana, prin transfer sau prin demisii si pensionare inainte de termen. R.C.C. nu are habar de muzeografi, de muzeografie literara nici atat. Marele ex-jurnalist a tiparit o singura carte, lucrarea de diploma, un mic eseu despre Emil Botta. Dealtfel isi afirma public nestiinta, cu sinceritate, prin sintagma: "Nu ma pricep!".

18. M.N.L.R. reprezinta pentru R. C. Cristea, acest director instaurat fraudulos, o sursa de a beneficia de sume uriase de bani pe care poate sa si-i insuseasca prin intermediul firmei "Cuvantul" a lui Aurel Borsan, specialist in a extorca pe cale "legala" - acoperit de hartii si legi - banii Statului.

19. Ultima manifestare pe care si-o asuma este un alt "mega-proiect", cu aer de festin utecist, un concurs de eseuri al elevilor din licee, intitulat "Romania pitoreasca". Aceste tipuri de manifestari exterioare muzeului, care nu au nici o legatura cu valorificarea patrimoniului muzeal - ce contine 300.000 de piese manuscrise, fotografii, documente, obiecte, acte ce au apartinut scriitorilor, acumulate cu greu in cei peste 40 de ani de existenta a acestei institutii - reprezinta preocuparea predilecta a acestui jurnalist netalentat care a ajuns sa conduca fara habar o institutie de cultura de rang national.

20. Nu in ultimul rand mentionam cinismul sau cand, la moarte marelui poet Cezar Ivanescu la cererea familiei acestuia de a-i omagia memoria la Muzeul unde a avut atatea manifestari culturale, Radu Calin Cristea a refuzat brutal cu vorbele: „Muzeul nu e capelă!”, desi multi alti scriitori au fost omagiati la moarte in holul Muzeului si desi doi trotkisti mascati pentru naivi drept "anticomunsiti" au primit "onoruri nationale", desi erau arsi, necrestineste, chiar la Ateneul Roman.


Vezi si
Dat afara de la Cuvantul, Sorin Antohi, "savantul" ICR, turnator, impostor si "dr" inchipuit are totusi si cu ce sa se laude: delapidare profesionista

Primita la Redactie:

Sorin Antohi a fost dat dat afara de la Cuvantul - revista odinioara de prestigiu, ajunsa in Trustul Voiculescu - chiar de catre cei pe care ii angajasera: Paul Cernat si Victor Rizescu!
Motivele despartirii au fost mai mult financiare („in special de ordin administrativ”) decat cele ideologice sau doctrinare („performantei academice si a excelentei intelectuale”), spune Paul Cernat in editorialul noului numar al revistei: http://www.cuvantul.ro/articol/?artID=2.
De fapt, motivul real al divortului de Sorin Antohi a fost legat de impartirea profitului gras provenit din organizarea pe bani publici a unor conferinte, finantate de catre Muzeul Literaturii si Ministerul Culturii. Cele doua tabere, pe de o parte (Sorin Antohi, Liviu Chelcea, Aurelian Craiutiu, Bogdan Enache, Mihail Neamtu si Razvan Paraianu), pe de alta parte (Paul Cernat, Victor Rizescu, Cosmin Perta, Raul Huluban, Ioan si Aurel Borsan - SC Grup Management SRL) se acuza reciproc de gainarii financiare.
Cine e Aurel Borsan, stim cu toti: http://www.ziua.net/display.php?id=69988&data=2001-08-18
Operatiunea a fost simpla, dar perversa (marca Sorin Antohi) si a vizat capusarea unor institutii publice si drenarea fondurilor acestora catre Editura Cuvantul si Fundatia Amfiteatru! Dupa ce devalizase, in calitate de director conturile Fundatiei Soros, impostorul Sorin Antohi a gasit o alta vaca de muls: bugetul Primariei Bucuresti, prin Muzeul Literaturii, la conducerea careia a ajuns prin frauda (cu ajutorul lui Ioan T. Morar si Mircea Mihaies) un alt informator al Securitatii la Europa Libera, Radu Calin Cristea, dupa spusele lui Ioan Talpes (dosarul lui e bine ascuns in arhiva DIE!).
Devenit consilier de taina si strateg al ilegalului director fraudator R. C. Cristea, Antohi si Fundatia „Amfiteatru” au inceput prin a organiza cateva conferinte megalomanice ("Modernism si antimodernism. Teorii, viziuni, ideologii, politica", „Romania Mare: Integrare si Dinamici Culturale”) etc., cu bugete consistente din fondurile alocate Muzeului Literaturii de catre Primaria Capitalei. Ca exemplu, numai prima conferinta ("Modernism si antimodernism”) ar fi costat peste 60. 000 euro! Numai ca impostorul Antohi si-a gasit nasul, unul mai hotz decat el: Aurel Borsan.

Nota mea: Ha, ha, ha!


Vezi si Sorin Antohi, turnator si impostor
Vezi aici cum s-a pricopsit Antohi pe seama "Romaniei Mari"
Conferinta Romania Mare: Integrare si Dinamici Culturale

Sursa: http://victor-roncea.blogspot.com/2009/05/ex-jurnalistul-radu-calin-cristea-si.html

NOTA

Ca o încununare a imposturii şi cinismului de care dă dovadă conducerea ilegală a Muzeului Literaturii Române din Bucureşti completez lista de mai sus cu informaţia că pagina web a Muzeului ajuns o bătaie de joc, scriitori morţi figurând ca fiind încă în viaţa (inclusiv Cezar Ivănescu: http://www.mlr.ro/litromhtm/contemporana/poezie/ivanescu.php!).

ILEGAL - DIRECTORUL Muzeului National al Literaturii Romane, Radu Calin Cristea, instalat prin frauda. Justitia a demonstrat sforariile sectei. BOMBA

Sentinta Definitiva - Radu Calin Crisea este director ilegal la Muzeul Literaturii
Miercuri, 21 mai 2009, prin decizia nr. 1405, Curtea de Apel Bucuresti - sectia contencios administrativ si fiscal – a respins recursul declarat de Primaria Municipiului Bucuresti impotriva hotararii de fond, prin care Sande Varjoghe, reprezentat de Cabinet de Avocat “Alexander Stefan Popa” a obtinut invalidarea concursului pentru ocuparea postului de director al Muzeului National al Literaturii Romane.

Curtea de Apel a sustinut hotararea instantei de fond care a considerat ca proiectul de management declarat castigator, apartinand domnului Cristea Calin Radu, nu indeplinea conditiile prevazute de dispozitiile legale. Procesul intentat de Dl. Sande Vârjoghe impotriva Primariei Municipiului Bucuresti a restabilit astfel adevărul într-un concurs care, prin modul ilegal de desfăşurare, s-a dovedit a fi contrafăcut şi dominat de interese obscure care au viciat rezultatul.

Domnul Cristea Calin Radu a participat in cadrul recursului in calitate de intervenient accesoriu, implicand, de altfel si Muzeul National al Literaturii Romane in aceeasi calitate de intervenient accesoriu. Curtea de Apel a respins prin aceeasi hotarare ca nefondate cele doua interventii formulate.
Astfel, Primaria Municipiului Bucuresti este obligata prin aceasta hotarare, definitiva si irevocabila, sa anulareze concursul pentru ocuparea postului vacant de Director General al Muzeului Naţional al Literaturii Române, sa emita decizia de revocare din functie a directorului Cristea Calin Radu si sa dispuna organizarea unui nou concurs, conform dispozitiilor legale.

Sande Varjoghe - telefon: 0741 253 312
Alexandra Cionca (Alexander Popa Law Office) - telefon: +40314283783

Vezi si
Dumnezeu nu uita: Radu Calin Cristea dat afara de la Muzeul Literaturii, unde a fost instalat ilegal de Secta culturnicilor

„Muzeul nu e capelă!” - Reactia lui Radu Calin Cristea la cererea familiei Cezar Ivanescu de a omagia poetul dupa moarte

Exista Justitie! - Comunicat de presă
Acţiune admisă în cadrul procesului privind anularea Concursului de director general al Muzeului Naţional al Literaturii Române

Miercuri 25 iunie a.c., Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de dl. Sande Varjoghe având ca obiect anularea concursului desfăşurat pentru ocuparea postului de director general al Muzeului Naţional al Literaturii Române.

Prin soluţia acordată în dosarul nr. 5326/3/2008, instanţa de judecată a anulat atât Decizia nr. 3/30.01.2008 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor prin care a fost respinsă contestaţia formulată de dl. Sande Varjoghe cât şi concursul desfăşurat în perioada 09 - 23.01.2008 pentru ocuparea postului vacant de Director General al Muzeului Naţional al Literaturii Române.

Astfel, Tribunalul Municipiului Bucureşti a restabilit adevărul într-un concurs în cadrul căruia au fost încalcate în mod abuziv nomele legale care au stat la baza desfăşurării concursului, respectiv Ordonanţa nr. 26/2005, precum şi Metodologia nr. 10288/19.12.2007.

În perioada 09 - 23.01.2008 a avut loc concursul pentru ocuparea postului vacant de Director General al Muzeului Naţional al Literaturii Române, iar, în urma respingerii contestaţiei depuse de către dl. Sande Vârjoghe, câştigătorul concursului a fost declarat dl. Radu Calin Cristea. Precizăm faptul că persoana declarată câştigătoare era neeligibilă pentru participarea la concurs (proiectul de management depus de către aceasta fiind în fapt un articol sumar de gazetă despre Muzeului Naţional al Literaturii Române) şi nu întrunea condiţiile minime legale pentru participarea la acest concurs. Cu toate acestea, la data de 15.02.2008 acesta a fost numit ilegal în funcţia de Director General al Muzeului Naţional al Literaturii Române, deşi Primăria Municipiului Bucureşti fusese notificată asupra procesului promovat de către reclamant în data de 07.02.2008.

Motivele invocate de dl. Sande Vârjoghe în cadrul procesului formulat împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti au fost următoarele:

Primăria Municipiului Bucureşti (organizatorul concursului şi ordonatorul de credite al Muzeului) a admis ilegal în concurs proiectul de management depus de către Radu Călin Cristea, care nu întrunea condiţiile legale pentru participarea la acest concurs şi a respins abuziv contestaţia depusă de către reclamant;

Membrii Comisiei de concurs, formată din Mircea Mihăieş, Ioan T. Morar şi Romeo Pop, nu au întrunit condiţiile legale şi profesionale necesare evaluării unui proiect de management pentru Muzeul Naţional al Literaturii Române şi au evaluat abuziv şi incorect proiectele de management prezentate de către candidaţi;

Primăria Municipiului Bucureşti a numit ilegal în funcţia de Director General al Muzeului Naţional al Literaturii Române pe dl. Radu Călin Cristea, deşi fusese notificată anterior numirii asupra procesului în temeiul Legii contenciosului administrativ deschis de către reclamant.

Tribunalul Municipiului Bucuresti a constatat ilegalităţile şi abuzurile de drept care au stat la baza desfăşurării Concursului, admitând, în consecinţă cererea de chemare în judecată formulată de dl. Sande Varjoghe şi anulând concursul pentru ocuparea postului vacant de Director General al Muzeului Naţional al Literaturii Române.

Date de contact:
Sande Vârjoghe – telefon (021) 212. 96. 53
Cabinet de Avocat "Alexander Stefan Popa":
Avocat Paul Cosmovici – telefon 0314.283.744/0314.283.783

Sursa: http://victor-roncea.blogspot.com

PRIMUL FILM DOCUMENTAR DESPRE EMINESCU

de Miron Manega

Am avut privilegiul de a fi primul jurnalist care a semnalat în presă existenţa unui film monumental ca importanţă, atât pentru cultura română în ansamblul ei, cât şi pentru cinematografia românească. Din nefericire, filmul a fost şi continuă să fie ignorat pe nedrept, el nefiind menţionat până acum în nici un document public (cu excepţia intervenţiilor subsemnatului).

Octav Minar, un creator nedreptăţit

„Eminescu, Veronica, Creangă” se numeşte filmul, are 21 de minute şi a fost realizat, în 1914, de Octav Minar, un cercetător controversat al vieţii lui Mihai Eminescu. Pelicula, considerată una dintre cele mai valoroase piese de tezaur, a fost descoperită, în urmă cu câţiva ani, la Arhiva Naţională de Filme, de pasionaţii bibliofili Ion Rogojanu şi Dan Toma Dulciu. Documentarul, recuperat şi recondiţionat integral, este creaţia Casei de Filme “Pathé”, iar imagine poartă semnătura lui Victor de Bon. Acesta realizează aici o creaţie extrem de interesantă, în sensul că documentarul e presărat cu scene lirice, interpretate de artişti profesionişti (primele încercări de docudrama!), iar poemele eminesciene sunt ecranizate artistic, cu filmări făcute în Italia şi Egipt. Reamintesc că filmul a fost realizat în 1914!

Reconstituirile

Ne reţin atenţia imagini autentice, filmate la începutul veacului trecut, ce pot fi considerate adevărate documente istorice, înfăţişând meleagurile natale ale Poetului, diferite fotografii inedite (inclusiv o controversată poză a Poetului, împreună cu tatăl său), Casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi (unde a locuit Eminescu), imagini ale Iaşului, precum şi câteva clădiri pe unde paşii acestuia au poposit (Biblioteca Centrală, “Bolta Rece”, localul “Trei Sarmale” etc), rudele acestuia ( Arhimandritul Ioachim Iuraşcu), Mormântul lui Eminescu de la Cimitirul Bellu, busturile lui Eminescu de la Dumbrăveni, Botoşani, din faţa Ateneului, fotografiile Veronicăi Micle, Teiul lui Eminescu, Grădina Copou, Mânăstirea Văratec, Mormântul Veronicăi Micle, rudele în viaţă ale lui Creangă.Dacă acest film ar fi fost studiat cu atenţie (sau doar studiat), reconstituirea casei memoriale a lui Eminescu de la Ipoteşti ar fi fost cât se poate de aproape de realitate! În al doilea rând, filmul acesta, avându-l ca autor pe mult hulitul şi blamatul Octav Minar, este unul dintre cele mai elocvente documente cinematografice păstrate în întregime şi prima încercare de a ilustra, cu mijloacele specifice celei de-a şaptea arte creaţia eminesciană.

Sursa: www.mironmanega.blogspot.com

C. Ivănescu: „Nu mi-am cîştigat pîinea în ţara mea ca agent dublu (D. Deşliu, M. Dinescu)“. Scrisoare deschisa adresată Preşedintelui CPUN, I. Iliescu

Domniei-Sale Domnului Preşedinte al C.P.U.N., Ion lliescu

Iubite Domn,

Am dorit mult în ultima vreme să vă întîlnesc spre a vă dărui două dintre ultimele cărţi de poeme însoţite de cîte o dedicaţie.

Dorinţa aceasta mă ţine cam din toamna anului trecut, cînd o distinsă doamnă poetă, redactor la Editura Tehnică al cărei director eraţi, a încercat de cîteva ori să-mi favorizeze această întîlnire, dar fatalitatea sau poate numai starea precară a sănătăţii mele au făcut să nu vă pot vedea.

Darul meu se voia, la acea vreme, un omagiu intim adus prezenţei Domniei-Voastre printre noi, scriitorii şi ziariştii care lucram în sinistrul Combinat „Casa Scînteii“...

Primiţi-l deci cu întîrziere, cum veţi primi, sper, şi cele două cărţi...

Apoi a venit Revoluţia şi, în mod firesc, m-aş fi adăugat alături de Domnia Voastră pe „lista rămasă deschisă“ a C.F.S.N. dacă prezenţa tot pe acea listă a unor oportunişti notorii (Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana) lipsiţi de valoare literară nu m-ar fi obstaculat...

Nu mi-am cîştigat pîinea în ţara mea ca agent dublu (Dan Deşliu, Mircea Dinescu) şi dacă nu m-am dezonorat sub regimul comunist, atacat uneori şi de „Scînteia" şi de „Europa Liberă“ simultan, nu am acceptat, normal, să mă dezonorez sub un regim provizoriu democratic alăturîndu-mă unor inşi care nu au decît interese şi cărora nu le pasă de cauza poporului român.

Unul dintre aceşti inşi, Mircea Dinescu, posedind o mamă-soacră cetăţeancă sovietică şi un tată-socru maghiar, a ajuns (noi ştim cum !) în fruntea stalinistei instituţii care este Uniunea Scriitorilor din România, burduşită de securişti şi de textieri de muzică uşoară...

Imunda lui prezenţă în Parlament a determinat recent ca decretul-lege privind timbrul literar să se formuleze împotriva dispoziţiilor legale (vedeţi, vă rog, Domnule Preşedinte, explicaţiile juridice alăturate)... şi aceasta e doar ultima ilegalitate mijlocită da acest ins... De la înscăunarea sa ca Preşedinte provizoriu al Uniunii Scriitorilor din România şi pînă acum s-au comis atîtea ilegalităţi (dacă ar fi numai : 1. desfacerea ilegală a contractului nostru de muncă de la revista „Luceafărul“ şi 2. evacuarea abuzivă şi ocuparea de către M. D. a vilei din Brîncuţelor) încît vă cer imperios deschiderea unei anchete a guvernului la Uniunea Scriitorilor, pe de o parte, şi de asemenea modificarea formulării decretului-lege asupra timbrului literar.

Pînă la terminarea anchetei, v-aş ruga să se interzică acestui troglodit care se scarpină tot timpul în capu-i găunos să mai maculeze cu prezenţa-i incinta Parlamentului. Cînd asemenea huligani (tovarăşul P.C.R.-ist Mircea Dinescu a suferit mai de mult o condamnare pentru huliganism în bandă) nu vă vor mai sta în preajmă, poată vom reuşi să vă contactăm...

Cu dragoste şi cu scuzele de rigoare pentru a vă fi răpit timpul cu această epistolă.

CEZAR IVĂNESCU
Preşedintele interimar
al Societăţii Scriitorilor Români

Cezar Ivănescu, Scrisoare deschisă adresată Domniei-Sale Domnului Preşedinte al C.P.U.N., Ion Iliescu, reprodusă după ziarul Baricada, ediţia din 27.III.1990

G. Ivănescu, autorul singurei Istorii a limbii române din ultimii 50 de ani, indianistul din Iaşi

Indianistul din Iaşi

Anul 1959 marchează o etapă importantă în istoria relaţiilor prieteneşti dintre România şi India. În acel an se înfiinţează Ambasada indiană la Bucureşti. Încep schimburi de specialişti în domeniile ştiinţei, tehnicii şi în cel al învăţământului. Inginerii şi tehnicienii români ajută India să construiască o rafinărie la Gauhati. România oferă primele burse pentru cadrele indiene, să se specializeze în petrochimie şi în geologia petrolului la Ploieşti şi, respectiv, în Bucureşti.

Pe plan cultural, anul 1959 vede reeditarea Sakuntalei în traducerea lui G. Coşbuc, cu prefaţa semnată de Edgar Papu, editarea gramaticii sanscrite a lui Theofil Simenschy, publicarea unui volum de nuvele ale lui Rabindranath Tagore în tălmăcire românească. Şi, prima delegaţie culturală din România vizitează India în cadrul acordului bilateral în 1959; din acea delegaţie făcea parte profesorul G. Ivănescu, indo-europenistul din Iaşi.

Latura indianistică a preocupărilor savantului ieşean a fost mai putin cunoscută în afara cercului de orientalişti. După câte ştiu, n-a publicat decât o singură lucrare în această direcţie, anume, La formation du pantheon vedique, în Studia et Acta Orientalia (Buc., vol. V-VI, 1967), un studiu profund, reliefând sau stabilind evoluţia personajelor mitologice ale diferitelor culturi indo-europene dintr-o obârşie comună arhaică. Aceasta reprezintă continuarea lucrării Divinites indo-europeennes empruntées aux populations de l'Asie-antérieure et de la Mediterranee a autorului, publicată în volumul III al aceleiaşi reviste.

Membrii Asociaţiei de Studii Orientale din Bucureşti ştiau însă că aveau o filială la Iaşi. Nimeni nu cunoştea unde era sediul ei, nici cine o conducea, doar se ştia că ea a fost reprezentată prin G. Ivănescu. Multe conferinţe de înalt nivel ştiintific au fost ţinute atunci în Iaşi. Profesorul Ivănescu proiecta comunicările, avea grijă de conferenţiarii veniti din alte părţi, scria afişele şi le lipea singur. Stătea în afara oraşului şi n-avea telefon; totuşi avea legătură cu toată lumea. În preajma conferinţei umbla din masă în masă, la Casa Universitarilor, ca să-i invite pe oamenii de cultură. Totdeauna sala a fost plină şi publicul la înălţime. Totul se realiza datorită efortului şi personalităţii lui G. Ivănescu. Un om era o instituţie.

Am vizitat Iaşiul de câteva ori în anii '70, când elaboram teza de doctorat despre influenţa indiană în gândirea lui Eminescu. În cursul uneia, am prezentat un referat la filiala Asociaţiei; a fost cea mai dezbătută parte a lucrării mele: ecouri ale lui Kalidasa în opera eminesciană. Au fost emise păreri pro şi contra analizei mele, cele contra fiind mai multe, aşa cum m-am şi aşteptat. Profesorul Ivănescu, care a prezidat şedinţa, a fost de acord cu mine şi mi-a spus ulterior: "Cu vârsta, am ajuns mai receptiv. M-am convins îndată ce v-am auzit. Nu era nimic de contrazis."

Nu susţin că cei care s-au pronunţat împotriva tezei mele n-au avut argumente raţionale. Dar profesorul avea ceva în plus. El avea sensibilitate, fără de care nu te poţi apropia nici de Eminescu, nici de Kalidasa. Nu este de competenţa mea să afirm dacă G. Ivănescu avea sau nu un spirit enciclopedic, dar pot să spun că vasta şi multidimensionala sa erudiţie nu l-au făcut un intelectual sec. El înfăţişa o combinaţie rară a înţelepciunii mature cu entuziasmul şi simţul umorului proprii vârstei tinere.

Însoţise pe cunoscutul lingvist indian Suniti Kumar Chatterji, cu ocazia vizitei sale în România. În cursul unei plimbări prin cartierele ieşene, indo-europenistul din Calcutta s-a oprit în fata unui lustragiu şi s-a angajat într-o discuţie. Specialistul din Iaşi şi-a ciulit urechile şi s-a întrebat în ce limbă se desfăşura conversaţia. Profesorul Chatterji nu vorbea, evident, acea franceză suprarafinată, cu care caştigase admiraţia intelectualilor români. Fireşte că şi prof. Ivănescu a simţit nevoia de a-şi lustrui pantofii. Fiind întrebat, băiatul l-a informat cu un uşor dispreţ că străinul vorbea stricat limba ţigănească. După o atare elucidare, G. Ivănescu nu s-a mai încumetat să-i pună întrebarea oaspetelui.

Nici eu n-am putut să satisfac curiozitatea lingvistică a cărturarului român. Era cu neputinţă de ghicit în ce limbă indiană vorbise profesorul Chatterji - căci el ştia multe - şi, prin urmare, care din ele sună atât de apropiat de dialectul ţigănesc din Moldova. Spre distracţia publicului nostru, am relatat această anecdotă la interviul realizat de Televiziunea Calcutta în timpul vizitei mele ulterioare în India, în iarna 1977. Dar nu mi-am putut lămuri problema care m-a intrigat şi pe mine, pentru că marele savant indian se stinsese din viaţă cu câteva luni înainte.
A rămas o altă discuţie neterminată. Odată mă întorceam din Iaşi cu trenul şi profesorul Ivănescu luase acelaşi tren spre casa lui. Discutam felurite păreri despre datarea coloanei de fier neruginit din Delhi. Trenul s-a oprit la Nicolina; el a coborât.

Au trecut ani în care ani pierdut legăturile directe cu Domnia sa. Într-o zi din anul 1987, m-am trezit cu ştirea că profesorul G. Ivănescu a trecut în eternitate. De pe străzile Iaşiului a păşit în paginile istoriei.

Sursa: www.AmitaBhose.net

George Bacovia, fotografie din anul 1956

Toamna murind

Toamna în grădină îşi acordă vioara.
Plâng strunele jalnic, lung şi prelung
Şi-n goala odaie acorduri ajung…
Şi plâng în odaie, şi eu din vioară…
Plâng strunele toate lung şi prelung.

Fereastra e deschisă… vioarele plâng…
O, ninge… şi toate se sting…
Palidă, toamna nervoasă, cântând a murit…
Îmi cade vioara şi cad ostenit,
Iar toamna, poetă, cântând a murit.


Alte articole pe aceeaşi temă:

4 George Bacovia: „Am cetit mult pe Eminescu, Alecsandri, şi pe toţi poeţii români“ (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/02/george-bacovia-mult-pe-eminescu.html)

N. Manolescu: „Chiril joacă aici rolul celui care apără valorile individului, ale acelui om «în totalitatea lui concretă», de care vorbeşte Marx“

Nicolae Manolescu, Omul indestructibil
cronică literară

Constantin Ţoiu, Galeria cu viţă sălbatică, Ed. Eminescu, 1976


„Totuşi Chiril nu e doar un mic burghez prea uşor traumatizat de un abuz şi nici un contemplator neangajat cum e în definitiv tocmai Cavadia.
Personajul e mai complex şi «mesajul» lui trebuie înţeles în alt chip. În şedinţa din 1950, preşedintele comisiei îl întreabă la un moment dat, după ce se produsese intervenţia aceea considerată nejustă în favoarea fetei, ce crede el că este comunismul. Şi, cum Chiril pune oarecare timp de reflecţie între întrebare şi răspuns, preşedintele adaugă, voind să-l ajute: «Comunismul... este puterea sovietelor plus electricitatea! – aşa ne învaţă Lemn». Răspunsul care urmează, al lui Chirii, conţine una din cheile atitudinii lui politice: «Desigur, desigur... spuse el trezindu-se ca din vis şi încercînd să reintre în realitate. Dar eu cred că el... comunismul... mai este... şi omul... În întregime scăpat de orice servitute şi chiar şi de obsesia chinuitoare a propriei sale libertăţi. Frază care se încheie obscur şi care dezlănţui vacarmul».

Galeria, adică Isac şi Cavadia, are punctul ei de vedere în explicarea «eşecului» lui Chiril, al cărui răspuns nu fusese înţeles: «Dorinţă secretă şi inconştientă de autodistrugere. Un caracter ferm în aparenţă, purtînd în el o tainică şi invizibilă spărtură. O veşnică eschivă în faţa obstacolului, iar verificarea fusese unul! ...O stare curioasă, în care eroul evită să înfrunte un anumit aspect al realităţii sau toată realitatea la un loc.»

Dar oare refuzul înfruntării caracterizează pe Chiril sau, mai bine, pe Cavadia însuşi? Faţă de oportunismul celui care cade mereu, şi cu orice preţ, în picioare, Chiril joacă aici rolul celui care apără valorile individului, ale acelui om «în totalitatea lui concretă», de care vorbeşte Marx, şi pe care o revoluţie ce-şi propune ca scop fundamental eliberarea socială deplină nu are dreptul de a-l ignora.

În caietul lui, Chiril revine de cîteva ori la ideea că omul, individul, nu este o piesă oarecare pe tabla de şah a unei istorii oarbe, că istoria însăşi există doar prin om şi pentru om.“

Notă

Textul reprodus mai sus este un citat din cronica literară Omul indestructibil (România literară, 1976), semnată Nicolae Manolescu. Criticul conchide că „romanul lui Constantin Ţoiu (Galeria cu viţă sălbatică, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1976 – n.n.) este unul dintre cele mai substanţiale şi interesante care au apărut în ultima vreme“.

Citind aceste rânduri care închid o viziune neagră, materialist-comunistă, mă gândesc că alături de enunţul marxist redat cu patos de Nicolae Manolescu (v. „Chiril joacă aici rolul celui care apără valorile individului, ale acelui om «în totalitatea lui concretă», de care vorbeşte Marx“) şi mai ales alături de „ideea că omul, individul, nu este o piesă oarecare pe tabla de şah a unei istorii oarbe, că istoria însăşi există doar prin om şi pentru om“ ar merge numai bine un altul tot din Marx: „Nu conştiinţa oamenilor determină existenţa lor, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa.“. (Marx, Contribuţii la critica economiei politice, Prefaţă, K. Marx şi F. Engels, Opere alese în două volume, ed. P.M.R., 1949). Aşadar, scriind natural atât de aproape de litera şi crezul lui Marx, poate fi considerat Nicolae Manolescu ca fiind un marxist? /măcar pe alocuri :) ? /

CHESAR, CEZAR SAU ŢEZAR?

Constantin MĂLINAŞ

CHESAR, CEZAR, SAU ŢEZAR?

Iată o chestiune de lingvistică, ţinând de fonetica istorică, rămasă nedecisă de la romani, deoarece nu s-au putut aduce argumente sonore limpezi, în ceea ce priveşte pronunţarea, decât asupra modului în care scriau romanii, mai puţin despre valoarea fonetică reală a unor grupuri de litere, precum este cazul cu grupul „c + ae”, dacă se pronunţă „č”, sau „ţ”?

În actualitate vedem că în unele culturi s-a încetăţenit pronunţarea „č”, precum la noi, unde se citeşte şi se spune Cezar, pentru Caesar, în timp ce în alte culturi, cum este cea maghiară, s-a extins pronunţarea Ţezar, evident sub imperiul fonetic al ortografiei maghiare, unde c se pronunţă „ţ”. Fără a ne pretinde şi substitui specialiştilor, aducem doar în atenţie un pasaj dintr-un text românesc de pe la anul 1816, care face mărturie despre că atunci şi încă mai demult, grupul „cae”, la trecerea din limba latină în străromână şi cu continuare în limba română veche a avut valoarea fonetică ce, ci. Deci ar urma să pronunţăm Cipariu, iar nu Ţipariu, Peter Ceh, iar nu Peter Ţeh etc.

Mă refer la două versuri, care apar în manuscrisele rămase de la scriitorul beiuşean Dimitriu MECIU, autor cunoscut mai mult pentru ”Poema Munţilor Beiuşului”, de la 1816, pe care am republicat-o în anul 1996, cu studiu introductiv de istoricul literar Mircea POPA. Versurile invocate apar în traducerile făcute odinioară de către Dimitriu MECIU din opera „Ars amandi” (Despre iubire), de Publius Ovidius Naso, aflate în manuscrisele numerotate 560 şi 681 în fondul Filialei din Cluj-Napoca a Bibliotecii Academiei Române. De acolo luăm Elegia V: „Culcare cu Corina”, care sună astfel:

„Ziua, când căldură fu/ Dup-amiază un ceas trecu/ În pat trupul ostenit/ Spre odihnă l-am tocmit./ Fereastra o parte-nchisă/ Şi alta era deschisă./ Lumina era în casă/ Ca şi-n pădurea cea deasă./ Sau cum steaua luminează/ Când soarele nu-i de faţă,/ Sau cum când noaptea trece/ Şi ziua întârzie./ C-asta-i lumina aleasă/ Fecioarei care-i greţoasă./ Unde fricoasa ruşine/ Se poate ascunde bine./ Vine Corina îndată/ Cu ia dezbrăcinată/ Cu cosiţa piectinată/ Pe umere-n jos lăsată./ Cum fu la culcat aleasă/ Semiramis cea frumoasă./ Sau cum de Lais se spune/ Care pe mulţi iubiţi ţine./ Eu în sus o am ridicat/ Şi nu m-am împiedecat./ Ea cu ia aceeie/ A se-nveli străduie/ Şi aşa se-mpotrivea/ Ca cum a-nvinge n-ar vrea./ Dar s-au învins cu lesnire/ Dintr-a sa bunăvoire./ Când trupul ei cel plăcut/ Dezvelit eu l-am văzut./ Pielea dânşii cea curată/ Nici cum nu era pătată./ Ce umere desfătate/ Am prins şi braţe spălate./ Dar a ţâţelor ei stare/ Fu bună spre apăsare./ Sub pieptul ei cela lat/ Sta pântecul aşezat./ Sub coapsele subţirele/ Prinsei pulpe tinerele./ Ce voi spune eu mai multe/ Ce-s vrednice de laude./ Că aşa o-am strâmtorit/ Cât pielea ni s-au lipit./ Alte, dac-am isprăvit/ Osteniţi am odihnit./ Multe zile mi-ar plăcea/ Să pot petrece aşa.”

Din textul tradus atrăgător ne reţine distihul: „Vine Corina îndată/ Cu ia dezbrăcinată”, unde este folosit la feminin un adjectiv, care ulterior s-a restrâns şi consacrat la masculin plural, pornind chiar de la etimonul latin „braca, bracae, bracarum” = pantaloni, nădragi, iţari - la galli, la mezi. De la această rădăcină, în româna veche a trecut şi s-a format substantivul arhaic „brăcinar”, cu înţelesul de şiret pentru legat pantalonii. Prin urmare, Corina a venit la iubitul ei cu ia scoasă de sub şiretul cu rol de curea, adică a venit dezbrăcinată, cum astăzi nu se mai poartă şi, mai ales, nu se mai spune. Cuvântul compus din rădăcina „bracae”, formând cu prefix verbul „disbraco, disbracare”, arată că pe la 1816 pronunţarea firească a grupului grafic „cae” era „ce, ci”. Prin extensie putem socoti că şi Caesar se va fi pronunţat Cezar!

În cunoscutul Dicţionar al limbii române moderne, de Dimitrie Macrea, din anul 1958, sunt înregistrate şi alte forme morfologice, care confirmă trecerea fonetică: „brăcinar, brăcinare”, provenind din forma rară „brăcire” plus sufixul „ar”. Cât priveşte lexemele „a îmbrăca, a dezbrăca, îmbrăcare, dezbrăcare, îmbrăcăminte, dezbrăcăminte”, toate sunt neologisme, venite târziu în limba română modernă, din influenţa nouă a limbii latine, poate şi din franceză, unde există verbul „braquer” (cf. Quillet, 2). Aşadar, avem exemplul vechi necesar, ca să pronunţăm Cezar, nu Chesar, sau Ţezar, să pronunţăm Timoteiu CIPARIU, nu ŢIPARIU. Ca să nu mai vorbim despre eroarea mimetică a celor, care din ignoranţă pronunţă „ŢiDi”, în loc de ”Sidi”, pentru CD.

Conf. Univ. Dr. Constantin MĂLINAŞ
Mai, 2009

10 DECEMBRIE 1989. Inregistrare video document. Cezar Ivănescu. Tatăl meu Rusia. Doina lui Eminescu, Ivănescu, un artist interzis, şi atunci şi acum!

„peste tot am simţit că este vorba de ceva sacru în scrisul d-tale“
Constantin Noica

Cezar Ivănescu (dialog cu Viorel Ilişoi, inedit, 1996): „Tatăl meu Rusía este un poem extras din cîteva mii de pagini de text scrise mai ales în proză nu în poezie, asta e culmea; eu am scris foarte multă proză, sper în partea asta a doua de viaţă să reuşesc s-o tipăresc. Tatăl meu Rusía închide tot acest complex faţă de tatăl castrator care a fost tatăl meu biografic, care a fost România comunistă, Rusia comunistă, dar închide şi celălalt complex, mai mare, religios, al relaţiei dintre tată şi fiu, care există şi-n creştinism: Iisus Hristos/Dumnezeu relaţia asta dramatică şi tragică dintre Fiul şi Dumnezeu Tatăl care-L trimite pe pămînt să se jertfească. Este, în orice caz, un poem care închide foarte mult din tot ce-am trăit şi-am gîndit eu în toată perioada mea de tinereţe şi are o semnificaţie: în tablele legii romane era o lege care spunea că dacă fiul va fi vîndut de trei ori de către tatăl său, fiul va fi liber de tatăl său.“

Nicolae Georgescu (Poezie şi muzică, Luceafărul, 16 decembrie 1989): Scriitorii au publicul lor răspîndit în masa cititorilor, o plasă latentă formată din ochi la pîndă, buze fierbinţi, mîini aşternute pe ziare şi cărţi, mîngîind, netezind... Din cînd în cînd plasa aruncată în lume se strînge: Cezar Ivănescu a strîns şi a adus cu sine în sala unei respectabile instituţii culturale un public de cîteva sute de elevi, studenţi, poeţi născuţi şi hrăniţi sub cupola cenaclului „Numele Poetului”, pictori, muzicieni, ziarişti, prieteni. „Mobilizarea” s-a făcut spontan: un zvon ca o adiere a trecut din om în om şi a vălurit năvodul prietenilor lui Cezar Ivănescu – apoi, ca din ape liniştite, a ieşit deasupra şi s-a aşezat în jurul poetului lumea lui.

Zic „plasă”, „năvod” – şi ar trebui să zic lanţuri. Pentru că aceasta este impresia : Cezar Ivănescu înlănţuieşte, cu poezia sa, ţine locului. Nu vrăjeşte, nu încîntă, nu rupe din contingent – toate acestea poetul însuşi parcă nu le vrea. Stai lucid, cu totul şi cu totul întreg, nimic din tine nu pleacă spre el, spre scenă – dar nici nu te poţi ridica ori rupe din tine: poezia, după ce te prinde, te ţintuieşte, o regăseşti în tine însuţi, o auzi şi o vezi şi o pipăi. Cezar Ivănescu sculptează în cuvînt – cînd îşi cîntă poemele rămîi cu această impresie că din statuia care devine pe scenă se rup „bucăţi de elocinţă” (cum spune Iorga despre verbul lui Nicolae Filipescu) care „nu conving, strivesc”; se remodelează în faţa ta şi în tine însuţi...
Cezar Ivănescu s-a aşezat sub semnul lui Eminescu începîndu-şi spectacolul cu „Doina” Lui. Cezar Ivănescu aduce o melodie nouă, a sa, pentru poemul eminescian, un fel de descîntec monoton la început, care te invită să-i intri în ritmuri, apoi, pe măsură ce participi, o apă adîncă a muzicii şi cuvîntului care te prinde, te domină şi în final te striveşte ridicîndu-te în picioare.

Îmi aduc aminte de vorbele lui Mihai Ungheanu: una e să valsezi cu o farfurie în mînă – şi cu totul alta să ai deasupra capului o lespede de marmură. Cezar Ivănescu ne „ajută” să purtăm pe umeri, demni, lespedea de marmură, ne oferă şi ne impune condiţia de cariatide. Nimic din ceea ce s-ar putea numi o exacerbare a eului, megalomanie, infatuare, mîndrie exagerată de sine în acest spectacol. Nici modestie, umilinţă etc. Poetul se supune, el însuşi, greutăţii logosului pe care-1 naşte, recreează pe loc, în spectacol, condiţia aceasta a cariatidei pe care o impune (nu o transmite). Este, mai degrabă, vorba despre măsură, despre decenţă, demnitate. Aceasta este greutatea poeziei» mele – pare a spune el – iată, eu însumi mă aşez sub ea să văd dacă o pot duce. Acesta este punctul de sprijin, acesta este punctul de atracţie al spectacolului lui Cezar Ivănescu: lupta scrîşnită pentru aflarea măsurii. O măsură nu între forţe mici, farmaceutice – o măsură între cea mai de sus mîndrie omenească, aceea care naşte hybrisul – şi cea mai de jos umilinţă, aceea care apasă omul sub tălpile sale. Să ţii în echilibru dinamic asemenea forţe – iată vocaţia poeziei, iată ce ne spune poemul lui Eminescu spus în cîntec de Cezar Ivănescu, iată ce ne spun chiar poemele lui Cezar Ivănescu.

L-au acompaniat pe Cezar Ivănescu: Augustin Zbora, Verona Maier, Florian Nanu şi Ion Meţiu. Poetul şi-a interpretat şapte doine din volumul său, unele dintre ele apărute (tipărite) – altele, nu. Spectacolul s-a deschis cu un cuvînt despre Eminescu, a continuat cu poemul eponim amintit şi s-a încheiat tot astfel. Prezentatorul – pictorul Augustin Zbora – ne-a spus un lucru pe care dorim să-l consemnăm: din 1979, de zece ani, Cezar Ivănescu n-a mai urcat pe vreo scenă. Iar cronicarul, în încheiere, îşi spune gîndul de la început: prietenii lui Cezar Ivănescu sînt cariatidele poeziei adevărate.

Sursa: http://cezar-ivanescu.blogspot.com/

Dublul sau diavolul meschin

Tînărului Goethe la Strasbourg, îndrăcitul de Herder îi spune într-o zi: Ce-i cu numele acesta de Goethe? Să vie de la Gott (Dumnezeu), sau poate de la Kot (noroi)?

Şi Goethe se întoarce acasă descumpănit, spre a nota pentru sine că nimeni nu are dreptul să-şi bată joc de numele tău; căci numele acesta ţi-a devenit, cu timpul, însăşi fiinţa ta şi că deci tot ceea ce e mai superficial în tine a sfîrşit prin a fi şi ce e mai adînc. Astăzi ştim bine cît e de adevărat un asemenea lucru. După numele lor sînt chemate şi există, într-un fel, toate lucrurile.”...

Totdeauna m-a tulburat acest pasaj din Noica, filosoful nostru care se îndrepta tot mai mult în ultima vreme spre abilitarea unui model tradiţional de gîndire (tradiţional în sensul definit de René Guénon) poate pentru aceea că sugerează, peste voinţa autorului, o miraculoasă reînviere a cărnii la o imprevizibilă parusie înscrisă ca o speranţă în cel mai adînc secret al celulei noastre, – şi asta numai printr-o blîndă „chemare” a numelui, poate pentru că sugerează principiul dual ontologic întemeietor al lumii şi al făptuirii, yin şi yang, anima şi animus, sinea şi sinele (cum spune Noica), dubla postulare interioară a fiinţei umane atît timp cît stă sub Lege, schizoidia primordială inexplicabilă (în afara budhismului care îndrăzneşte să înalţe avatarul uman la condiţia de cosmocrator, regenerator al universului şi al zeilor) şi de asemenea, şi nu în ultimul rînd, dublul principiu moral care ne dinamizează existenţa: „îndrăcitul” de Herder ştia bine, puţin mai bine decît filosoful nostru, că tînărul Goethe nu se închina doar „prinţului luminii” ci şi captivantului „prinţ al tenebrelor” şi că, pînă ne dăm duhul cu ultima suflare, nu ştim de partea cui am fost.

„Numele” care a devenit „fiinţa ta”, „conştiinţa noastră mai bună” pentru noi, românii, este Eminescu, fiindcă, aşa cum scriam exact acum douăzeci de ani într-un articol publicat în „Luceafărul”, „Memento mori”, nu am avut vreun sfînt sau gînditor pe măsura sa...

De aceea am avut şi avem o susceptibilitate poate exagerată şi am simţit ca pe o blasfemie orice încercare de ştirbire a unicităţii aceluia „pe care şi un Budha ar fi gelos”...

Această susceptibilitate a noastră e probabil ancilară faţă de o traumă originară pe care vom încerca s-o descriem.

Eram student la filologie, în Iaşi, prin anii '60... Atmosfera literară a acelor timpuri poate fi vag sugerată dacă vom aminti că un tînăr actor ratat care compunea poezii era prezentat delegaţiilor de scriitori străini drept „naş Eminescu” în cadrul Uniunii Scriitorilor („şi tînărul nici n-a roşit măcar”, comenta un ilustru prozator român în epocă), iar numitul Mihai Beniuc creiona cu frăgezime sonetul „Piedestal”: „Tîrziu ţi-am trecut pragul, genialitate!”, — ăsta era primul vers... Pe amîndouă aceste podoabe le învăţam pe de rost şi ne făceam în noi „ura stivă”... Ei bine, într-o zi, colegii mei mai tineri cu un an de la filologie mi-au spus întîlnindu-mă în faţa secretariatului numitei facultăţi că posedă un coleg Eminescu... Am zăbovit rezemat de un calorifer în faţa uşii secretariatului de unde urma să apară persoana cu pricina... înconjurat de chicotelile „bobocilor” eram în aşteptare în acea stare vidă de suspendare a gîndirii. Stare pur yoginică dacă te gîndeşti, cînd aştepţi iluminarea sau poţi fi pălmuit în voie şi scuipat fără nici o primejdie.

(Paralizia asta a noastră e totdeauna speculată de mitocani la maximum!)... Insul a ieşit pe uşă, s-a îndreptat spre noi, au urmat prezentările... Era voinic, bine legat, cu un cap mare, cu o frunte proeminentă, cu un început de calviţie şi cu un şold mare de vădană... Mi-a strîns mîna fragilă în menghinea mînii lui mari de gospodar, m-a privit fix în ochi cu un rînjet triumfător (rînjet pe care l-am mai văzut pe faţa unuia, M.D. [Mircea Dinescu – n.n.], după moartea lui Marin Preda) şi a rostit: Eminescu...

După ce absolvise liceul la fără frecvenţă, individul, secretar la un sfat popular dintr-o comună uitată de Dumnezeu, se hotărîse să-şi schimbe numele din Noroi, să spunem, în Eminescu şi venise, flăcău tomnatec, la Facultatea de filologie din Iaşi... Aceasta era povestea ipochimenului al cărui rînjet prezumţios şi profanator m-a obsedat o viaţă şi m-a adus uneori pînă la marginea demenţei... Cu amintirea acestui rîs diabolic în minte am citit rîndurile unui amărit vlahuţolatru care îl reducea pe Eminescu la „Somnoroase păsărele” şi ne promitea în scris prin 1977 „să lupte pe faţă ca să devină cel mai mare poet român”, (asta admiţind că faţa lui era chiar faţă) şi cu aceeaşi crispare am „lecturat” inepţiile din această paranteză.

(„Plîngerile acestea poetice că Eminescu nu poate fi atins, că toţi poeţii stau sub Eminescu şi aşa mai departe sînt ale unor puncte de vedere istorico-literare pe care îmi îngădui, ca poet, nu să le contest, dar să le pun la un subsol care trebuie regîndit. Toate punctele de vedere critice se schimbă cu vremea şi ca atare nu trebuie să absolutizăm aceste puncte fixe. Eminescu a reprezentat sufletul românesc de pînă la el, în perspectiva veacului său, secolul XIX, unul dintre cele mai slabe în dimensiunea spirituală pe care a cunoscut-o umanitatea în ultimii 200 de ani. În ce sens? Este un avînt extraordinar al pozitivismului, o încredere oarbă în ştiinţă care, după Hiroshima, nu mai stă în picioare. După Hiroshima noi nu mai putem avea încrederea aceasta oarbă în ştiinţă şi ca atare viziunea asupra lumii pe care a propus-o chiar Eminescu este pe un temei spiritual discutabil la un moment în care tradiţiile extraordinare ale spiritualităţii Logosului întrupat în istorie european sînt abandonate în parte şi se face recurs la spiritualităţi orientale depăşite de spiritualitatea Logosului întrupat în istorie. Deci nu cred în aşa ceva.”, Aurelian Titu Dumitrescu, Nichita Stănescu, atît cît mai ştim noi, p. 51) gîndindu-ne, vorba lui Eminescu, „trebuie omul să înveţe întîi carte şi apoi să calce a popă”.

Sigur că poţi avea porniri ludice, spontane, sigur că-ţi poate veni cheful să-ţi baţi uneori joc de numele Mirumului mai ales cînd bidineaua şi nu de-a lungul ţi-i dansul naţional...

Cînd scriam cu ani în urmă că toţi scriitorii români (inclusiv subsemnatul) se află la mii de ani lumină de Eminescu, nu făceam altceva decît să-mi exprim exasperarea că unii mai cred că sîntem altceva decît un stins şi limitat murmur din Marele Text Eminescian... Numai adăugaţi lui avem fiinţă, fără de el sîntem nimic...

Unii, din prea deasa rostire a acestei mantra, Eminescu, cu gura neclătită după îmbucatul colacilor, au ajuns să o pronunţe strîmb („încît fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii...”) şi ceea ce e uimitor e că „nifiliştii” şi cei care nu ţin de nici o „biserică” l-au divinizat iar oamenii aşezaţi (adesea pe trupuri greoaie şi pe suflete aşijderea) ca şi „bunii creştini” l-au blasfemiat...

Cezar Ivănescu, Dublul sau diavolul meschin, Luceafărul, 24 iunie 1989, Bucureşti