Copilărie în perioada interbelică. Anul cercetăşesc 1936-1937. Hora Unirii în „ţara de aur sferică a Domnului biserică“

Anul cercetăşesc
1936-1937

Şedinţa a II-a
3 octombrie 1936

La această şedinţă a venit numai Doamna Comandantă cu Domnişoara Olimpia. După ceremonialul obişnuit, s-a făcut ansamblu de gimnastică şi Domnişoara Olimpia a plecat, iar Doamna ne-a povestit o foarte frumoasă istorioară de Oskar Wilde, din care a tras o morală foarte binevenită pentru noi. Apoi s-a întocmit programul şedinţei viitoare şi am dansat Hora Unirii. Şedinţa s-a închis cu Imnul Cercetăşesc şi cu un vioi „sănătate“.


România, „ţară de aur sferică a Domnului biserică“

Voi reda, în timp, evoluţia acestei fetiţe. Va studia artele frumoase şi filosofia, va avea de înfruntat ca şi ceilalţi români perioada groaznică a comunismului, va asista la pierderea Basarabiei şi la instaurarea terorii în România, la prăbuşirea idealurilor societăţii în care a crescut şi a învăţat, adică la tot ceea ce în anul 1936 era de neimaginat. Va fi martoră la lichidarea unei orânduiri bazate pe credinţă şi pe iubirea de ţară şi la instaurarea alteia, în care litera de lege era ateismul şi crima.

Drama acestei fetiţe devenite adult într-o societate destructurată se va contopi cu drama întregii Românii.

Am reprodus acum această transcriere pentru că redă cu simplitate un mod de a cinsti România, ţara noastră, „ţara de aur sferică a Domnului biserică“, prin punctarea nu doar la date fixe a bucuriei şi mândriei de a fi români trăitori în România.

Naturaleţea cu care îndrumătorii acestor copii îi învăţau să danseze Hora Unirii este emoţionantă şi pilduitoare. Să ne întoarcem cu gândul şi cu inima spre trecut şi să dorim să redevenim ceea ce am fost:

O „ţară de aur sferică a Domnului biserică“!

O Românie Mare şi Sfântă cu oameni curaţi şi demni, iubindu-şi ţara şi strămoşii, sfinţind cu gândul şi cu fapta memoria înaintaşilor, rugându-se pentru martirii neamului românesc şi pentru reîntregirea ţării.

Alte articole pe aceeaşi temă:

• Copilărie în perioada interbelică. Scurt istoric al mişcării cercetăşeşti din România (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/copilrie-n-perioada-interbelic.html)
• Copilărie în perioada interbelică. Anul cercetăşesc 1936-1937 (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/copilrie-n-perioada-interbelic.html )

Legea nr. 298 / 2008. Românii între "lockare", "zipare" şi "cipare" (II)

Legea nr. 298 / 2008,
un prim pas

comentarii pe marginea articolului
Isteria nationala fara miza,
Constantin Racaru (www.ziare.com)

Intr-o postare de ieri afirmam ca mi se pare foarte grav faptul ca aceasta lege porneste de la prezumtia de vinovatie, anuland astfel esenta democratiei care consta tocmai in prezumtia de nevinovatie, spuneam ca o consecinta a acestei incalcari este chiar anularea statului de drept.

Semnalam si faptul ca legea genereaza si o violare inacceptabila a intimitatii pentru ca, chiar daca aceste transferuri informationale intre persoane (si includ aici toate tipurile de comunicare verbala si scrisa: e-mailuri, mesaje, convorbiri telefonice etc.) sunt inregistrate in mod automatizat/informatizat, prin softuri specializate s.a.m.d., nu vom avea niciodata garantia onestitatii accesarii si folosirii acestora (v. cazul CNSAS, cumva similar). Aceste reglementari ma determina sa cred ca saltul de la regimul trecut, dictatorial-comunist, la regimul actual, european-democrat, este doar unul cantitativ: de la ascultarea unora la ascultarea tuturor, si nu unul real-calitativ care ar fi dus la eliminarea statului politienesc.

Daca in articolul citat ieri ne erau recomandate unele metode "anti-ascultare", pe acelasi ton ingrat-infantil pe care Ceausescu ne recomanda infailibila sa metoda anti-frig: suba!, in presa online de astazi ni se aduc tuturor, celor care fac presa si celor care o citesc, de-a dreptul si de-a valma tot felul de acuze. Romanii sunt calificati ca fiind un popor nevindecat de experienta comunista.

Daca ieri un ziarist ne exemplifica si cum ar trebui sa aplicam aceste metode "anti-ascultare" (uitati chiar asa!, sintetizez: intalnindu-ne prin parcuri, inventând câte un cod scris şi un altul vorbit pentru fiecare familie, scară de bloc, grup de oameni, expediind mai des scrisori s.a.m.d.), indicandu-ne acest set de metode strong in viziunea sa si complet stupide din punctul meu de vedere, astazi ni se spune ca „prin comparatie, in Statele Unite este permisa chiar interceptarea convorbirilor si a e-mailurilor din considerente de securitate nationala si nu mai da nimeni ochii peste cap“. Adica noi, toti cei care consideram ca ne sunt incalcate drepturile fundamentale suntem un fel de demoiselle isterice care nu avem alta treaba decat sa ne dam ochisorii peste cap.

Daca ieri, in acelasi articol demn de revista Urzica, ne erau recomandate cateva metode "anti-ascultare" de-a dreptul caraghioase, pe care daca le-am urma ne-am transforma cu siguranta in niste mascarici care se exprima pueril si vorbesc o romana distorsionata si intr-o natiune „controlata“, de indivizi frustrati care topaie haotic prin parcuri si prin paduri, care comunica in versiuni stranii ale limbii romane, care vorbesc cifrat de sub dusuri sau de pe sub paturi si care striga de prin copaci ca Tarzan, astazi ni se spune transant ca „retelele de telefonie stocau parte din aceste date si pana acum“. Si suntem chiar urecheati ca facem atatea valuri si ca vedem in aceasta lege facuta se ne apere viata o drama nationala!

Daca ieri eram doar indrumati, astazi deja suntem incadrati intr-o categorie mult mai ampla, cea a culpabililor planetari. Astazi ni se spune ca oricum si cu toate metodele astea de ascultare si inregimentare, noi, cetatenii dezordonati ai lumii, cu miscarile noastre de tip brownian provocam nici mai mult nici mai putin decat haos!

Ni se aminteste ca „americanilor le-au cazut turnurile gemene in cap, iar evreii nu stiu niciodata daca arabul de alaturi e sau nu o bomba pe picioare.“ Ziaristul neratand ocazia de a ne prezenta pe langa gandirea sa rudimentara si in esenta antidemocratica si un suflet meschin si reductionist. In continuare suntem invitati sa facem bine si sa ne bagam rapid mintile in cap pentru ca „Romania este tara NATO“ si „NATO este in razboi cu un inamic difuz si perfid. Asa cum au sarit in aer trenurile la Madrid, asa pot sari si in gara de la Bucuresti.“

Lectia de domolire a noastra, a refractarilor, este in plina desfasurare, drept care frazele articolului se succed intr-un crescendo dramatic pe masura inconstientei noastre de cetateni aprioric culpabili, citam: „Ne place sau nu, dupa 11 septembrie, intreaga discutie despre drepturile omului s-a schimbat si asta tocmai in interesul unui drept fundamental al omului: dreptul la viata. S-au obisnuit cu asta americanii, s-au obisnuit israelienii, s-au obisnuit si ceilalti europeni, ar trebui sa se obisnuiasca si romanii.“ Si continua cu cateva fraze naucitoare:

„In plus, ar mai trebui sa intelegem, oamenii obisnuiti atat de speriati ca suntem interceptati, ca nimeni nu are timp pentru micile noastre secrete, cand sunt atat de multe tinte serioase de urmarit. Sa nu ne mai ascundem cand nu ne cauta nimeni. Iar cei care au motive sa fie cautati n-au decat sa tremure.“

Asadar, suntem invaluiti subit printr-o trecere sentimentala de la rigoarea unei situatii general valabile la una evident particulara, de la postura de cetateni demni ai acestei tari, la cea de biete vietuitoare timorate de falsele noastre secrete de budoar, devenim brusc, cu totii, in ochii ziaristului, niste persoane neinsemnate de care, teoretic, nu ar avea nimeni timp.

Articolul abunda in aberatii si este o mixtura foarte greu de asimilat care intr-un mod paradoxal reuseste sa contina mai multe denaturari decat cuvinte! Ne sunt prezentate otova argumente si acuze, evenimente si consecinte.

Spre final, autorul articolului se intreaba retoric: „In plus, daca tot starneste acum atata emotie, cum de-o fi trecut Legea 208 ca prin branza prin Parlament unde a fost adoptata fara niciun vot impotriva si fara vreo cracnire din partea ziaristilor? De ce n-au fost atunci dezbaterile aprige de-acum conduse de politicieni si ziaristi deveniti brusc teribil de vigilenti?“

Si continua indicandu-ne posibile teme de gandire: „Ceva ar trebui sa ne preocupe insa in privinta legii 208. Ea este extrem de slaba si cam ineficienta. Daca bin Laden insusi vorbeste despre actul actelor teroriste de la un telefon mobil cu cartela preplatita toata reglementarea care a speriat Romania se dovedeste prefect inutila. Ar trebui sa avem o lege mai buna pentru a ne putea apara mai bine. Dar asta nu pare sa intereseze pe nimeni.“

Personal, nu cred ca acum mai are foarte multa importanta cum a trecut aceasta lege prin Parlament, dar cred ca orice problema de interes public trebuie abordata la modul cel mai serios si mai cred ca trebuie sa pornim de la ceea ce avem acum, in acest moment. Acum avem o lege care ne incalca drepturile fundamentale!

Si revin si spun ce cred eu ca nu au inteles unii ziaristi. Nu au inteles un fapt elementar prin simplitatea lui, si anume ca libertatea unui popor/ca si libertatea unui individ/ nu poate si nu trebuie sub nici o forma sa devina un element negociabil si cu atat mai putin unul al bascaliei generalizate.

Finalul articolului pe care, probabil, autorul sau l-a gandit ca pe o chintesenta a intregii sale viziuni despre siguranta universala, despre trecut, prezent si viitor se dovedeste a fi pe masura restului articolului. Din nou face apel in mod aberant la argumente false. Ce are de-a face in concret si in context faptul ca „bin Laden insusi vorbeste de la telefonul mobil“ cu legea nr. 298 / 2008 si mai ales cu Romania? A fost cumva bin Laden localizat in Romania? Legea aceasta are o aplicabilitate globala? Afghanisthanul a fost alipit Romaniei?!

In concluzie, consider ca efectele unei legi structurate pe principii nedemocratice nu pot fi anihilate decat prin singura forma fireasca cu putinta intr-o democratie reala: modificarea sau anularea legii nr. 298 / 2008!

Nota: citatele redate sunt din articolul Isteria nationala fara miza, Constantin Racaru, http://www.ziare.com/Isteria_nationala_fara_miza_-631272.html

PS

Semnalez si situatia foarte grava de la Consiliul National al Studierii Arhivelor Securitatii (CNSAS), o institutie aflata teoretic sub control parlamentar.

Practic insa CNSAS-ul a devenit o institutie necontrolabila, ai carei membri au avut de-a lungul timpului manifestari stranii, care au incalcat pe fata legea mintind, facand sa transpara date din dosare, atacand preotii si Biserica Ortodoxa Romana, practicand santajul direct, indirect si politic si multe alte asemenea manifestari ilegale care au facut ca aceasta institutie sa devina si o arma a represiunii Statului Roman indreptata impotriva unor cetateni considerati a fi indezirabili.

Consecintele manifestarii iresponsabile, ilegale si imorale a unora din membrii Colegiului CNSAS sunt foarte, foarte grave si includ inclusiv determinarea mortii unor persoane. In aceasta conjunctura critica pentru democratia noastra putem conchide ca Parlamentul Romaniei nu a fost in masura sa stapaneasca aplicarea legii la institutiile care i se subordoneaza direct.

Reproduc de pe site-ul CNSAS:

„Democraţia în România a devenit un lucru cert şi ireversibil. Înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în anul 1999 demonstrează consolidarea structurilor democratice în România şi alinierea la cerinţele şi standardele Uniunii Europene în vederea integrării. /…/ Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în întregul său şi fiecare dintre membrii săi răspund în faţa Parlamentului României pentru modul de îndeplinire a atribuţiilor ce le revin. Prin votarea în Parlament a Ordonanţei de Urgenţă nr. 24/2008, voinţa legiuitorului a fost ca CNSAS să ofere societăţii româneşti o bază instituţională credibilă pentru a putea duce la bun sfârşit dificilul proces de clarificare a trecutului comunist.“ (Sursa: pagina web a CNSAS, http://www.cnsas.ro/, Date generale)


Accesati:

• Legea interceptarilor la Avocatul Poporului, Ziua online, http://www.ziua.ro/display.php?data=2009-01-24&id=248302
• Cum putem sa-i pacalim pe "ascultatorii" telefoanelor, http://www.ziare.com/Cum putem sa_i pacalim pe ascultatorii telefoanelor-631190.html)
• http://victor-roncea.blogspot.com/2009/01/laicatul-roman-adreseaza-prin.html
• http://iondelachiuiesti.blogspot.com/2009/01/se-intampla-in-toata-lumea.html

Gabriela Melinescu: „Tonul poemelor lui Cezar Ivănescu se putea compara numai cu psalmii lui David”

Gabriela Melinescu evocă relaţia ei cu Nichita şi perioada în care au locuit împreună în mansarda din str. Grigore Alexandrescu, „unde unele momente de înaltă poezie ating sacralitatea:

«Într-o zi şi-a făcut apariţia un cuplu neobişnuit de original: tinerii căsătoriţi Mary şi Cezar Ivănescu. Nichita i-a plăcut de la prima vedere. Mary avea o piele albă de porţelan, ochii vii şi sclipea prin lecturile ei în franceză, Proust ori Céline, din care traducea încă de pe atunci cu foarte mult talent. Cezar, deşi plin de căldură se arăta mereu sobru la entuziasmul nostru superbobinocar.

Cezar ne-a cântat pentru prima oară baladele lui care ne-au transfigurat mansarda săracă; era ceva nou în ele, nemaiauzit vreodată pentru urechile foarte muzicale ale lui Nichita.

Tonul poemelor se putea compara numai cu psalmii lui David, Psaltirea pe care noi o consideram cartea de poeme cea mai valoroasă a lumii. Doamna U, care nu-i iubea prea mult pe musafirii noştri, se uitase pe sine împietrită în cadrul uşii. Prezenţa tonului proaspăt al lui Cezar ne adusese chiar sacralitatea cea mai modernă în mizeria socială şi morală de atunci. Nichita mi-a dictat imediat un text superb despre poetul Cezar Ivănescu, text care a apărut imediat prin grija marelui său entuziasm.

După mulţi ani de la această întâmplare i-am revăzut pe Mary şi Cezar Ivănescu, neschimbaţi în vocaţia lor înaltă. Nichita trăise cu ei mai departe întâmplări pe care eu nu le ştiam, dar acel moment privilegiat din mansarda transfigurată de vocea lui Cezar, bucuria noastră de atunci, asta nimeni n-o putea face să dispară, căci întâmplarea se pusese ea singură la păstrare, în eter, acolo unde lucrurile nu se degradează, oricât ne-am strădui noi , fie chiar şi prin uitare. »”

GABRIELA MELINESCU, Adevărul literar şi artistic, nr. 502/ 25 ianuarie 2000

Nichita Stănescu, scrisoare către Cezar Ivănescu (28 noiembrie 1970)

Dragă Cezare,

Te îmbrăţişez şi îţi sărut inima,
pentru minunatul articol publicat
în revista „Argeş“.
Ai făcut un gest de o mare
şi rară prietenie.

Toată ziua de azi
(joi, 26 noiembrie 1970) când ţi-am
citit eseul, am fost fericit, nu din
infatuare, ci, din comunicare.

Nichita


scrisoare din arhiva Cezar Ivănescu

„Ave, maree-a luminilor, ave!“, „lui Eminescu tânăr“, Cezar Ivănescu despre debutul lui Nichita Stănescu

„Ave, maree-a luminilor, ave!“


Moartea tragică a lui Labiş în 1956 şi apariţia postumă a Luptei cu inerţia în 1958 au fost cele două evenimente care au zguduit lumea literară românească şi au anunţat, într-un fel, apariţia generaţiei tinere care avea să debuteze în 1960 în recent înfiinţata colecţie „Luceafărul“ a Editurii de stat pentru literatură şi artă (E.S.P.L.A.).

Trebuie să spun, pentru acei care nu au trăit atmosfera acelor ani în România, că provinciile culturale româneşti erau destul de izolate unele de altele, că totul se decidea la „centru“, adică în Bucureşti, şi că pentru un june student moldav în Iaşi, cum eram eu pe vremea aceea, o călătorie în Bucureşti era o aventură cu adevărat insolită.

În această aventură mă angajam fiind chemat de poetul Niculae Stoian, redactor la „Luceafărul“, căruia îi trimisesem poeme şi urma să discutăm despre ele în cadru redacţional. Sosit în Bucureşti în primele zile ale lui ianuarie 1961, pictoriţa Cici Constantinescu (al cărei nepot eram) m-a înştiinţat că vom merge la Casa Scriitorilor „Mihail Sadoveanu“ să participăm la prezentarea primelor cărţi de debut în poezie lansate de E.S.P.L.A. în colecţia „Luceafărul“.

Prezentarea o făcea criticul literar Ov. S. Crohmălniceanu iar poeţii erau: Ilie Constantin, Cezar Baltag şi Nichita Stănescu, de la „centru“ şi Fl. M. Petrescu de la Iaşi şi Leonida Neamţu de la Cluj.

Casa Scriitorilor ne-a întâmpinat cu un fast cu adevărat boieresc, multe lumini şi multă servitorime şi toată floarea cea vestită a realismului socialist era la vedere prin preajma piticoidului Mihai Beniuc. Debutanţii, „sărbătoriţii“ momentului se ţineau mai în umbră, pentru ei era mai puţin o sărbătoare şi mai mult o judecată şi aşteptau cu emoţie verdictul criticului prezentator cât şi pe cel al juraţilor căci ştiau bine ce importanţă aveau cuvintele în acea vreme.

Am urcat cu toţii în marea sală de şedinţe de la primul etaj invitaţi de Niculae Stoian care fiind şi secretar al U.T.M. la Uniune acţiona ca un maestru de ceremonii. În sală erau două rânduri de scaune, cel din stânga şi cel din dreapta şi masa prezidiului. Ritualul ocupării locurilor părea copiat după eticheta curţii bizantine. Astfel la masă au luat loc Ov. S. Crohmălniceanu, Niculae Stoian şi alţi câţiva critici literari. În partea stângă a sălii, pe primul rând de scaune stătea singur Mihai Beniuc, pe rândul al doilea, criticii literari; Emma Beniuc, frumoasă şi statuară stătea printre ultimele rânduri, acolo unde stăteau cu fereală şi debutanţii. În partea dreaptă a sălii, primul rând de scaune era neocupat. Abia în rândul al doilea trona, singură, Maria Banuş şi exact în spatele ei, pe rândul al treilea stătea Veronica Porumbacu, sfioasă şi respectuoasă când i se adresa Mariei Banuş care abia de întorcea puţin capul peste umăr.

În prezentarea sa, Ov. S. Crohmălniceanu îi lichida rapid pe provinciali, îi lăuda suficient pe Ilie Constantin şi Cezar Baltag şi îl lăuda şi pe Nichita Stănescu dar mai cu măsură pentru că poetul i se părea a fi cam fără măsură şi asta speria pe acea vreme... În cadrul prezentării sale, Ov. S. Crohmălniceanu cita in poemul lui Nichita Stănescu, O călărire în zori, „Soarele rupe orizontul în două./ Tăria îşi năruie sfârşitele-i carcere. / Suliţe-albastre, fără întoarcere, / privirile mi le-azvârl, pe-amândouă, / să-l întâmpine fericite şi grave. / Calul meu saltă pe două potcoave. / Ave, maree-a luminilor, ave!“ şi efectul incantaţiei se dovedi magic. Mascarada care a urmat, aşa-zisa dezbatere critică în care vorbitorii îşi începeau cuvântările cu, „aşa cum a zis Mihai Beniuc, maestrul nostru, al tuturora“, nu a mai contat pentru nimeni, căci poezia, ca şi frumuseţea fizică, aşa cum am mai spus-o, se impune prin evidenţă. Poemul O călărire în zori era dedicat „lui Eminescu tânăr“ şi, pentru o clipă, lumea bună realist-socialistă din sală a fost frisonată ca de un joc de flăcări pe comori, căci renaşterea literaturii române era tutelată de acel „pururi tânăr“ izvor de lumină românească...

Pentru mine, cea dintâi imagine a lui Nichita Stănescu se dizolvă în iluminarea acestui vers emblematic: „Ave, maree-a luminilor, ave!“

Cezar Ivănescu

Din seria omagiştilor ceauşişti: George Ivaşcu, Omagiu. Dan Deşliu, 26 ianuarie

Dan Deşliu, George Ivaşcu,
Preşedintelui ţării
Omagiul scriitorilor din România

Preşedintelui ţării Omagiul scriitorilor din România, Ed. Cartea Românească, 1980, p. 129, pp. 210-212

Nicolae Manolescu, Înnoire

„Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzînd mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului, promovând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre...

Noul conţinut al literaturii noastre e dat, de fapt, de reflectarea procesului istoric al construi­rii societăţii fără exploatare, de reflectarea procesului adînc în care esenţa umană eliberată de vechile orînduiri este redată omului. (...)

Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvîrşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în pri­mul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre con­temporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.“

Nicolae Manolescu, Înnoire, Contemporanul, nr. 34, 24 aug. 1962

Accesaţi şi:

• Nicolae Manolescu, o „tinereţe roşie“ şi două tablouri: un autoportret în tehnica contravérité şi un colaj cu mult roşu de „marx“ (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/nicolae-manolescu-elogiator-al-lui-marx.html)
• Mircea Dinescu: autoportret în tuşă marxist-leninistă (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mircea-dinescu-autoportret-in-tusa.html)

M. Cărtărescu: debut sub semnul acuzaţiei de plagiat („Faruri, vitrine, fotografii“)

P.S.

În nr. 11-12, 1979, revista clujeană „Echinox“ a publicat o anchetă literară, „Dreptul la timp“, la care au participat D. Chioaru, M. Ghica, E. Hurezeanu, Marta Petreu, Virgil Raţiu, Eugen Suciu, Mircea Cărtărescu.

Mărturiseam că la acea vreme ne-au ajuns la ureche protestele vehemente ale unor colegi de redacţie (Dorin Tudoran, printre alţii), dar nereuşind să ne procurăm revista atunci, am citit abia de curînd ancheta cu pricina. Oferim cititorilor extrase, in extenso, din intervenţia numitului Mircea Cărtărescu:

„După vacuumul poetic reprezentat de deceniul opt, era necesară şi firească o resurecţie a lirismului, a fanteziei, înăbuşite de manierismul livresc al «generaţiei pierdute» din anii '70. Prin 1977 un grup de poeţi bucureşteni au fondat Cenaclul de luni, (subl.n.) condus de profesorul şi criticul literar N. Manolescu. Acest cenaclu trebuie să fie considerat nucleul de cristalizare al unei prodigioase mişcări poetice. [...] Lucru afirmat deja, în presa literară de critici de prestigiu ca N. Manolescu, M. Iorgulescu, L. Ulici, existenţa unei generaţii tinere, a intrat în conştiinţa literară şi a publicului de poezie, mai des a celui tînăr. [...] În mod normal, această generaţie, după părerea mea prima adevărată generaţie, în sensul de şcoală poetică, din poezia română, ar trebui să domine sfîrşitul de secol, aşa cum Nichita şi secondanţii săi din '60 au dominat poezia de pînă azi. [...]

Cred că se pot rezuma argumentele estetice ale acestei generaţii: fiecare poem tinde să devină o lume în care se întîmplă cît mai multe, în care se scot cît mai multe „efecte speciale“, în care se trec în revistă cît mai multe «istorii»: geologice, biologice, fizice, istorice, literare, etc. ..., în care se concentrează într-o fabuloasă opulenţă, cît mai multă substanţă şi cît mai mult spirit: circ, melodramă, cinema, sală de concert, desen animat, etc. [...] Ambiţia fiecărui membru al acestei generaţii este să facă o poezie mare, o poezie totală... Se preferă de aceea poemul lung, elocvent prin acumulare!... Nu poţi fi orb la realitatea «din mase plastice», idei libertine, «benzinării», etc. ... Nu se poate scrie veşnic despre paradisuri prerafaelite; frazarea lirică are ritmul limbii vorbite; trăim într-un secol murdar, violent; să-i fim pe potrivă. De altfel, dacă stilul va prinde, probabil că se va scrie multă impostură, bătîndu-se monedă pe el. [...] Datoria poetului e să provoace uimire; vorbesc de cel foarte bun, şi nu de cel stîngaci; cine nu ştie să uimească să meargă la ţesală.“

Fiecare după puteri, unii îi trimit pe poeţi în crematorii, alţii doar în lagăre de muncă forţată, alţii la balamuc, alţii la ţesală... Pînă la instaurarea dictaturii Mircea Cărtărescu, să observăm în ordine, stilul agramat şi tautologic („istorii“ istorice), calificarea de vacuum poetic a deceniului opt al acestui veac, deceniu în care au publicat cărţi originale Al. Philippide, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Emil Botta, Eugen Jebeleanu, Ion Caraion, Teohar Mihadaş, A.E. Baconsky, Aurel Rău, Ion Gheorghe, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Ioan Alexandru, Ioanid Romanescu, Emil Brumaru, Virgil Mazilescu, Adrian Păunescu, Mircea Ciobanu, Nicolae Ioana, Constantin Abăluţă, Marius Robescu, Mircea Ivănescu, Gheorghe Istrate, George Alboiu, Ion Mircea, Adrian Popescu, Mara Nicoară, Ileana Mălăncioiu, Constanţa Buzea, Doina Cetea, Grete Tartler, Angela Marinescu, Vasile Vlad, Paul Emanuel, Şerban Foarţă, Aurel Bădescu, Daniela Crăsnaru, Carolina Ilica, Dumitru M. Ion, Daniel Turcea, Florica Mitroi, Dorin Tudoran, Corneliu Vadim Tudor, Mircea Florin Şandru, Vasile Petre Fati, Adi Cusin, Valeriu Armeanu, Florenţa Albu, Cezar Baltag, Petre Got, şi desigur, enumerarea poate deveni fastidioasă, de la Geo Bogza şi Mihai Beniuc, pînă la Ion Brad şi Ion Horea, de la Horia Zilieru şi Nina Cassian, pînă la Gheorghe Tomozei şi Florin Mugur... vacuum poetic; să ne bucurăm că „profesorul şi criticul literar N. Manolescu“ e ubicvuu, conduce şi Cenaclul de luni, afirmă şi în presă, să-i dorim acestei prime, adevărate generaţii din poezia română, generaţie de „mutanţi“ după părerea noastră, să domine nu numai sfîrşitul de secol, ci tot mileniul care vine, să ne declarăm ignoranţa în privinţa poetului Nichita (Nichita Macedonski, Nichita Stănescu, Nichita Danilov?), să ne amuzăm că membrii acestei generaţii ştiu să scoată „efecte speciale“, „scăpări lirice“ cum se exprimă un colaborator în trecere pe la revista noastră, să băgăm de seamă că spiritul e lipsit de substanţă, ceva ca un fel de „ţircuş“, şi că de asemenea nu se poate scrie veşnic despre paradisuri prerafaelite, domnule; cît priveşte îndemnul din inimă de a fi murdari şi violenţi ca secolul, îl las pe colegul nostru Ov. S. Crohmălniceanu, deşi a trecut mult timp de la tipărirea instigaţiei, să dea replica publică necesară, de care Domnia-Sa ştim că e capabil.

Am mai adăuga, cu toată modestia, că M.C. îşi face iluzii în privinţa vitelor, e adevărat mulţi înşi săraci cu duhul merg la ţesală, da nici vita nu suportă tot prostu'. Ar mai fi de spus cîte ceva şi despre „orginalitatea“ ideilor lui M.C., i-am putea indica tînărului nostru confrate (de acum gata, e confrate!) articole de mult apărute prin presa noastră literară, unele semnate chiar de subscrisul, teoretizînd ceva mai coerent despre „poemul lung“, de la „Memento mori“ şi „Psalmistul“ la „Cîntec de revoltă, de dragoste şi moarte“, dar ce rost ar avea cînd „profesorul“ l-a învăţat că a publica o carte cu titlul „Portretul unui necunoscut“ (Nathalie Sarraute) înseamnă a fi „original“, cum şi „Dimineaţa poeţilor“ după „Dimineaţa magicienilor“ e „original, original“, Corneliu Ştefaneche, Corneliu Leu, „originali“... Mă rog, M.C. nu e André Bréton, asta se vede... şi de altfel nici nu ne interesează prea mult faptul că M.C. se exprimă ca o babă de acum jumătate de veac molfăind toate vechiturile avangardei... Ne interesează însă intenţiile obscure ale „directorului“ publicaţiei clujene, Ion Pop, „profesor şi critic literar“, care a publicat un text făcînd tabula rasa dintr-un magnofic deceniu de poezie românească şi în acelaşi timp ne-a refuzat cînd i-am propus un text critic cu accente pamfletare referitor la un important poet contemporan, dar ne-a refuzat c-o decizie cazonă care ne-a înmărmurit... Deci, cînd e la o adică...!

Enfin (pardon, „în sfîrşit, în fine“, aşa se zice, v. Mircea Cărtărescu, „Faruri, vitrine, fotografii“, Cartea Românească, 1980, pag. 13, r. 9), în sfîrşit, în fine Cărtărescu vient! Dar mai înainte de Cărtărescu vient! pentru toţi muritorii de rînd, deci înainte de a întra cartea în librării Manolescu écrit (v. „R.L.“, nr. 1, 1981) şi, precum ne-a obişnuit cînd vrea să comunice un adevărat eveniment literar (ca în cazul unor cronici literare despre cărţile unor prestigioase personalităţi poetice, Nichita Stănescu, Dumitru Popescu, Vasile Nicolescu), acordă aproape o pagină de revistă analizei entuziaste a cărţii „Faruri, vitrine, fotografii“ semnată de debutantul Mircea Cărtărescu. În principiu, sîntem alături de criticul literar Nicolae Manolescu, apar astăzi cărţi extraordinare de poezie ale unor debutanţi umilind perseverenţa unor carierişti, (Nicolae Prelipceanu putînd servi oricînd de exemplu; îl cităm cu plăcere din spirit de consecvenţă) şi critica are datoria să facă evident acest lucru: Nicolae Manolescu s-a comportat exemplar din acest punct de vedere de vedere de-a lungul anilor. Iată ce scria în 1968, într-un editorial al revistei „Luceafărul“: „Poezia este marea noastră certitudine. Anul 1968 este, în poezie, un an al debuturilor ieşite din comun. Cînd prozatorii vor debuta cu romane de valoarea versurilor lui Cezar Ivănescu din Rod, voi fi de acord că nu e vorba doar de un «an al romanului, ci de o revoluţie»“ („Luc.“ nr. 51, 21 dec. 1968)...

Am citit cronica, citatele date de N.M. nu ni s-au părut concludente, am aşteptat să apară cartea în librării, am cumpărat-o, am citit-o cu mare plăcere, m-am convins a nu ştiu cîta oară de reua-credinţă a criticului N.M. (e oare îngăduit să lauzi un poem lung, stupid, verbios, cel mai nerealizat, la nivel expresiv, din toată cartea, cum face N.M., numai pentru că poemul „Căderea“ „se dedică lui Nicolae Manolescu“?) şi mă pregăteam să scriu despre „Faruri, vitrine, fotografii“, căci noi, spre deosebire de N.M., iubim poezia şi mai puţin poeţii sau poetele, persoanele particulare adică, şi nu avem cretinia să bagatelizăm un poet numai pentru că face parte dintr-un cenaclu sau dintr-o anume grupare literară; mă pregăteam să scriu (aşa cum o voi face de altfel şi în cazul altor poeţi de la „Cenaclul de luni“ cum scrie N.M. mereu, ceva în genul „made în USA“, poeţi ca Domniţa Petri, spre un exemplu, căreia N.M. i-a reţinut mai mult chipul şi mai puţin poezia, sau de asemenea în cazul unor poeţi „care nu vor călca în viaţa lor pe la Cenaclul de luni“) cînd iacătă ce text publică revista „Săptămîna“ la rubrica „Săptămîna pe scurt“: „Răsfoind cartea lui Laurence Sterne, Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman, Buc., 1969, Editura pentru literatură universală, ce credeţi că aflăm la pagina 194? Nişte versuri, atribuite şi lăudate de N. Manolescu ca aparţinînd lui Mircea Cărtărescu.

Cităm „minunatele“ versuri: „Afurisit fie el pre dinlăuntru şi pre din afară / afurisit fie el întru părul din capul său / întru creierii săi, întru creştetul său, / întru tîmplele sale, întru fruntea sa, întru urechile sale, / întru sprîncenele sale, întru obrajii săi, / întru fălcile sale, nările sale, dinţii şi măselele sale, / buzele sale, gîtul său, umerii săi, încheieturile / mîinilor sale, mîinile sale, palmele sale şi degetele sale“ [...]

Oare criticul N.M. laudă versuri plagiate? Sau a „uitat“ că aceste versuri ale lui M. Cărtărescu sînt, de fapt, proză? Sau, poate, cine ştie, i-a scăpat lectura acestei cărţi!? Toate variantele fiind posibile, credem că i-ar folosi mult o reciclare acestui apărător acerb al „originalităţii“! (vezi „România literară“ din 5 ianuarie 1981 şi volumul „debutantului“: „Faruri, vitrine, fotografii“). Şi cînd te gîndeşti că acelaşi critic împreună cu Ov. S. Crohmălniceanu propuseseră cartea cu pricina pentru Premiile U.T.C.!“ („Săptămîna“, nr. 531, vineri 6 februarie 1981).

Acum, ştiu că am talentul de-a mă pune rău cu toată lumea, aş voi totuşi să-i contrazic pe redactorii „Săptămînii“ într-o singură chestiune, şi anume, „varianta“ „sau, poate, cine ştie, i-a scăpat lectura acestei cărţi“ nu stă în picioare, Nicolae Manolescu citeşte tot, absolut tot, şi Solomon Marcus şi Constantin Noica, şi chiar Titu Maiorescu, chit că nu pricepe nimic, cum a şi declarat făţiş că nu are instrucţie matematică şi filosofică, citeşte tot şi în întregime (toată cartea!), cum aşa de fin i-a reamintit de curînd colegul său Eugen Simion într-un articol publicat în „România literară“.

Am confruntat şi noi cele două cărţi mai sus pomenite, cea a lui Laurence Sterne publicată mai de multişor, cea a lui Mircea Cărtărescu publicată mai de curînd, e adevărat ceea ce e la unul e şi la celălalt, dar cred că nu ar trebui să ne grăbim în emiterea unei judecăţi drastice de „plagiat“. Ceea ce trebuie să spunem de pe acum, fără nici un echivoc, îl priveşte pe Nicolae Manolescu... Fără ezitare criticul N.M. laudă tocmai aceste „versuri“ ale lui Mircea Cărtărescu, „versuri“ mai expresive, mai vii, şi gustul său rafinat nu l-a înşelat, aşa este, în masa plicticoasă şi incoloră a poemului aceste „versuri“ au vioiciune, laudă tocmai aceste „versuri“ şi siguranţa cu care (conştient sau inconştient) acreditează plagiatul, îl compromite definitiv în ochii oricărui cititor de bună credinţă. Propunem conducerii Uniunii Scriitorilor să judece cu seninătate dacă N.M. era cel chemat să trîmbiţeze „onestitatea“ actului critic, aşa cum a făcut-o de curînd, într-un articol publicat în „R.l.“?

Mircea Cărtărescu fără să amintească o clipă că stă sub acuzarea de plagiat, publică în „R.l.“, nr. 7, joi 12 februarie 1981 o Precizare. „Precizarea“ păcătuieşte prin inexactitate (poemul „Căderea“ nu are 35 de pagini, el deschide cartea şi se întinde pînă la pag. 35), agramatism (fraza care începe „Astfel, o parte din aceste citate sînt date în limba de origine [...] nu e rezolvată gramatical, e lăsată în aer...), suficienţă şi impertinenţă („Îmi asum riscurile pe care le comportă folosirea aproape în premieră în poezia română (subl.n.) a acestor mijloace stilistice, cu convingerea că nu este posibilă crearea nici unui obiect artistic valabil fără un mare coeficient de risc estetic. În rest, sper că volumul se va apăra singur în faţa unor eventuale alte obiecţii de acest fel.“, spre final, cum se vede, M.C. iese din amnezia totală în care se scufundase, amintindu-şi că parcă... cineva...) pentru că „aproape premiera“ dumisale e o tehnică poetică folosită de majoritatea „manieriştilor generaţiei pierdute“, pentru că, alţii şi-au asumat riscuri mai mari citind numai sau scriind anumite cărţi iar nu „obiecte artistice“ îndurate de junele cu grimasa martirajului... Printre altele, fie zis, s-ar prinde M.C. la o scurtă examinare „în limbile de origine (latină, greacă, engleză sau română veche)“ în faţa unei comisiuni formată din cîţiva membri ai „generaţiei pierdute“, el, martirul „generaţiei găsite“, ca obiectele...? Lăsînd gluma şi încruntîndu-ne iar (e ştiut, noi aştia care nu credem în escrocheria literară, sîntem tot timpul încruntaţi!) îi amintim tînărului poet Mircea Cărtărescu (prost sfătuit în cazul acestei „Precizări“) că are obligaţia să publice o addenda la cartea sa „Faruri, vitrine, fotografii“ folosindu-se de „mărcile tradiţionale“, altfel riscăm şi noi s-o păţim ca şi „profesorul“... Îl asigur pe Mircea Cărtărescu de buna noastră credinţă, în acelaşi timp îi atrag atenţia că nimeni în această lume nu e obligat să facă ceea ce mărturisea profesorul Liviu Rusu că a făcut: să caute în toată opera lui Martin Heidegger un citat „inventat“ de Nicolae Manolescu în cartea sa „Contradicţia lui Titu Maiorescu“. Citind poemul „Căderea“, spre exemplificare, poem fără valoare literară, o repet, ne-am gîndit la „Gnose de Princeton“ a lui Raymond Ruyerre, ştiu eu dacă nu sunt şi de acolo „versuri în proză“ luate, aşa, ca aluzie culturală... După ce vom vedea cît text e numai al lui Mircea Cărtărescu în această carte de poezie, ne vom putea pronunţa dacă e vorba de o carte originală sau de un mixtum compositum frizînd plagiatul...

Un membru paradisiacprerafaelit al generaţiei pierdute
C.I. (Cezar Ivănescu)

preluare: http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/

M. Cărtărescu: „ trăim într-un secol murdar, violent; să-i fim pe potrivă“

„Dintre optzecişti, Mircea Cărtărescu e, incontestabil, capul de afiş. “«Faruri, vitrine, fotografii» e cel mai strălucit debut în poezia postbelică”, este de părere criticul, care arată că, “de la Nichita Stănescu încoace, niciun poet nu a mai dat o impresie la fel de ameţitoare că reconstruieşte prin cuvintele sale lumea”. (Adevărul, http://www.adevarul.ro/articole/criticii-dezbat-istoria-lui-manolescu.html)

Din aceste articole reţinem că M. Cărtărescu a fost dovedit ca plagiator, că articolaşul său de răspuns (v. art. cit. Precizare, „R.l.“, nr. 7, joi 12 februarie 1981) respectă întocmai sloganul: „trăim într-un secol murdar, violent; să-i fim pe potrivă“, şi că N. Manolescu consideră că “de la Nichita Stănescu încoace, niciun poet nu a mai dat o impresie la fel de ameţitoare că reconstruieşte prin cuvintele sale lumea”.

Nu îndrăznim să îl scoatem din starea de visare pe distinsul omagiator al lui Marx, Dej, Lenin şi Iliescu, N. Manolescu, nu de alta dar o dezmeticire abruptă ar putea să îi dăuneze şi, Doamne fereşte, să îl aducă în starea de a ne reda şi articolele sale din anii 62-65, ca de exemplu cel intitulat sugestiv „Realism – realism socialist“. Constatăm doar că impresia „ameţitoare“ care l-a meduzat pe lăudătorul Mariei Banuş este creată şi cu fragmente extrase din operele altor autori!

Gisele Freund: Fotografia ca arta

Gisele Freund
(Berlin, Germania 1908-Paris, Franţa 2000)

„odata cu apariţia fotografiei, o fereastră nouă se deschide spre lume“
Gisele Freund

Paul Valéry, Paris, 1938 James Joyce, 1939Elsa Triolet, Paris, 1939
Jean-Paul Sartre
Wirginia Woolf, Londra, 1939
André Breton

André Gide (deasupra masca lui Leopardi), Paris, 1939
Jean Cocteau, Paris, 1939

Sylvia Beach în librăria sa (Shakespeare and Company), Paris, 1938
Evita Peron
Robert Doisneau (Cendras, 1945)

Simone de Beauvoir, Paris, 1948
Sylvia Beach, Adrienne Monnier şi James Joyce, Paris, 1938
Chaim Kanner (Marsilia, 1976)
Chile, 1944

Gisèle Freund

Legea Legii nr. 298 / 2008. Românii între “lockare”, “zipare” si “cipare”

Legea Legii nr. 298 / 2008 şi efectele sale

„Rasfoind“ pe internet presa de astazi am gasit un articol foarte interesant si documentat despre Legea 298 / 2008 (Ne intercepteaza fara control).
Reproduc un fragment din finalul acestui articol:


Sistemul functioneaza de cativa ani

Adoptarea Legii nr. 298 / 2008 nu face decat sa consfinteasca o stare de fapt. Serviciile secrete au deja capacitatea sa intercepteze si sa stocheze convorbirile si datele noastre personale.

Consiliul Suprem de Aparare a Tarii a adoptat Hotararea 0063/15 aprilie 2004, clasificata STRICT SECRET, prin care autoriza Serviciul de Informatii Externe (SIE) sa desfasoare activitati de tip SIGINT pentru interceptarea comunicatiilor efectuate prin satelit. Din acel moment, SIE a dispus de baza legala pentru a-si procura dispozitivele necesare interceptarilor de voce si date transmise prin mijloace electromagnetice (telefoane, calculatoare sau orice alt tip de radioemitator).

SRI, la randul sau, dispune de cea mai inalta tehnologie necesara interceptarilor de orice fel. Printr-o serie de hotarari strict secrete, CSAT a aprobat realizarea sistemului de Monitorizare a Comunicatiilor prin Satelit-MONSAT. Achizitionarea si instalarea echipamentelor pentru reteaua MONSAT s-a facut si cu sprijinul National Security Agency (NSA) din SUA.

Comunitatea Nationala de Informatii din cadrul Administratiei Prezidentiale are acces la un Sistem Informatic Integrat, racordat la toate serviciile secrete si unde sunt stocate informatiile secrete de importanta strategica, inclusiv cele obtinute in urma interceptarilor. Aceasta baza de date este permanent actualizata, iar serverele unde sunt stocate datele se afla intr-un Centru de Management al Sistemului Informatic Integrat. Centrul este administrat de SRI. Aceasta baza de date permite serviciilor secrete sa obtina in timp real orice informatie despre o persoana fizica sau juridica.


Deputatul Ion Stan, Comisia de Control al SRI

"Traficul nu inseamna si continutul discutiei?"

"Legea este un monument al prostiei dar si al abuzului pe zona respectarii drepturilor libertatilor constitutionale.“

Una este sa punem in aplicare o norma europeana in conditiile si alta este sa dam un act nor­mativ prin care sase luni de zile sunt chipurile stocate date legate de trafic. Am vazut unele abordari ale unor specialisti in telefonie mobila, chipurile ca nu s-ar retine decat data, locul si persoanele care au vorbit. Prima intrebare: traficul nu inseamna si continutul discutiei? Este o minciuna. A doua intrebare: cum identifica persoanele? Eu pot sa cumpar o cartela sau sa imi iau telefon de la un prieten care este la o firma nu stiu unde si sa vorbesc de pe acel telefon. Nu cumva avem de gand sa fisam cu timbrul vocal sau amprenta vocala cu acel sintetizator de voci si asta ar insemna o nebunie?"

Sursa: Doru DRAGOMIR si George SCARLAT, Ne intercepteaza fara control (fragment), Ziua, http://www.ziua.ro/display.php?data=2009-01-22&id=248209

Comentariile mele pe marginea acestei legi sau
„ce mai putem constata“?

Putem constata ceea ce banuiam cu totii de mult timp si anume ca ne aflam sub o atenta si temeinica „cercetare“ si ca prin aceasta lege s-a realizat doar o anume scoatere la lumina a procedurilor, o oficializare (care ar putea avea si implicatii mai indepartate decat cele imediate, chiar implicatii de ordin economic privind finantarea acestor operatiuni, alocarea unor sume suplimentare de bani si pe fata etc.). Unii inca se mai intreaba: „Dar ce poate fi chiar atat de rau in asta de vreme ce nu avem nimic de ascuns?“ Sa vedem!

In primul rand este foarte grav faptul ca se porneste de la prezumtia de vinovatie, incalcandu-se esenta democratiei care consta in prezumtia de nevinovatie. O consecinta a acestei incalcari este chiar anularea statului de drept.

In al doilea rand, legea genereaza si o incalcare inacceptabila a intimitatii. Chiar daca aceste transferuri informationale intre persoane (si includ aici toate tipurile de comunicare verbala si scrisa: e-mailuri, mesaje, convorbiri telefonice etc.) sunt inregistrate in mod automatizat, prin softuri specializate s.a.m.d., nu vom avea niciodata pe deplin garantia onestitatii accesarii si folosirii acestora.

Saltul de la regimul trecut, dictatorial comunist, la regimul actual, european democrat, devenind astfel doar unul cantitativ: de la ascultarea unora la ascultarea tuturor si nu unul real-calitativ care ar fi inclus eliminarea statului politienesc.

Ce mai putem constata rasfoind presa de astazi? Ca unii ziaristi ne recomanda metode anti-ascultare (v. Cum putem sa-i pacalim pe "ascultatorii" telefoanelor,

http://www.ziare.com/Cum putem sa_i pacalim pe ascultatorii telefoanelor-631190.html), asa cum Ceausescu ne recomanda infailibila metoda anti-frig/criogenie: suba!

Si nu se opresc aici. Ne exemplifica si cum ar trebui sa aplicam aceste metode: intalnindu-ne prin parcuri, inventând câte un cod scris şi un altul vorbit pentru fiecare familie, scară de bloc, grup de oameni, expediind mai des scrisori s.a.m.d.

Ni se propune un set de masuri „anti-ascultare“ care ne vor face sa ne scalambaim ca toate aratarile pamantului in loc sa ne exprimam firesc si fluent, ne va determina sa vorbim o romana ciuntita s.a., adica ni se recomandă sa devenim o natiune „ocupata“, „controlata“ si „frisonata“, de indivizi frustrati care topaie haotic prin parcuri si prin paduri, care comunica in versiuni stranii ale limbii romane, care vorbesc cifrat de sub dusuri sau de pe sub paturi sau care striga de prin copaci ca Tarzan si alte variatiuni din acestea sinistre care dau masura aneantizarii demnitatii umane.

Ce nu au inteles acesti ziaristi? Nu au inteles un fapt elementar prin simplitatea lui, si anume ca libertatea unui popor/ca si libertatea unui individ/ nu poate si nu trebuie sub nici o forma sa devina un element negociabil si cu atat mai putin unul al bascaliei generalizate.

Cum nu au inteles nici faptul ca efectele unei legi structurate pe principii nedemocratice nu pot fi anihilate decat prin singura forma fireasca cu putinta intr-o democratie reala: modificarea sau anularea legii nr. 298 / 2008!

C. Noica: Scrisoare către C. Ivănescu

Constantin Noica
*** către Cezar Ivănescu

Mihai Eminescu, Pro domo

Pro domo
+++++ Mihai Eminescu

Iată „Simţimintele, iubirea de adevăr, bună-creştere şi limbagiul ales al nobilei şi ilustrei partide a conservatorilor“, exclamă ,,Românul“, reproducînd notiţa noastră asupra dorobanţilor din numărul de vineri 30 decemvrie.

Nobili, nenobili — ştim că-i ustură rău cînd le spunem pe nume şi arătăm cîtă deosebire este între frazele liberale, între esploatarea simţirilor celor mai sfinte ale naţiei româneşti şi între realitatea crudă pe care au creat-o ţării.

Martor ne e unul Dumnezeu c-am fi dorit să n-avem cauză de a arunca în faţa radicalilor acele epitete pe cari, din nefericire, le merită pe deplin. Dar scriitorul acestor şiruri e însuşi neam de ţăran şi priveliştea acelor jertfe ale frazelor liberale l-au durut. Radicalii trebuiau să ştie că războaiele nu se fac cu palavre, ci cu bani, şi că vorbele goale din Dealul Mitropoliei nici îl îmbracă nici îl încălzesc pe dorobanţ.

Iară dacă e vorba despre cuvintele aspre, apoi tot lucrul are numele său. Ticălos nu e decît acela care ticăloşeşte pe oamenii ce în-adevăr nu sînt ticăloşi; a le spune însă ticăloşilor că ticăloşi sînt nu e nici o cestie de „creştere“, nici cestie de „limbagiu“, ci o foarte tristă datorie a tuturor oamenilor care a luat neplăcuta sarcină de a judeca despre netrebniciile ce se fac în lumea aceasta.

Ba o foiţă care-şi macină palavrele tot la moara „Românului“ ajunge să se anine pînă şi de persoana colaboratorilor „Timpului“. Ba unul e ungurean, ba cellalt a fost corist la teatru. Despre asta nu e supărare, pot să înşire mult şi bine asemenea filozofii şi să se intereseze prea cu de-amăruntul de viaţa noastră privată, în care nu vor găsi nici umbră de faptă rea. Că unu-i român din Ardeal, că cellalt în copilărie a legat cîtăva vreme cartea de gard şi şi-a făcut mendrele printre actori nu dovedeşte nimic rău nici în privirea caracterului, nici în privirea inteligenţei lor. Dacă vor cerceta şi mai departe vor găsi că unul a legat araci în via părintească şi celălalt a ţinut coarnele plugului pe moşia prinţească şi, la urmă, că amîndoi sînt viţă de ţăran românesc, pe care nu-l faci străin nici în ruptul capului şi pace bună.

Cine n-a simţit pînă acum că în mucul condeiului nostru e mai multă naţionalitate adevărată decît în vinele tuturor liberalilor la un loc acela sau sufere de boala din născare ce nici un leac nu are sau [î] şi închide ochii cu de-a sila şi nu vrea să vadă.

Cînd d-lor ne zic nouă că nu sîntem români rîde lumea care ştie că ne ţinem grapă de părinţi ce neam de neamul lor au fost români; dar cînd le zicem noi d-nealor că sînt rămăşiţe si pui de fanarioţi atunci îi ustură rău, pentru că e adevărat şi se ştiu cu musca pe căciulă.

Mihai Eminescu, Pro domo, articol publicat în ziarul Timpul, 5 ianuarie 1878 (text reprodus după ediţia Perpessicius, vol. X, pp. 36)

Mihai Eminescu, Originea românilor

Originea românilor
+++++ Mihai Eminescu


La 4/16 ianuarie d. dr. Fligier a ţinut la adunarea Societăţei antropologice din Viena o conferinţă prin care a combătut părerea românilor că poporul lor s-ar trage de la vechii romani. La intrarea lui Victor Emanuel în Roma au venit felicitările municipalităţilor Bucureşti şi Iaşi, în cari se zicea că Italia este muma comună şi a românilor, deci cu ocazia aceea mai mulţi învăţaţi italieni s-au pus să cerceteze originea lor. Rezultatul a fost că, precum formaţiunea craniului la români este cu totul deosebită de aceea a italienilor, tot astfel nu este nici o înrudire între aceste popoare. Originea susţinută de români de la colonişti soldaţi din Italia e un fantom, căci războaiele civile depopulase Italia însăşi încă înainte de Traian şi e istoric constatat(?) că, spre a coloniza ţările de la gurile Dunării, s-au luat populaţiuni semitice (?) din Asia Mică, din Siria ş.a. Dacă românii ar avea cuvînt să-şi deducă originea de la coloniştii romani, atunci ar fi înrudiţi prin sînge cu italienii, ci cu jidanii (?). D. Fligier polemizează contra lui Mommsen şi a altor învăţaţi, cari iau limba română drept, dovadă a originei italiene, şi el susţine că românii sînt coborîtorii direcţi ai vechilor traci. Dintre popoarele Traciei însă au primit şi altele limba latină, şi d-sa a sprijinit această teză, arătînd că şi alte popoare barbare, cu care cele dintîi au venit în contact în vremea migraţiunii, şi-au aprop[r]iat cu uşurinţă limba latină.

La teza aceasta a d-lui dr. Fligier vom răspunde numai prin cîteva observări.

1. Limba română e unica în Europa care n-are proprie-vorbind dialecte. Pe-o întindere de pămînt atît de mare, despărţiţi prin munţi şi fluvii, românii vorbesc o singură limbă. Prin urmare elementele din cari s-au zămislit poporul românesc n-au putut să fie decît numai ,,două“. În orice caz însa semiţii d-lui Fligier ar fi lăsat în limbă o urmă cît de slabă care însă nu se găseşte deloc. Să presupunem că toate cuvintele semitice au dispărut, n-ar fi dispărut însa gîtlejul, cerul gurii şi părătuşul lor, deci am găsi urme de „fonologie“ semitică în limba româna, caz care asemenea nu se-ntîmplă.

Am trebui să avem azi o limbă latină pronunţată jidoveşte. Toţi ştiu însă că jidanii moderni de ex., chiar de-o sută de ani să fie în ţară, nu sînt în stare să pronunţe româneşte.

3. Nu ştim cum e istoric constatat că coloniştii ar fi fost semiţi. Ex toto orbe Romano a lui Entropius (singurul loc ce vorbeşte despre colonizare) nu poate fi interpretat prin Siria Asia Mică ş.a.

4. Dacă coloniştii ar fi fost străini, ei n-ar fi putut vorbi decît limba latină clasică.

În limba română se găsesc însă tocmai elementele unei latinităţi arhaice, ce nu se putuse păstra decît tocmai numai în Italia şi nu la cei ce-n-văţau limba clasică a statului. Cine-nvaţă azi franţuzeşte sau nemţeşte învaţă limba scrisă, nu cea vorbită prin ţinuturi depărtate, în care s-au păstrat urmele limbii vechi.

5. Coborîrea din traci o negăm pur şi simplu. Affirmanti obstat probatio. Daca n-ar exista această regulă salutară a logicei elementare, ne-am bălăbăni vecinic cu sute de mii de păreri. Poate c-am ieşi la urmă şi chineji şi turcomani şi tot ce ar pofti cineva. Prin simplă afirmare nu se dovedeşte nimic.

Cine a[u] fost dacii, care au fost limba lor nu se ştie nici pînă astăzi. Sigur s-ar putea deduce numai un singur lucru. La popoarele din Dacia, neesceptînd pe cel român, trebuie să se afle urme de fonologie dacică.

[13 ianuarie 1878]

Din veacul al zecelea

Şesurile dintre Volga, Nistru şi Prut au fost totdauna bogate în populaţiuni războinice şi neliniştite cari, negăsind piedici pînă în Carpaţi şi pînă în Balcani, părăseau locuinţele lor şi porneau in lume spre a cuceri alte ţări. Istoria Daciei vechi după colonizare consistă aproape numai din călcările roiurilor de popoare din răsărit, istoria Moldovei înscrie asemenea mulţime de războaie întîi cu tătarii, apoi cu cazacii, în fine istoria noastră nouă — cine n-o cunoaşte? Cine nu ştie cîte invazii despre răsărit am avut de la Petru cel Mare încoace? Dar nu erau ţările noastre ţinta cuceririlor. Precum popoarele germanice tindeau la Roma, cetatea pe şapte munţi de lîngă Tibru, aşa popoarele slavice, care au primit religia creştină din Bizanţ, întindeau odinioară mîna lor spre Eoma nouă, cetatea pe şapte dîmburi de lîngă Bosfor. Descendentul lui Eurik au făcut război Bizanţului la anul 907, dar n-au putut să coprindă puternica cetate. Un alt duce, Igor, au pornit pe cîteva mii corăbii mici de la gurile Dniprului ca să ia Bizanţul cu asalt, însă asemenea în zadar.

Sub urmaşul lui Igor, Svetoslav, ruşii au trecut Dunărea, însă în alte împrejurări. Nicefor, împăratul bizantin, au fost atacat de către româno-bulgarii de dincoace de Balcani; deci se văzu silit de-a cere de la Svetoslav ajutor contra regelui bulgar Petru, împăratul bizantin le trimise ruşilor 1500 livre de aur (cam 2 şi jumătate milioane de franci) drept subsidii de război, şi în vara anului 968 ruşii intrară în Bulgaria, cuceriră şi dărîmară multe oraşe şi se întoarseră încărcaţi de pradă în ţara lor. Dar ţara dintre Balcani şi Dunăre le plăcu atît de mult încît la anul 969 se întoarseră iarăşi în Bulgaria, hotărîţi de-a se aşeza aici şi de-a apăra ţara cucerită chiar şi contra bizantinilor. Regele bulgar, Petru, murise; fiii săi nevrîsnici, Eoman şi Boris, căzuse în mînile marelui duce rusesc, deci cucerirea provinţiei părea asigurată şi ei se aşezară în Bulgaria.

După moartea lui Nicefor au stătut împărat Bizanţului Ioan Cimisces, un armean. Acesta trimise lui Svetoslav solie să deşerteze fără întîrziere ţara, fiind parte a împărăţiei romane. Svetoslav zise scurt că în curînd îi va răspunde împăratului sub chiar zidurile Constantinopolei. Svetoslav adună oaste mare de slavi; cîteva mii de unguri şi de pecenegi se uniră ase­menea cu dînsul şi astfel trecu Balcanii, arse oraşele şi satele în drumul său, iar locuitorii luară cîmpii, fugind care încotro. Ruşii luară Filipopol puind în ţeapă 30000 de greci şi de bulgari şi îşi aşezară tabăra între Adrianopole şi Constantinopole, cam în locul în care se află astăzi oraşul Ciadal-Borgas.

Împăratul bizantin trimise împotriva lui pe arhistrategul Bardas, c-o oştire mică, însă bine disciplinată. Prin marşuri bine chibzuite, Bardas [î]i ţinu pe ruşi în loc, amăgi cîteva detaşamente din tabără afară şi le bătu despărţite. Pe lîngă aceasta mai veniră preste ruşi foametea şi boalele, încît Svetoslav se văzu silit să se-ntoarcă iar dincoace de Balcani. El nu s-ar fi întors nesupărat daca Bardas n-ar fi fost trimis în Asia Mică să întîmpine o răscoală ce se ivise acolo. Dar ţara între Balcani şi Dunăre, Bulgaria actuală, rămase totuşi în mînile ruşilor, împăratul bizantin, temîndu-se de-a-i avea pururea în atîta apropiere, hotărî să-i atace din nou şi anume din două părţi. Flota grecească, de 300 de corăbii, avînd proiectile de foc grecesc, merse spre gurile Dunării, purtînd provizii multe pentru oastea ce se strîngea [la] Adrianopole, iar în primăvara anului 972 împăratul merse însuşi la Adrianopole şi trecu Balcanii pe la strîmtoarea apuseană numită Poarta lui Traian, nepoposind decît dincoace de Balcani, pe un şes înălţat dintre două ape, precum povesteşte Leon Diaconul.

După popas oastea bizantină apucă drumul spre Şumla de astăzi (Prestlava pe atunci).
Svetoslav crezuse atacul flotei mult mai primejdios decît pe acela al oştirii greceşti, deci rămăsese cu partea cea mai mare a oştirilor sale lîngă Dunăre. El se întărise în Silistra de azi (pe atunci Dorystolum) lăsînd numai o garnizonă mică la Prestlava.

Ruşii din Prestlava făcură o ieşire, fură însă respinşi. în Joia mare, 4 aprilie 972, bizan­tinii porniră asalt, suiră pe scări valurile întăriturelor şi siliră pe ruşi a se retrage în castelul întărit şi despărţit de oraş. Dar fiindcă acest castel era în mare parte durat din bîrne, grecii-l aprinseră cu proiectile arzătoare. Siliţi de foc, ruşii (7000 la număr) ieşiră la larg şi căzură în luptă pînă la unul.

Cimisces reclădi zidurile Prestlavei şi o numi Ioanopoli, făcu Pastele aci şi apoi plecă spre Dorystolum, unde Svetoslav se întărise în capul a 60000 de oameni. în luptă grecii nu i-au putut învinge. Dar flota grecească, intrînd în albia Dunării, le tăie aprovizionarea, boalele se răspîndiră între ruşi, încît în mijlocul verei, în iulie, Svetoslav trimise un sol la împăratul, propuindu-i pace.

Ruşii se legară a ceda împăratului Dorystolum, a libera prizonierii, a părăsi pentru totdauna Bulgaria; iar grecii se obligară a nu-i supăra în retragere, a le da provizii şi a trata bine pe negustorii ruşi cari vor petrece în Bizanţ.
Din 60 000 de ruşi nu mai rămăsese în Dorystolum decît 22 000 cu viaţă.
Acestora Cimisces le dădu provizii îndestule.

Dar abia trecură Dunărea spre a se întoarce în ţară şi locuitorii de dincoace, mai cu seamă pecenegii nomazi, năvăliră asupra lor şi-i uciseră împreună cu ducele lor Svetoslav. Din suta de mii, cu cîţi venise întîi Svetoslav, prea puţini îşi revăzură patria.

Deci în veacul al X-lea, şi anume între anii 907—970, ruşii au încercat de trei ori a cuceri împărăţia bizantină, dar fără să poată izbuti. De la cea dintîi încercare sînt o mie fără treizeci de ani. Ce faţă vor avea oare aceste ţări cînd mia de ani va fi împlinită? Căci pe aceleaşi locuri prin care stăteau odată arcaşii lui Svetoslav sînt astăzi regimentele împăratului Alexandru II, dar în mai mare număr şi încununate de izbîndă. Din vechiul Mare Ducat de la Kiev au înflorit astăzi cea mai întinsă împărăţie a istoriei nouă, alte ape duce Dunărea, alţi stăpîni sînt la Bizanţ, alţi duşmani găseşte Rusia în cale. Dar va veni o vreme cînd alte neamuri, ce dorm în sînul viitorului, vor înlocui în lumea vecinicei schimbări şi pe învingător şi pe învins, cînd vremea ce curge acum va fi o depărtată poveste, cînd nu va fi rămas nici urmă din toate cîte ne mişcă acum, din toate cîte dorim.

Mihai Eminescu, Originea românilor, articol publicat în ziarul Timpul, 20 ianuarie 1878 (text reprodus după ediţia Perpessicius, vol. X, pp. 38-40)

Legea presei înainte de 1989. Extrase

Extrase din legea presei
din perioada comunistă

România Mare: trecut şi viitor. Argumentum

România Mare: trecut şi viitor.
Argumentum

Folosesc această carte poştală expediată în anul 1934 din Huşi la Liége, Belgia, ca simbol al redării ideii în jurul căreia este structurat acest blog pentru că mie mi se pare că ea ilustrează într-un mod sugestiv şi simplu conceptul de „Românie Mare“. (o carte poştală cu Biserica Ciuflea din Chişinău. Un grande bonjour de mon pays.)

O Românie frumoasă, prosperă, europeană nu numai din punct de vedere al poziţionării geografice ci şi din felul în care locuitorii ei interacţionau cu restul europenilor, o României liberă ai cărei tineri erau mândri că sunt români.

O Românie Mare în care fraţii trăiau lângă fraţii lor neseparaţi de graniţe arbitrare, nesubjugaţi unor ideologii apocaliptice, roşii, înrobitoare. O Românie ai cărei copii învăţau la şcoală să cânte Doina lui Eminescu, Hora de la Bălţi, Colindele din Muntenia şi Ardeal şi mai ales o Românie a tuturor românilor.

Către această ţară frumoasă şi către aceşti oameni demni îmi îndrept acum gândurile şi recunoştinţa. A ne cunoaşte trecutul, ca naţie, este la fel de important pentru noi ca oameni cu a ne cunoaşte părinţii.

Numai prin raportare la trecut şi la adevărata şi marea noastră spiritualitate putem deveni iar români în deplinul sens al cuvântului şi cetăţeni europeni mândri de înaintaşii noştri şi siguri de viitorul nostru ca popor, să nu uităm niciodată că suntem cu toţii parte a unei istorii milenare şi că trebuie să ne identificăm prin relaţionare la simbol şi la sacru, atât timp cât nu se va produce o recuperare profundă a valorilor autentice România nu va avea viitor sau viitorul ei va fi nedemn de sacrificiul strămoşilor noştri.

Istoria noastră nu este cea pe care au încercat să ne-o „construiască“ veniţii pe tancuri, istoria noastră este scrisă cu sângele străbunilor noştri morţi murmurând cu ultimele puteri o rugă de recunoştinţă pentru Ţară, aşa cum a făcut şi căpitanul Grigore Bănulescu care a murit în 1877, pe front, şoptind: „sunt fericit că putui muri luptându-mă pentru ţara mea, frumoasa mea Românie“. Să fim mândri că am avut asemenea eroi!

Istoria noastră nu este cea a asupritorilor noştri, istoria noastră este cea scrisă cu suferinţă, lacrimi de sânge şi mir la Aiud şi la Canal, la Gherla şi la Piteşti. Istoria noastră este istoria martirilor neamului românesc şi adevărul ei este rostit de toţi cei care au murit pentru ţara aceasta, de sfinţii omorâţi în puşcăriile comuniste pentru „păcatul suprem“ de a nu fi fost trădători de ţară şi de neam, de partizanii din munţi şi de toţi cei care au fost executaţi în numele Fiarei Roşii de la Răsărit.

Măreţia ei este dată de sfinţenia oaselor acestor martiri.

Să ne rugăm pentru o Românie Mare!