Nicolae Labiş – primul disident al literelor româneşti

„Pasărea cu clonţ de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mîngîi.
M-a strivit
Pasărea cu clonţ de rubin.
Iar mîine
Puii păsării
cu clonţ de rubin
Ciugulind prin ţărînă
Vor găsi poate
urmele poetului Nicolae Labiş
Care va rămîne o amintire frumoasă...“

Pasărea cu clonţ de rubin, Nicolae Labiş

Nicolae Labiş a fost ucis
a doua oară!

La Tîrgul de carte din Bucureşti, la Piatra Neamţ, Suceava, Botoşani şi Iaşi volu­mul Timpul asasinilor de Cezar Ivănescu şi Stela Covaci (Editura Libra, 1997) a stîrnit, pe bună dreptate, un imens scandal, atît în lumea scriitoricească, cît şi în aceea din umbră, securisto-poliţienească.

După 40 de ani de la dispariţia prematură şi mascat-dirijată a poetului din Mălini, la nici 20 de ani şi încă unul, iată că se încearcă o modestă, dar revigorantă reabilitare a celui aflat permanent în luptă cu inerţia. Prin natura sa polemic-acuzatoare, dar şi memorialistic-edificatoare, cartea se dovedeşte a fi, în cele din urmă, una de ex­cepţie.

Pentru că pune pe tapet moartea unui tînăr poet de geniu, într-o epocă stalinistă, dirijată subversiv şi malefic de Pintilie Bodnarenco, zis şi Pantiuşa, emi­nenţa cenuşie şi sfetnicul de taină al lui Gheorghiu-Dej; dar şi pentru că, în datele sale esenţiale, epoca respectivă, înţesată de teroare, delaţiune, vînzarea de frate, tră­dare pe toate fronturile moralei şi ale culturii, este surprinsă exemplar. Confraţii noştri, ziarişti şi scriitori, au căzut în acele mias­me bicisnice, cu cravata şi cu gulerele albe, cu tot.

Acesta este cli­matul, aceasta este epoca. Acesta este anul fatidic 1956, în jurul căruia se desfăşoară tragica isto­rie, tragicul eveniment, la care vom face referire.

Autorii Cezar Ivănescu şi Stela Covaci fac dezvăluiri senza­ţionale despre mielul de osîndă al poeziei româneşti, Nicolae Labiş, pus prematur pe jertfelnicul patriei, dar şi pe acela al turnătorilor de ocazie, al inşilor cu vocaţia jumătăţilor de valoare şi de măsură în sînge. Chiar dacă Cezar Ivănescu pune sub lupă zeci de perso­nalităţi din lumea culturii şi a scrisului româ­nesc, o lupă care uneori măreşte excesiv, de­mersul său se vrea a fi de a-l repune pe Labiş în litera şi spiritul unei istorii literare corecte şi inclusiv între copertele manualelor şcolare, din care a fost scos fără temei, după revoluţia tinerilor din 1989.

Se poate spune, fără teama de a greşi, că Nicolae Labiş a fost ucis, astfel, a doua oară, cu bună ştiinţă, şi fără ca ai săi confraţi întru penel şi călimară să fi mişcat talent care nu s-a putut apăra măcar un deget! N-au mişcat nici atunci cînd au ştiut sigur că a fost ucis de mînă criminală. N-au mişcat nici acum, cînd au aflat că a fost scos din cartea şcolară. Deci, este vorba de repunerea lui Nicolae Labiş în drepturile sale legitime, necesare, fireşti.

Un proces moral post-mortem
închinat puiului de cerb

Incitant chiar titlul cărţii: Timpul asasi­nilor. Autorii se justifică:

„De la urcarea pe cruce a lui Hristos şi pînă acum, umanitatea abjectă
în care am trăit, cum aprins un sfint, un iluminat sau o fiinţă genială
sau excepţio­nal dotată, i-a luat capul.“

Adevăr grăit-a Zarathustra! Numai că ciracii autohtoni ai lui Pantiuşa şi-au pus stigmatul şi asupra acestui destin curmat meteoric. Din toate datele pe care le deţinem, rezultă cu claritate, cu evi­denţă de rechizitoriu, că Labiş s-a trezit brusc din lingoarea şi gîngureala bolşevică şi a dat pe piaţă un set de poeme incitatoare, care astăzi se află în arhivele SRI. La 20 de ani, Labiş recita în public Doina lui Eminescu şi cînta Imnul regelui. Ocazie cu care, o ştim de la foştii săi colegi de grup şi de şcoală, a intrat brusc în colimatorul Securităţii. De aici încolo începe drama ilustrului moldovean Nicolae Labiş.

Un tînăr poet moldav, al cărui destin, precum a lui Petru Aruştei sau Ioan Petru Culianu, a fost curmat timpuriu. Într-adevăr, moartea lui Nicolae Labiş, precum acelora ale lui Marin Preda şi Ioan Petru Culianu, se asemu­ieşte în datele lor esenţiale şi sînt suspecte de asasinat politic. Datele în plus pe care ni le aduc autorii cărţii despre Labiş sînt relevante pînă la nuanţă. Atît că nu este pomenit autorul crimei!

Să rememorăm. Anul 1956 a fost unul dezastruos, primejdios, în mai multe privinţe, atît pentru România, cît şi pentru ţările din fostul lagăr socialist. Conducerea stalinistă de la Bucureşti a făcut masive arestări, în special în rîndul tinerilor şi studenţilor de la laşi, Cluj, Timişoara, Bucureşti etc. Grupul lui Labiş era în vizorul Securităţii. Grup care avea să înfunde puşcăria în anul 1958, după moartea, nu tocmai intempestivă, a autorului Morţii căprioarei şi al Baladei.
Cunoscuţi scriitori şi editori sînt acu­zaţi, în cartea la care facem referinţă, de complicitate la uciderea lui Nicolae Labiş, „vînat de turnători şi ucis de Securitate“.
„Don Cezar“ merge ceva mai departe şi afirmă tăios: „Tot ce s-a scris despre Labiş pînă acum e fals şi mincinos.“ Exceptînd car­tea lui Lucian Raicu, mă tem că în bună pri­vinţă are dreptate. De aceea scoate din insectar afirmaţii de felul acesteia.

Iată ce spune ziaristul Ilie Purcaru: „Domnule, am plecat cu Tomozei la munte, într-o cabană, la mult timp după moartea lui Labiş. (...) Într-o seară l-am întrebat: Tom, ia spune, dragă, cum l-aţi omorît voi pe Labiş, tu şi cu Nae Stoian?... Şi Tom mi-a răspuns: Eram prea tineri. Nu ştiam ce facem!... L-au dat afară din UTM, ei doi, apoi l-au dat afară şi de la Gazeta literară, dacă nu murea îl umfla Securitatea.“ (Timpul asasinilor, p. 60)

Pe patul de spital, Labiş i-a mărturisit Mioarei Cremene că autorul crimei a venit la spital pentru a-i cere o declaraţie, din care să reiasă că este completamente nevinovat. Nu­mele acestui individ dubios nu este specificat în carte.

Margareta Labiş, sora poetului, ştia, de asemenea, despre acest personaj sinistru, care a obligat-o şi pe ea la tăcere. Atît surorile poe­tului, cît şi părinţii, dar şi prietenii apropiaţi, au preferat să tacă. De frică? Din laşitate? Do­sarul existent la SRI ar elucida, după 40 de ani, cauzele reale ale morţii unui ilustru şi ta­lentat poet, care ar fi însemnat enorm pentru literatura română. Şi cînd spunem acestea, nu ne hazardăm, asemeni lui Ibrăileanu, să scriem că Eminescu, dacă ar fi trăit, ar fi fost un Goethe, iar în contrareplică, nu-i aşa, Labiş dacă ar fi trăit ar fi ajuns un nou Eminescu al României...

Sînt simple speculaţii. Labiş a fost ucis de o mînă criminală, iar acest individ mai foşgăie printre noi. Cît priveşte destinul său literar, aceasta este o altă poveste.

Labiş avea securistul lui care-l fila

Să nu ne abatem prea mult de la spiritul şi litera cărţii, pe care le respectăm întocmai:

„Labiş avea securistul lui care-l fila, care securistse urcase în tramvaiul 13 prin uşa din faţă a remorcii şi, văzînd că la uşa din spate a vagonului Labiş şovăia să urce, de frică să nu-l scape din filaj, a sărit din tramvai, s-a ciocnit de Labiş, care din izbitura neintenţio­nată (?) a securistului a nimerit sub tramvai. Acest securist a venit la spital la Labiş să-i ceară o declaraţie în care poetul să specifice că nu are nici o pretenţie bănească sau de orice fel, declaraţie pe care Labiş a iscălit-o cu nonşalanţă, această declaraţie servindu-i securistului să se disculpe personal pe linie de serviciu, dar şi să apere instituţia de orice bănuială de asasinat... “ (p. 86, op. cit.)

Margareta Labiş, sora poetului, trecînd prin casele „securiştilor Savin Bratu şi G. To­mozei“ a uitat, pesemne, să spună adevărul cu privire la moartea fratelui său, la aspectul că nemernicul respectiv „1-a tras de palton sub tramvai“. Acesta este adevărul gol-goluţ, iar o liotă de poeţi şi critici, prieteni de tinereţe şi de idei ai lui Labiş, au tăcut şi mai tac pînă azi, cînd se ştie foarte exact că, exceptîndu-i pe Sadoveanu şi Arghezi, nimeni nu 1-a apărat pînă azi pe Nicolae Labiş. Ba chiar el a trecut în conştiinţa publică ca un chefliu, ca un ben-chetuitor, ca un poet comunist de duzină. As­pecte totalmente neadevărate pentru un june prim al liricii postbelice.

Stela Covaci afirmă că turnătoarea grupului Labiş a fost Georgeta Naidin Dimisianu

În excelentul eseu, „Nicolae Labiş - 1956 - Anul ocultat“, Stela Covaci, văduva ilustrului traducător Aurel Covaci, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Labiş, face dezvăluiri terifiante. în procesul politic intentat în 1958, deşi mort, Labiş figura cap de serie. Sentinţa 839, din 3 septembrie 1958, a Tribunalului Militar Bucureşti adevereşte, negru pe alb, că alături de Labiş (ucis), pe lista acuzaţilor pen­tru „discuţii duşmănoase la adresa securităţii statului“ apar: Aurel Covaci, Gloria Berna, Steliana Pogorilovski, Vasile Albu, Nicolae Mihai, Grigore Vereş. Paradoxal şi incredibil este faptul că Georgeta Naidin, deşi a parti­cipat la întîlnirile secrete ale grupului Covaci-Labiş, apare nu în boxa acuzaţilor, ci în rîndurile acuzării!? Chiar cu riscul de a-i invoca pe Ilie Purcaru şi Gheorghe Tomozei, trebuie sâ-i spunem doamnei Dimisianu că „psihoza uciderii scriitorilor români“ este o gogoriţă. Tocmai din aceste discuţii, inclusiv unele purtate la muzeul literaturii, discuţii de dată recentă, rezultă implicarea unor scriitori, critici şi editori, nu atît în uciderea lui Labiş, cît, mai ales, în turnarea lui la securitate şi în tăinuirea morţii lui. Dar, să-i dăm cuvîntul şi Georgetei Dimisianu, aşa cum se cuvine:

„Se face caz în mod calomnios în Timpul asasinilor de faptul că în proces am fost mar­tor al acuzării de parcă nu s-ar şti că, în pro­cesele politice de atunci, acuzarea (Securita­tea) avea dreptul să convoace martori“. E adevărat. Uneori aşa au stat lucrurile. De aici însă şi pînă la a-l acuza pe Corneliu Coposu că a fost martor al acuzării în procesul lui Camil Demetrescu, cît şi pînă la numirea mamei lui Ion Ioanid, într-un proces de
pomină, tot ca martor al acuzării, ni se pare o cale lungă, neavenită şi de neiertat. Ba chiar supărătoare prin părţile sale esenţiale.

Nici aserţiunea că Stela Covaci ar avea un dinte crescut din tinereţe împotriva Getei Di­misianu, pentru că nu i-a publicat o plachetuţă de versuri adolescentine, nu ni se pare nici re­levant şi nici polemic. Chiar dacă editoarea a tăiat şi a spînzurat în materie de carte la editura bucureşteană, un gest creştinesc de iertare şi izbăvire ar fi cel necesar. Pentru că în una dintre cărţile Monicăi Lovinescu şi în Jurnalul lui Paul Goma apar referiri trun­chiate şi murdare despre scriitorii români care au înfundat puşcăriile comuniste, iar sursele de „informare“ sînt cele deja ştiute.

Nicolae Labiş – primul disident al literelor româneşti

Atît Cezar Ivănescu, cît şi Stela Covaci, se dovedesc a fi buni exegeţi şi teribili cunos­cători ai operei labişiene. Adesea sînt citate Moartea căprioarei şi Baladă, dar circa 65-70 de poeme, unele postume, altele zăcînd prin caiete confiscate de Securitate, merită
toată atenţia criticului şi istoricului literar. O ediţie completă Labiş e aşteptată ca pîinea caldă. Ce ne surprinde, în modul cel mai neplăcut, este că poetul din Mălini a fost scos, pur şi simplu, din manualele şcolare, tocmai el, tînărul talentat şi imberb care a sfidat „democratura“. A-l eticheta pe Labiş un poet comunist, asemeni lui Ion Gheorghe sau Mihai Beniuc, chiar dacă avea 2-3 poeme de ocazie, cu tentă lumpen-proletară, aceasta nu înseamnă totul. Să nu uităm, rogu-vă să nu uităm, că Labiş avea doar „douăzeci de ani şi încă unul“ şi nu vroia, în nici un chip, cu nici un preţ, „pe nici unul să i-l dau minciunii“. Acesta este crezul său înalt.

Din caietele şi dosarul existent la SRI, spun cunoscătorii în materie, rezultă că lui Labiş i-au fost confiscate, atît la Iaşi, cît şi la Bucureşti, poeme cu o puternică tentă anticomunistă, scrise mai ales în preajma celor 20 de ani. Tocmai din aceste conside­rente ne surprinde în mod neplăcut că în Scriitori români de azi, vol. IV, după ce Eugen Simion îl plasează pe Labiş, ca buzdugan al unei generaţii, tot domnia-sa, ca preşedinte al Comisiei de avizare a manualelor şcolare, acceptă cu atîta nepăsare scoaterea lui Labiş din manualele şcolare. Ciudată optică!

Cert lucru, nici într-o istorie literară de ocazie, Labiş nu poate fi pus alături de hăulitorii şi lăutarii comunismului, chiar dacă la anii săi fragezi a alunecat cu entuziasm şi pe o astfel de pantă impusă, dar nedorită.

Să reţinem, scoaterea lui Nicolae Labiş din manualele şcolare ni se pare a fi o greşeală de neiertat. în acest context vorbind, trebuie clarificată pînă la capăt uciderea lui Labiş, dar nu în ultimul rînd, trebuie să protejăm memoria poetului, aflat într-o permanentă luptă cu inerţia, de un al doilea asasinat, moral şi literar.
Exact ca şi cartea despre viaţa şi moartea lui Marin Preda, cartea de faţă, Timpul asa­sinilor, se vrea a fi deschizătoare de drumuri prin sumbrele hăţişuri ale comunismului, nu tocmai izbînditor, care a îngenuncheat vieţi şi destine, punînd stigmatul şi pecetea roşie pe o jumătate de veac din viaţa noastră şi a semenilor noştri. Timpul asasinilor a trecut, dar dreapta judecată a acestora abia începe.

Dorin SĂLĂJAN, Privirea, anul III, nr. 81/23-29 iulie 1997

accesaţi şi: http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/kagemusha.html

Notă

Nicolae Labiş, poetul-copil, a reuşit să depăşească barierele ideologice impuse de o perioadă istorică teribilă şi să refacă legătura spirituală cu ceea ce însemna România cu adevărat, România Mare, România în care se recita Doina lui Eminescu. Asta l-a costat viaţa. Era anul 1956. Posteritatea nu i-a iertat nici geniul, nici revolta, Nicolae Labiş este considerat încă doar un poet comunist.

În anii '60, '70 au debutat alţi şi alţi poeţi care au scris, în vremuri mai puţin crunte decât cele din anii '50, poezie comunistă. ...Poeţi, prozatori şi critici şi-au „clădit“ numele elogiind în versuri, proză şi articole doctrina comunistă,omul-nou, marxim-leninismul, „generoasele construcţii socialist-realiste“, demascând chiaburii, renegându-şi părinţii şi închinându-se la Marx, Lenin, Partid, Dej, Ceauşescu, Iliescu... Cu toţii, astăzi, sunt consideraţi mari nume ale literaturii şi criticii... copilul de geniu, „buzduganul generaţiei sale“, Nicolae Labiş este considerat încă doar un poet comunist.

Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han (fragment), Dacii şi lupii

Dacii şi lupii (fragment)
„Dacii“ – confrerie războinică

Revenind la daci, pare destul de probabil că numele lor etnic derivă, în ultimă instanţă, de la epitetul ritual al unei confrerii războinice. Etapele procesului, prin care apelativul ritual al unui grup a devenit numele unui întreg popor, ne scapă. (Nu sîntem dealtfel mai bine informaţi nici pentru alte populaţii europene cu nume de lup.) Dar ne putem reprezenta lucrurile în două feluri:

1) fie că datorită eroismului şi ferocităţii tineretului războinic al unui trib, epitetul lor ritual — „lupii“ — a devenit numele între­gului trib;

2) fie că epitetul ritual al unui grup de tineri imigranţi victorioşi a fost acceptat de aborigenii învinşi şi supuşi. În acest ultim caz putem crede că aceşti cuceritori au devenit aristocraţia militară şi clasa dominantă.

În stadiul actual al cercetărilor noastre e greu de optat pentru una din aceste două posibilităţi. Ceea ce este sigur e că a trebuit să treacă un timp îndelungat pînă cînd epitetul ritual al unui grup să se transforme în numele unui popor. Dacă luăm în considerare prima ipoteză, porecla unui trib mic s-a extins asupra triburilor vecine pe măsură ce se cristalizau organizaţii politice mai largi.

În al doilea caz, trebuie să ţinem cont de simbioza între imigranţii victorioşi şi aborigenii supuşi, proces mai mult sau mai puţin îndelungat, dar terminîndu-se fatal prin asimilarea celor dintîi.

Oricare ar fi fost originea eponimului lor — epitet ritual al tineretului războinic sau poreclă a unui grup de imigranţi victo­rioşi — dacii erau desigur conştienţi de raportul între lup şi război: dovadă, simbolismul stindardului lor. La început numele de daci se referea la unul dintre triburile trace din nord-vestul Daciei (Strabon, 304: VII, 3, 12). În general, numele de geţi era mai răs­pîndit spre Pontul Euxin, din Balcani pînă la Nistru (unde erau situaţi tirageţii), în timp ce numele de daci era mai frecvent în nord-vest, vest şi sud. (*Dakidava în nord-vestul Daciei, daursii în Dalmaţia, daoii şi dioii în Rodope etc. Numele de daci, uti­lizat de autorii latini, se impune mai ales în timpul lui Burebista şi Decebal, cînd unitatea şi organizarea politică a ţării erau la apo­geu şi cînd, după spusele lui Strabon (305: VII, 3, 13), armata dacă putea mobiliza 200 000 de oameni.

Epitetul ritual războinic a triumfat în momentul expansiunii maxime, politice şi militare, a regatului. Era triumful tinerilor „lupi“. Iulius Caesar înţelesese bine pericolul pe care-l reprezenta această nouă putere militară şi se pregătea să atace „lupii“ de la Dunăre, cînd a fost asasinat. Pârvan credea că numele dacilor (ca dealtfel şi cel al geţilor) era scitic; altfel zis, el ar fi trecut de la cuceritorii iranieni la popu­laţiile trace ale Carpaţilor. Deşi e plauzibilă, originea scitică a nu­melui dacilor nu ne pare demonstrată. Cum am mai spus, rădăcina dhău-, „a sugruma“, se găseşte în numele frigian al lupului, dăos. Toponimia Daciei a conservat un caracter trac accentuat, chiar în regiunile ocupate de sciţi. Dealtfel persistenţa onomasticii traco-frigiene (cimeriene) în nordul Mării Negre, acolo unde sciţii se aşezară în număr mare începînd cu secolul al VIII-lea, demonstrează strălucit fenomenul supravieţuirii elementului aborigen sub dominaţia unei minorităţi militare iraniene. Astăzi se con­simte la reducerea proporţiilor, mai degrabă modeste, ale aportului sciţilor la cultura dacă.

Chiar în zona transilvană unde s-au men­ţinut pînă în secolul IV î.e.n., sciţii n-au reuşit să transforme ci­vilizaţia indigenă. Pentru că dacii îşi aminteau că numele lor mai vechi era ddoi, nu este exclus ca acest nume să fie de origine cimeriană. Într-adevăr cimerienii locuiseră o parte a Daciei, în special regiunea Carpaţilor. Cimerienii erau un popor traco-frigian cu anumite elemente iraniene. Dacă preferăm să explicăm numele dacilor prin iraniană, trebuie să ne gîndim mai degrabă la elemen­tele iraniene arhaice atestate la cimerieni decît la aportul destul de recent al sciţilor.

Scenarii mitico-rituale ale Lupului

În orice caz, arhaismul complexului religios al lupului este neîndoielnic. Lupul este deja prezent în civilizaţia neolitică de Vinca: s-au descoperit atît statuete de cîini-lupi cît şi figurine destul de rudimentare interpretate ca reprezentînd dansatori cu mască de lup. În ceea ce priveşte ultimele obiecte — admiţînd că interpretarea lor ar fi corectă — este imposibil să decidem dacă ele indică rituri iniţiatice războinice (de tip iranian sau germanic) sau ceremonii sezoniere în timpul cărora tinerii îşi pun măşti de lup. Asemenea ceremonii sînt încă populare în Balcani, în România, mai ales în timpul celor 12 zile din ajunul Crăciunului pînă la Bo­botează. La origine acestea erau ceremonii în legătură cu întoar­cerea periodică a morţilor şi comportau tot felul de măşti de ani­male: cal, capră, lup, urs etc. Acest scenariu ritual nu aparţine orizontului religios pe care îl studiem.

Nu vom discuta aici despre el, tot aşa cum nu vom lua în considerare nici aspectele mitologiei şi ale ritualului lupului în Orientul Apropiat antic. Nu poate fi vorba să examinăm în aceste cîteva pagini dosarul conside­rabil întocmit de F. Kretschmar. Cercetarea noastră se limitează obligatoriu la faptele susceptibile să explice transformarea unui epitet iniţiatic războinic în eponim etnic.

Este important deci să facem distincţia nu numai între di­feritele complexe religioase cristalizate în jurul unui Lup mitic dar şi între diversele expresii ale aceluiaşi complex. Pe scurt, sursa primară a tuturor acestor creaţii se află în universul religios al vînătorului primitiv: un univers dominat de solidaritatea mistică între vînător şi vînat. Mai întotdeauna solidaritatea este revelată sau regizată de un Domn-Dumnezeu (sau de o Mamă) al Animalelor. O asemenea concepţie religioasă face inteligibile miturile descendenţei unui popor nomad dintr-un carnasier (lup, leu, leopard etc). Carnasierul este vînătorul exemplar.

Un alt aspect important este ritualul iniţiatic şi mitul care îi serveşte de justificare: un Ani­mal primordial ucidea oamenii cu scopul de a-i reînvia iniţiaţi, adică transformaţi în carnasieri; Animalul a fost în cele din urmă doborît, şi acest eveniment este ritual actualizat în timpul cere­moniilor de iniţiere; dar îmbrăcînd pielea fiarei, iniţiantul reînvie nu ca o fiinţă umană ci ca Animal primordial, fondatorul presupus al misterului. Altfel spus, Animalul mitic reînvie împreună cu iniţiantul. Un asemenea complex mitico-ritual este clar atestat în culturile africane de vînători, dar se întîlneşte de asemenea şi în alte părţi.

O concepţie similară iese la iveală în riturile iniţiatice ale populaţiei Kwakiutl. Iniţierea băieţilor constituie repetiţia unui eve­niment mitic: primul stăpînitor al ritualului a fost Lupul; fratele său, Vizonul, găsind într-o zi în pădure puii Lupului, îi ucise şi, devenind el stăpînitorul ritului, luă numele de „Lup“. Uşa colibei iniţiatice avea altădată forma unei guri de lup. în această colibă iniţiatică, tinerii hamatsa — membri ai societăţii Canibalilor — îşi desăvîrşeau transformarea în Lupi: devorînd cadavre erau stăpîniţi de un fel de nebunie furioasă, în timpul căreia îşi muşcau vecinii şi înghiţeau bucăţi de carne crudă. Cum a remarcat şi Dumezil, comportamentul tînărului hamatsa aminteşte pe acela al tînărului berserkr germanic stăpînit de Wut (turbare), de furor heroicus.

Acestei faze a complexului magico-religios al lupului îi apar­ţin şi reinterpretările şi revalorificările acelor Mânnerbiinde şi ale iniţierilor militare, ca şi credinţele în lycantropie şi vîrcolaci. Războinicul este vînătorul prin excelenţă; ca şi acesta el îşi are modelul în comportamentul unui carnasier. Este un războinic-fiară prin naştere, cel care coboară dintr-un Strămoş-Lup (cum este cazul pentru anumite triburi sau anumite familii de şefi din Asia centrală) — sau devine prin iniţiere, prin transformarea rituală în carnasier (marya indo-iranieni, berserkir-ii etc.). La triburile Ko-ryak şi la anumite triburi nord-americane (Kwakiutl etc.), dansuri ale lupului sînt executate înainte de plecarea la război. Se pre­gătesc pentru bătălie prin transformarea magică în lup. Este vorba, în acest caz, de o operaţie colectivă — în timp ce acel berserkr germanic obţine individual transmutaţia în fiară.

Pe scurt, se împărtăşeşte felul de a fi al unui carnasier:

1) prin simplul fapt al descendenţei dintr-un Animal mitic;

2) prin îmbrăcarea rituală a unei piei de fiară (repetiţie a unui eveniment primordial, avînd ca rezultat asimilarea esenţei animalului);

3) prin experienţa iniţierii şamanice sau militare. Lycantropia şi dife­ritele credinţe în vîrcolaci sînt fenomene similare, dar independente de acest complex magico-religios. După Herodot (IV, 105), neurii se transformau în lupi în fiecare an. Această periodicitate indică posibile ceremonii anuale, în timpul cărora se îmbrăcau piei şi se purtau măşti de lup — fie cu ocazia iniţierii tinerilor, fie pentru a figura reîntoarcerea morţilor. (Dealtfel, aceste două ceremonii, în general, se celebrează împreună.) Dar majoritatea credinţelor folclorice privind vîrcolacii au legătură cu transformarea indivi­duală în carnasier. Anumite cazuri se pot explica prin supravieţu­irea „iniţierilor spontane“; este vorba de un fenomen retardatar, un fel de redescoperire spontană a scenariilor rituale perimate sau complet transformate. S-a remarcat, în mai multe rînduri, sime­tria între iniţierile berserkir-ilor şi transformarea în vîrcolaci. Se poate conchide că un mare număr de legende şi credinţe popu­lare privind vîrcolacii se explică printr-un proces de folclorizare, adică prin proiectarea în lumea imaginară a ritualurilor concrete, fie şamanice, fie de iniţiere războinică.

Carnasieri, vînători, războinici

Elementul de unitate al tuturor acestor credinţe este con­stituit de experienţa magico-religioasă a solidarităţii mistice cu lupul, oricare ar fi mijlocul utilizat pentru a o obţine: antropofagie, furor heroicus, iniţiere prin îmbrăcarea pieii, beţie ceremonială, jaf etc. Descoperirea unei asemenea solidarităţi cu fiara exemplară constituie o experienţă întotdeauna personală; numai o asemenea experienţă aduce schimbarea totală a comportamentului, transfor­marea unei fiinţe umane în carnasier. Dar experienţa a fost posi­bilă prin mitul de origine, altfel spus prin reactualizarea unui eveni­ment primordial care a avut loc la începutul Timpului. Într-adevăr, Strămoşul mitic lycomorf, ca şi Fondatorul mitic al misterului iniţierii, sau Primul Şaman sau Primul Războinic au săvîrşit anu­mite acţiuni decisive in illo tempore. Aceste acţiuni au devenit mai tîrziu modele paradigmatice de imitat. Reuşeşte să se transforme în lup cel care iese din el însuşi şi din timpul prezent devenind con­temporanul evenimentului mitic.
Recuperarea rituală a Timpului originar este un comportament religios arhaic suficient de elucidat de cercetările recente pentru a ne putea dispensa de a mai insista. Considerate în această perspec­tivă, diferitele revalorificări religioase ale solidarităţii mistice între Lup şi războinic se pot explica şi ca expresii variate ale aceleiaşi experienţe fundamentale. Marea vînătoare, ca şi iniţierea sau răz­boiul, sau invazia şi ocuparea unui teritoriu sînt activităţi urmărind modele mitice: in illo tempore, un carnasier supranatural le-a efec­tuat pentru prima oară. În consecinţă, devii un vînător renumit, un războinic redutabil, un cuceritor în măsura în care reactualizezi mitul, adică în măsura în care împărtăşeşti comportamentul car­nasierului şi repeţi evenimentul primordial. Astfel că, deşi aparţin unor momente istorice diferite şi reprezintă expresii culturale independente, iese la iveală o analogie structurală între urmărirea colectivă a vînatului, război, invadarea unui teritoriu de către un grup de imigraţi şi comportamentul fugarilor şi al celor în afara legii. Toţi cei care efectuează una din aceste operaţii se comportă ca nişte lupi, pentru că dintr-un anumit punct de vedere şi pentru motive diferite ei sînt pe cale să „întemeieze o lume“. Altfel zis, imitînd modelul mitic, ei speră să înceapă o existenţă paradig­matică, se vor eliberaţi de slăbiciunea, de neputinţa sau de nenorocul condiţiei umane.

În sud-estul european şi în regiunea mediteraneană, aseme­nea ideologii religioase arhaice au fost modificate şi în final înă­buşite de influenţele culturale orientale şi egeene. în epoca istorică nu'se găsesc, în Grecia, în Italia şi în peninsula balcanică, decît fragmente mitologice şi anumite urme de ritualuri iniţiatice. Nu­mele originar al dacilor trebuie să fie aşezat printre aceste relicve mutilate, alături de fragmente mai ilustre, ca legenda lui Romulus si Remus. Desigur, o parte din această moştenire a supravieţuit sub formă de obiceiuri populare şi creaţii folclorice, în aceste regiu­ni prin excelenţă conservatoare care sînt Balcanii şi Carpaţii. Nu ne gîndim numai la credinţa în vîrcolaci, ci şi la anumite obice­iuri şi, mai ales, la folclorul despre lupi. Sfîntul Sava şi Sfîntul Teodor în Iugoslavia, Sfîntul Petru în România sînt consideraţi ca patroni ai lupilor. Este necesar un întreg studiu asupra ansam­blului acestor obiceiuri şi credinţe arhaice supravieţuind în zona balcano-carpatică.

În încheierea acestor observaţii, să spunem un cuvînt despre ceea ce s-ar putea numi dimensiunea mitică a istoriei dacilor. Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. în perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară...

Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, 1959
(traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)

„Sufletul este copie a cerului, pentru că în acesta locuieşte Domnul“

PERSONALITATEA PILDUITOARE A SFÂNTULUI VASILE CEL MARE
(330-379)

Întreit este praznicul de 1 ianuarie în Biserica Ortodoxă:

– Aducerea la Templu a Pruncului „Dumnezeu adevărat şi om adevărat“, când i se dă numele de Iisus, adică Mântuitor, şi este tăiat împrejur după rânduiala Legii iudaice;

– Anul Nou (civil) cu care prilej, după terminarea slujbei, preoţii şi credincioşii se roagă prin slujba numită Te-Deum, mulţumind lui Dumnezeu pentru binefacerile din anul trecut şi cerându-i ajutorul pentru anul care începe;

– Citirea rugăciunilor Sfântului Vasile cel Mare, când preoţii, în genunchi, de asemenea şi poporul, citesc rugăciunile, implorându-se mila lui Dumnezeu pentru toţi cei bolnavi la suflete şi la trupuri.

– Dumnezeu a rânduit ca acest Sfânt să se săvârşească la începutul anului civil, când abia intrase în al cincizecilea an de viaţă, ca această prăznuire să ne prezinte cea mai completă pildă de trăire şi de lucrare, înfăptuită de Hristos-ul cel din el, a „Cărui minte o avea“ şi-n a cărui fire nu mai trăia omul din el, ci „Hristos trăia“ şi lucra prin el.

Vede lumina zile, se formează, activează şi dă roade în vremuri de mare încrâncenare între păgânismul muribund şi agresiv şi între creştinismul abia scăpat de aproape trei secole de prigoane din partea Imperiului roman. În disperare, satana a căutat să racoleze înalte feţe bisericeşti, dar lipsite de adevărată credinţă şi mai ales de smerenie, care au născocit că Logosul cel Întrupat nu este Fiul lui Dumnezeu, ci o primă creatură, mai presus de toate creaturile. Sinodul întâi ecumenic (325) demolează această blasfemie, dar coardele ei întinse în Răsăritul creştin continuau să vieze, să îmbrace întrucâtva forme creştine şi să amăgeasca masele credincioşilor. Mai mult, fiii împăratului Constantin au îmbrăţişat aceste erezii, iar un nepot al acestuia, împăratul Iulian, zis Apostatul, a prigonit creştinismul, ca să revigoreze păgânismul şi să reinstaureze pe zei, folosind şi forme creştine. Ereziile semiariene tindeau acum să afecteze şi dumnezeirea Sfântului Duh, spunând că şi Sfântul Duh este o creatură. Bisericile locale ale Răsăritului erau mereu învrăjbite ceea ce face pe Ierarhul Vasile să scrie Sfântului Atanasie de Alexandria ca să mijlocească la Episcopul Romei pentru a le împăca, căci acolo nu erau discuţii teologice, înalte ca în lumea orientală, stăpânită de dialectica elină. Pe lângă aceasta, păgânii treceau la creştinism în masă, dar mulţi din bogaţi rămâneau cu moravurile lor hrăpăreţe, ceea ce ducea la diferenţe sociale insuportabile. Viaţa pustnicească din Egipt venise şi în Asia Mica, dar o parte din pustnici au căzut în extrema rigorismului, stricând şi familia şi obiceiurile creştine, căutand să-i înregimenteze pe toţi în conduita lor extremistă. Un Sinod din Gangra însă pune capăt acestei erezii, iar Sfântul Vasile procedează îndată după acestea, la reorganizarea monahismului, dându-i o orientare după Sfânta Scriptură a Noului Testament, mergând la o apropiere foarte mare de viaţa comunitară a creştinilor din lume şi a celor din mănăstiri, punând chinoviile monahale şi pe mulţi din călugări în slujba comunităţilor creştine laice. Pentru toate aceste rodnice activităţi practice, Sfântul Vasile a fost considerat „Un roman printre greci“, căci se stie că romanii apuseni excelau în cele practice pe când elinii (grecii) în filosofare.

De aceea, cine adânceste istoria şi frământările de atunci de la începutul dezrobirii creştinismului (secolele IV şi parte din V) şi le compară cu ceea ce se petrece la noi în ţările Ortodoxe, care am fost siliţi să hibernăm religios sub păgânismul şi ateismul comunist, acela poate constata multe asemănări, mai ales în curgerea istoriei acestor ţări după eliberarea de sub întunericul bolşevic şi ateu.

Or atunci în sec. al IV-lea asistăm la un păgânism care tot credea în puteri divine şi se temea de ele, aducându-le jertfe, ceea ce a făcut pe unii apologeţi să numească pe astfel de păgâni, „creştini înainte de creştinism“. Acum însă noi ortodocşii suntem ţinta şi oarecum prada concepţiilor apusene ale păturilor de vârf care au apostat de la creştinism, au trecut de câteva secole la secularism, iar în prezent se duce o luptă înverşunată, uneori tacită, dar în apogeul ei vizibilă, împotriva Ortodoxiei în special şi a creştinismului, cu puternice rădăcini în primul mileniu, în general.

Se încurajează tot ceea ce duce la prăbuşirea creştinismului vechi şi la unirea tuturor într-o religie nouă (New Ages) „era cea noua“, care este, în mod cu totul vizibil, anticreştină.

Priviţi legislaţiile apusene, ca să dau un exemplu elementar: în orice ţară europeană sau americanănu pot intra în parlament şi să legifereze, dacă nu au un prag de 3 sau 5%. Pe când în ceea ce priveşte fracţiunile religioase din România, chiar dacă au doar câţiva membri, au drepturi depline în a formula pretenţii şi a li se da ca şi celor al căror număr este aproape majoritar, în cazul nostru de 20 milioane de ortodocşi. Este o logică şi o aplicare a legilor statului de drept cu totul nedreaptă, numai ca să poată distruge confesiunile majoritare şi prin aceasta fiinţa neamului şi a Bisericii noaste bimilenare.

În această de neînvins dilemă, nouă creştinilor ortodocşi, care nu suntem apăraţi de oamenii politici care ne conduc, căci li se întinde momeala: „Toate (bogăţiile) acestea ţi le voi da ţie (ţara), dacă vei cădea înaintea mea şi mi te vei închina“ (Mat. 4, 9). Iar cei mai mulţi dintre politicienii aleşi de marea masă, cad şi se inchină „Stăpânului acestei lumi“. În acelaşi timp însă marea masă se afunda şi mai mult în sărăcie.

În faţa acestui dezastru moral şi spiritual, nouă celor care ne străduim să fim creştini şi să supravieţuim, nu ne rămâne decât ca păstorii noştri laici şi bisericeşti să-l imite pe Sfântul Vasile şi pe alţi sfinţi în trăirea şi activitatea lor, turma cea cuvântătoare urmându-i, ca astfel să-l facem pe Dumnezeul cel adevărat să se milostivească spre noi, să îmblânzească pe cei ce ne asupresc financiar, să-i aducă la conştiinţa romanităţii lor şi a străbunilor lor, că aşa să nu ne înghită adâncul, şi cel propriu şi cel figurat.

Bunicii din partea tatălui şi a mamei acestui sfânt erau de neam nobil; creştini, pribegind prin munţi în timpul prigoanelor, sau suferind martiriul. Revenind în viaţa socială, erau „pilde de virtute, propovăduitori prin fapte“ ai învăţăturii creştine, profunzi trăitori ai creştinismului, deşi încă într-o lume păgână. Pildă şi celor culţi şi celor înstăriţi de astăzi, care sunt botezaţi în numele Sfintei Treimi, ca aceştia să nu se lase pradă celor cu concepţii păgâne, cu credinţe creştine alterate şi cu duhul lumesc al secularismului, ci să-i îndemne şi mai mult la integrarea în Hristos-ul cel adevărat, în cunoaşterea şi în practicarea adevăratei vieţi creştine. Cinste celor ce au pribegit prin munţi şi cu dreapta credinţă au suferit în timpul invaziei bolşevice şi comuniste, împotrivindu-se astfel acestora.

Vasile, tatăl viitorului Vasile, avocat şi retor, cunoscut de toţi ca „profesor obştesc al virtuţilor“, s-a căsătorit cu Emilia, fiica de martir, şi au avut nouă copii, cinci băieti – toţi sfinţi – şi patru fete, una sfântă monahie. Şi intelectualii noştri şi ceilalţi creştini să urmeze acestor sfinţi, atât tăticii şi mamele să aiba copii cât le dă Dumnezeu şi să-i crească spre a fi buni creştini şi buni români, punându-se astfel stavilă avorturilor şi modei intelectualilor şi bogaţilor de a avea numai unul sau doi copii.

În vremea aceea şcoala era păgână. De aceea elevi, ca Sfântul Vasile şi alţii, contemporani cu el, învăţau credinţa şi virţutiile creştine în familie, de la mame şi bunici. Dar se documentau şi mai mult în credinţa şi trăire, mergând duminica la biserică, unde ascultau slujbele, citirile, predicile, se spovedeau şi se împărtăşeau fiind catehizaţi special. Să ia exemplu şi părinţii de astăzi, instruind pe copii şi în familie, dar mai ales ducându-i la biserica duminică, spre a asculta slujbele, a cânta şi ei, a se împărtăşi. Iar preoţii să organizeze catehizări la nivelul copiilor, dovedind prin fapte că şi ei trăiesc cele predate copiilor.

Tânărul student Vasile cu prietenul său Grigorie, la Atena cea cu profesori păgâni şi cu programa structurată de veacuri pe filosofia şi religia păgână, au învăţat mai bine decât mulţi alţii, dar n-au încetat a merge la biserică pentru sporirea în cunoaşterea şi trăirea creştină. Mărturisesc ei că au cunoscut doar „două drumuri: unul care ducea la dascali, iar altul la biserici“. Mai mult, ei, ca nişte albine harnice şi înţelepte, au adunat din florile concepţiei păgâne mierea şi polenul vieţii celei după legea firii şi a împreunat-o cu concepţia şi trăirea creştină, punând temeiuri raţionale şi filosofice învăţăturii şi trăirii în Hristos.

La fel trebuie să facă şi elevii de liceu şi cu deosebire studenţii care învaţă materii pur laice, fără referire la Dumnezeu, să adune tot ceea ce este ziditor trăirii şi cunoaşterii creştine, neglijând nici o clipă ducerea la biserică pentru învăţătură, savurarea slujbelor, spovedaniei şi împărtăşirii. Este foarte folositor ca unii preoţi să-i instruiască special, cum a început să se facă la unele biserici. Ce vom spune de elevii şi studenţii teologi, care vor trebui educaţi în aşa fel, cum sunt formaţi elevii şi studentii din şcolile militare, căci aceşti teologi vor fi instructorii şi întâistătătorii parohiilor, mai ales în războiul cel nevăzut cu forţele Stăpânitorului acestei lumi. Iar profesorii (profesoarele) de religie trebuie să ducă duminica elevii la biserică, fiindcă aici este laboratorul cel duhovnicesc. Şi mai ales să nu neglijeze a-i duce la spovedit şi la împărtăşit în cele două posturi mari. Este desigur datoria celor însărcinaţi din partea Bisericii noastre cu organizarea şi supravegherea acestora intru tot necesare activităţii spirituale.

Doctor în ştiinţă, retorică şi medicină, Sfântul Vasile şi prietenul său Grigorie s-au întors în ţara lor dragă, deşi au fost rugaţi să rămână la Atena ca profesori şi au predat câtva timp retorica şi avocatura, dovedindu-se adevăraţi dascali. Tot asemeni să facă licenţiaţii şi doctorii noştri din orice disciplină iubindu-şi ţara şi poporul lor, să se întoarcă pe plaiurile natale, ridicând confraţii şi dăruindu-li-se lor.

Tinerii Vasile şi Grigorie au optat pentru viaţa monahală, iar Vasile, după ce a vizitat marile obşti călugăreşti din tot Orientul creştin, a temeluit viaţa monahală pe cca. 1500 de texte neotestamentare, a dat rânduieli şi a organizat viaţa monahală, infuzându-i durabilitatea până astăzi. El a pus bazele solide ale vieţii de obşte monahale cu activitate de dăruire şi către confraţii lor mireni. Tot astfel să facă şi astăzi, în primul rând ierarhii locului ca stareţi de drept, şi apoi stareţele şi stareţii mănăstirilor, stârpind orice nucleu de viaţă de sine (idioritmice) şi de retragere în pustie sub pretextul desăvărşirii, dar în fond fugind de disciplina vieţii de obşte. Tot la fel, precum Vasile, ca monah şi apoi ca episcop, care ducea viaţă de obşte ca toţi monahii, de asemenea şi stareţii şi stareţele mănăstirilor de astăzi, chiar înşişi episcopii, ca monahi să nu se deosebească în trai şi în viaţă de păstoriţii lor, ci să fie egali în toate cu cei din monahism.

În mănăstirile Sfântului Vasile ca şi ale Sfântului Pahomie se primeau şi copii pe care părinţii sau rudele îi aduceau spre a fi educaţi. La majorat erau cercetaţi (unii în faţa episcopului), dacă vor şi dacă sunt vrednici să rămână în mănăstire, dar cu avizul părinţilor. Şi aşa pe unii îi primeau şi-i călugareau, iar ceilalţi îi eliberau în lume unde deveneau buni şi foarte buni creştini. Tot aşa s-a întâmplat şi la noi până în 1958, unde în mănăstirea Bistriţa de Vâlcea erau primite copile orfane, de la grădiniţă până la terminarea liceului, bine educate şi apoi lăsate să plece în lume, iar cele care voiau deveneau monahii, unele studiind mai departe.

Şi acum, în noile seminarii – licee – monahale sunt acceptaţi şi tineri sau tinere care să înveţe, unele persoane rămânând în mănăstiri, altele mergând în lume spre a-şi desăvarşi cultura şi a fi de folos Bisericii.

Sfântul Vasile, ca şi toţi sfinţii ierarhi din acea epocă de aur, au luptat cu mult succes împotriva ereziilor (sectanţii de astăzi), curentelor orientale şi neoplatonice, ba chiar şi a schismaticilor, care înaintau oarecum paralel cu creştinismul cel adevărat, ca să ademenească poporul. Şi aceşti sfinţi au reuşit. Tot la fel să facă şi toţi cei sfinţiţi sau în funcţii de conducere ai unităţilor bisericeşti, de la parohie şi mănăstire până la eparhie, să fie bine pregăţiti şi documentaţi şi să acţioneze împotriva acestor denominaţiuni religioase, străine de duhul Ortodoxiei străbune.

Lupta să fie cu arma cuvântului, dar mai ales cu pilduitoare trăiri de înaltă spiritualitate cu adevărat patristică, căci aceasta este posibilă şi celor cu studii şi marii mulţimi de credincioşi. Să facă ceea ce va învăţa mai târziu Sfântul Ioan Gura de Aur:

„Fii şi tu credinciosule de rând, un apostol (cu atât mai mult cei hirotoniti spre a păstori). Dacă nu poţi să aduci zece la Hristos, adu unu, iar dacă nu poţi nici unul, atunci nu scandaliza pe nimeni (prin reaua ta purtare) ca astfel tot îi câştigi pe unii“.

Şi Sfântul Vasile şi alţi Sfinţi Părinţi ierarhi, consecvenţi poruncii „cel ce va face şi va învăţa mai mare se va chema în împărăţia cerurilor“ (Ioan 15, 10), învăţa ca orice creştin (mirean, monah) „trebuie să împlinească integral poruncile. Dacă această împlinire n-ar fi necesară în scopul mântuirii, nu s-ar fi scris toate poruncile, nici nu s-ar recomanda păzirea tuturor necondiţionat“.

Acest deziderat poruncit trebuie să-l avem strict în vedere noi, cei care călăuzim sufletele noastre şi povăţuim turmele cele cuvântătoare, că şi noi în acestea să împlinim toate poruncile potrivite cazurilor pe care le rezolvăm şi sarcinilor în aceste domenii. „Trebuie (aşadar), recomandă Sfântul Vasile, o luptă continuă ca nici cel mai neînsemnat punct din câte s-au poruncit să nu se lase la o parte, ci toate să le facem cum am primit porunca“.

O altă grijă, obsesivă chiar a acestui „Mare Dascal“ era de a păstra unitare comunităţile credincioşilor şi cele monahale. Pentru aceasta ia ca temei pe Apostolul Pavel (Rom. 12, 6) şi învăţa: „nefiind unuia cu putinţă să primească toate darurile spirituale, ci Duhul dându-i-se fiecăruia după măsura credinţei sale, în comunitatea vieţii darul fiecăruia devine comun celor ce formează societatea. În consecinţă acela care primeşte un dar din acestea nu-l are pentru sine mai mult decât pentru ceilalţi. De aceea preotul, în comunitatea păstorită, stareti în mănăstiri, ierarhii în întinsul eparhiilor, fiecare din aceste categorii la locul de păstorire se împartaşeste de darul tuturor şi toţi de al lui. De aici necesitatea ca această dăruire reciprocă să nu fie împovărată de amestecul lui mamona (banilor), căci zice: „În dar aţi luat în dar să daţi“ (Matei 10, 8). Se constată că acest amestec al lui mamona strică de cele mai multe ori unitatea sfintelor comunităţi, de care răspund în faţa lui Dumnezeu înşişi pastorii respectivi.

În timpul unei secete cumplite în Capadocia, pe când Sfântul Vasile era preot, ajutând pe bătrânul său ierarh, a fost o secetă cumplită, descrisă de însuşi sfântul într-o omilie specială. Bogaţii îşi zăvorâseră hambarele, deşi erau şi ei creşini. Inima li se împietrise. Sfântul preot pune la dispoziţia comunităţii ameninţată avutul său personal, este în mijlocul cetăţenilor predicând, dând, încurajând ţi ofensând pe cei bogaţi. Aceştia şi-au deschis inimile, odată cu ele şi hambarele.

Aşa puterea cuvântului însoţită de exemplul personal, a salvat credincioşii de la pieirea prin infometare. Astăzi, când şi la noi se moare de foame, când sunt sleiţi de puteri unii dintre bătrâni şi copii etc., chipul şi acţiunea Sfântului Vasile ar trebui să se imprime în toţi cei care conduc spiritual comunităţile creştine ale ţării, fiecare din treapta lui preoţească, prin exemplul lor întâi, să descuie inimile celor îmbogăţiti (indiferent prin ce mijloace au agonisit averea) şi să-i determine a îndestula pe cei ce suferă, măcar „cu fărimiturile ce curg de la îmbelşugatele lor mese“. Cred că mulţi din cei avuţi ar sări în ajutorul celor flămânzi şi goi, văzând dăruirea păstorilor sufleteşti, stăruinţa şi mai ales corectitudinea şi sfinţenia vieţii acestora.

Cu daniile acestor bogaţi ai Cezareei Capadociei, cu ce mai avea însuşi Marele Vasile ca ierarh şi din moştenirea părintească, administrând el personal, s-a zidit acel mare aşezământ de binefacere, Vasiliada, despre care Sfântul Grigorie Teologul, în discursul funebru rostit la sicriul Marelui Sfânt Vasile, spunea, arătând cu mâna: „Priviţi noua cetate alăturată, opera lucrării Sfântului Vasile şi dania celor convinşi de el…“ Acolo în Vasiliada erau tot felul de săraci, de toate vârstele, care învăţau şi meserii, ca să producă, trăiau viaţa de sfinţenie, căci toţi cei care-i slujeau erau călugari aduşi din mănăstiri. Acolo erau trataţi creştini, eretici, evrei şi păgâni.

După modelul acesteia, următorii mari Sfinţi Părinţi au înfiinţat astfel de aşezăminte de binefacere. Şi noi, Biserica slujitoare de astăzi, de la oraşe şi de la sate, cu toate lipsurile de care suntem apăsaţi, este necesar să imitam pe Sfântul Vasile, dacă nu în amploarea aşezământului său, măcar în măsura necesităţilor din localitătile respective, ca astfel să dovedim că suferim cu poporul când acesta suferă şi ne bucurăm cu el când el se bucură, cum recomanda Sfântul Grigorie Teologul. Ce mult s-ar bucura Dumnezeu şi mai ales săracii lui, dacă în localităţile mai mari ar lua fiinţă astfel de aşezăminte!

Pe lângă cele arătate, Sfântul Vasile are şi o înrudire cu străromânii noştri, de după jumătatea sec. al III-lea. Atunci goţii năvălesc în Capadocia şi iau ostateci cca. 100.000 de persoane, familii cu copii, având în frunte şi preoţi; ocolind de-a lungul Mării Negre, îi aşeaza la cotul Carpaţilor, unde exista populaţie daco-romana (străromâni). Capadocienii de pe meleagurile noastre au ţinut mereu legătura cu cei din patria lor de obârsie, căci erau din acelaşi imperiu. Când Sfântul Vasile consolidează monahismul reorganizat de el însuşi, trimite misionari şi la consangenii lui aduşi aici cu mai bine de un secol în urmă.

Sfântul însuşi ne aminteste de acel „Fericit Eutihie“, un preot călugăr care a propovăduit aici şi a înfiinţat mănăstiri misionare, cu rânduiala vasiliană. Aceste mici oaze, cu toată vitregia vremurilor, au fiinţat aici sub forma de mici schituri retrase în munţi. Când în a două jumatate a sec. al XVIII-lea, doi membri ai unei obşti monahale din Ucraina – viitorul staret Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie de la Neamţ – fug din Ucraina, bântuită de uniaţii catolici, ei coboară de-a lungul Carpaţilor unde erau deja mănăstiri puternice, se opresc însă la cotul Carpaţilor, găsind aici pustnici şi monahi, cu adevărat după Sfinţii Părinţi. Erau vechii vasilieni.

De la aceştia capătă ei adevărata trăire monahală chinovită. Plecând amândoi şi cu alţi ucenici la Sfântul Munte întru căutarea a şi mai mult, au găsit acolo o criză spirituală, încât Cuv. Paisie s-a retras cu calugării lui într-un schit şi a rânduit viaţa aşa ca la cotul Carpaţilor. Cu acest grup vine în Ţara Românească pe meleagurile de formare spirituală şi apoi se duce la Dragomirna, asezându-se definitiv la Neamţu şi Secu. Aici traduce asceticele Sfântului Vasile cel Mare, unele păstrându-ni-se numai în manuscris, altele şi tiparite.

Orice regenerare a monahismului românesc s-a facut pe parcursul istoriei, de exemplu sub Mihai Viteazul la 1600, sub Miron Barnovschi in (1626), acesta s-a referit tot la pravila Sfântului Vasile.

Cea mai mare reducere a monahismului la stilul vasilian a fost cea făcuta de Patriarhul Justinian prin Regulamentul monahal din 1952, reluat şi în cel după care se conduc mănăstirile românesti astăzi.

N-am fi ştiut nimic direct, de această înrudire spirituală (oarecum şi de sânge) dintre neamul nostru şi cel al Sfântului Vasile, dacă din a doua jumătate a sec. al IV-lea nu ni s-ar fi păstrat corespondenţa privind moaştele Sfântului Sava Gotul martirizat prin înecare în apa Buzăului la 327 şi ale cărui moaşte le-a cerut Sfântul Vasile căci, după strămoşii lui, acest martir-călugar, cantor, era din neamul celor deportaţi odinioară sau din monahii trimişi ca misionari.

Sciţia Mică însăşi avea ca guvernator pe Iunius Soranus, „un nepot“ de-al Sfântului Vasile. Mai mult, după înfiinţarea Mitropoliei Ungro-Vlahiei, mitropolitului primat al Ţării Românesti era denumit „Locţiitor al Cezareei – Capadociei“.

Aşadar, slujitorilor străvechii noastre Biserici Ortodoxe Române, să ne fie Sfântul Vasile cel Mare modelul de urmat, al cărui chip duhonicesc şi arhieresc să ni se imprime în suflete şi să vădească în activităţile noastre mântuitoare.

De asemenea şi cinul monahal şi credincioşii în general să nu se lase momiţi de cei ce spun că-i învechită concepţia acestor Sfinţi Părinţi. Nu este, căci „Hristos şi ieri şi azi şi în veci acelaşi“ zice inspirat de Dumnezeu Apostolul. Marea obşte a credincioşilor ortodocşi români, în frunte cu păstorii ei să-si modeleze viaţa după învăţătura şi trăirea atât a Sfântului Vasile cât şi altor Sfinţi. Ca astfel să fim făclii în întunecare şi cetăţi de lumină. Ca „să lumineze celor ce au ajuns în întuneric şi în umbra morţii“ şi „vadă oamenii faptele noastre cele bune şi să slăveasca pe Dumnezeu“.

Arhim. Dr. Ioasaf Popa, Glasul Bisericii, nr. 1-2/2000, pag. 76-84

GAZA: FAŞIA MORŢII

imagini preluate
de pe http://victor-roncea.blogspot.com/

Blaise Pascal, Cugetări

Blaise Pascal, Cugetări

(fragmente)

traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu

222. – Ateii. – Ce motiv au să spună că nimeni nu poate învia? Ce e mai greu, să te naşti sau să învii, ceea ce n-a fost niciodată să fie, sau ceea ce a fost să mai fie? E mai greu să vii în fiinţă decât să revii în fiinţă? Obişnuinţa ne face s-o simţim pe una cu uşurinţă, iar pe cealaltă imposibilă; vulgar mod de a judeca!

233. – Infinit. Nimic. – Sufletul nostru e aruncat în trup unde găseşte numărul, timpul, dimensiunile. El raţionează cu acestea şi le numeşte natură, necesitate, şi nu poate să creadă în altceva.

Unitatea adăugată infinitului nu-l sporeşte cu nimic, nici măcar cu cât s-ar adăuga un picior la o măsură infinită. Finitul dispare în prezenţa infinitului devenind un pur neant. Tot aşa şi spiritul nostru în faţa lui Dumnezeu şi dreptatea noastră în faţa dreptăţii divine. Nu există o disproporţie mai mare între dreptatea noastră şi cea a lui Dumnezeu decât între unitate şi infinit.

Trebuie ca dreptatea lui Dumnezeu să fie nesfârşită ca şi milostivirea lui. Or judecata celor respinşi este mai puţin dură şi ar tre­bui să uimească mai puţin decât milostivirea pentru cei aleşi.

Ştim că există un infinit şi-i ignorăm natura. Cum ştim că este fals ca numerele să fie finite, este deci adevărat că există un infinit în număr. Dar nu ştim ce este: este fals că el ar fi par, e fals că ar fi impar; căci adăugându-i unitatea, el nu-şi schimbă natura; şi totuşi e un număr şi orice număr este par sau impar (e adevărat că acest lucru se referă la orice număr finit). Tot aşa putem spune că există un Dumnezeu fără să ştim ce este.

Să nu existe un adevăr substanţial numai pentru faptul că vedem lucruri adevărate, dar ele nu sunt adevărul însuşi?

Cunoaştem deci existenţa şi natura finitului, pen­tru că suntem finiţi şi de aceeaşi mărime cu el. Cunoaştem existenţa infinitului, dar nu-i cunoaştem natura pentru că el are mărime ca şi noi, dar nu e mărginit ca noi. Dar nu cunoaştem nici existenţa, nici natura lui Dumnezeu pentru că nu are mărime, nici margini. Numai prin credinţă îi putem cunoaşte existenţa, iar prin har îi vom cunoaşte natura. Or, am arătat de multe ori că poţi cunoaşte un lucru fără să-i cunoşti natura.

Să vorbim acum după luminile cele naturale.
Dacă există Dumnezeu, el este infinit de neînţeles pentru că neavând nici părţi, nici margini, el nu se află în nici un fel de raport cu noi. Suntem deci incapabili să ştim ce este, nici dacă este. Acestea fiind date, cine va îndrăzni să rezolve problema? Nu noi, căci nu suntem în nici un raport cu el.

Cine va juca deci pe creştini că nu pot da un temei credinţei lor, aceia care profesează o religie de care nu pot da seamă? Aceştia din urmă declară, expunând-o lumii, că e o prostie, stultitiam; şi apoi vă plângeţi că nu vă aduc mărturii! Dacă ea ar putea fi dovedită, ei nu şi-ar mai ţine cuvântul: sunt lipsiţi de probe, dar nu de bun simţ.

– „Da, dar dacă acest lucru îi scuză pe cei care o oferă ca atare, aceştia scăpând de blamul de a vorbi despre ea fără temei, nu-i scuză pe cei care o primesc.“ – Să examinăm deci acest punct şi să spunem: „Dumnezeu este sau nu este“.

Dar de ce parte ne vom aşeza? Raţiunea nu poate hotărî nimic; există un haos infinit care ne desparte. Se joacă un joc la marginea unei asemenea distanţe infinite, în care vom câştiga faţa sau rever­sul. Pe ce veţi miza? Prin raţiune, nu puteţi miza nici pe una, nici pe alta; prin raţiune, nu veţi putea res­pinge pe nici una. Nu-i condamnaţi deci de falsitate pe cei care au ales, căci nu ştiţi nimic. – „Nu, îi vom condamna nu pentru că au făcut această alegere, ci pentru că au făcut una; căci şi cel care a ales faţa şi cel care a ales reversul fac aceeaşi greşeală, sunt amândoi în eroare; drept ar fi să nu parieze.“ – Da, dar trebuie să pariem. Nu e după voia noastră; suntem în aceeaşi barcă. Deci pentru ce veţi paria? Să vedem. Pentru că trebuie să alegeţi, să vedem ce vă interesează, cel puţin. Aveţi două lucruri de pierdut: adevărul şi binele şi două lucruri pe care să le angajaţi: raţiunea şi voinţa, cunoaşterea şi fericirea; natura voastră are două lucruri de evitat: eroarea şi ticăloşia. Raţiunea nu va fi nici într-un fel atinsă, alegând pe una sau pe cealaltă, pentru că eşti obligat să alegi. Iată un punct lămurit. Dar fericirea? Să cântărim acum pierderea şi câştigul, afirmând că Dumnezeu există. Să discutăm aceste două cazuri: dacă e să câştigaţi, câştigaţi totul, dacă pierdeţi, nu pierdeţi nimic.

Pariaţi deci că există fără să ezitaţi. – „E admirabil. Da, trebuie să pariem. Dar dacă miza e prea mare?“ – Să vedem. Pentru că este vorba de un asemenea risc de câştig şi de pierdere, chiar dacă n-aţi avea de câştigat decât două vieţi pentru una, şi tot ar trebui să pariaţi; şi dacă vor fi trei de câştigat, ar trebui să jucaţi (pentru că sunteţi obligaţi să jucaţi) şi ar fi o imprudenţă când eşti obligat să joci, să nu mizezi propria-ţi viaţă pentru a câştiga trei la un joc, unde e vorba de un asemenea risc de pierdere şi câştig. Dar e vorba de o eternitate de viaţă şi de fericire şi chiar de-ar fi o infinitate de riscuri, din care n-aţi avea decât o singură şansă, şi tot ar trebui să pariaţi pe una pentru a obţine două; şi ar fi să acţionaţi prosteşte, obligaţi fiind să jucaţi, să refuzaţi să mizaţi o viaţă pentru trei, la un joc unde din infinitatea de riscuri, numai o şansă e pentru voi, dacă e vorba să câştigaţi în schimb o infinitate de vieţi infinit de fericite...

Pentru că e vorba de o infinitate de vieţi infinit de fericite de câştigat, de o şansă de câştig faţă de un număr finit de riscuri de a pierde şi oricum ceea ce mizaţi este finit. Ceea ce înlătură orice îndoială; dacă e să câştigăm ceea ce este infinit şi pentru aceasta numărul riscurilor de a pierde este finit faţă de şansa de a câştiga, nu mai staţi la îndoială, oferiţi totul. Şi astfel, obligaţi fiind să jucăm, trebuie să renunţăm la raţiunea care ne îndeamnă să ne păstrăm viaţa; mai degrabă să mizăm pe ea pentru a câştiga infinitul apropiindu-se de noi cu paşi la fel de repezi ca şi neantul.

Căci nu foloseşte la nimic să spui că e nesigur câştigul şi sigur doar riscul şi că infinita distanţă care se află între certitudinea a ceea ce primejduieşti şi incertitudinea cu privire la ceea ce vei câştiga egalează binele finit, pe care-l primejduim fireşte, cu infinitul care este incert...

Dar nu-i aşa; orice jucător riscă o certitudine pentru a câştiga cu incer­titudine: şi totuşi risca cert finitul pentru a câştiga un incert infinit, fără a păcătui împotriva raţiunii. Nu există o distanţă infinită între certitudinea a ceea ce rişti şi incertitudinea câştigului: e fals. Există, într-adevăr, o infinită distanţă între certitudinea câştigului şi certitudinea pierderii. Dar incertitudinea câştigului este proporţională cu certitudinea a ceea ce primejduieşti, conform cu proporţia şanselor de câştig şi a riscului de pierdere.

Şi de aici vine faptul că, dacă există tot atâta risc de o parte şi de cealaltă, partida se joacă de la egal la egal şi atunci certitudinea a ceea ce primejduieşti este egală cu incertitudinea câştigului. N-are importanţă că ea se află infinit de departe. Şi astfel, miza noastră se bucură de o forţă infinită când riscăm finitul la un joc unde sunt tot atâtea şanse de câştig cât şi riscuri de pierdere, dar şi infinitul de câştigat. Şi totul este cât se poate de evident şi dacă oamenii sunt capabili de vreun adevăr, acesta este unul din ele.

„Sunt încredinţat, vă mărturisesc. Dar există oare vreun mijloc de a vedea dedesubtul jocului?“ – Da, Scriptura şi tot restul etc. – „Da, dar am mâinile legate şi gura mută; mă obligă să pariez şi nu sunt liber, nu mi se dă răgaz şi sunt aşa făcut că nu pot crede. Ce vreţi să fac?“

– E adevărat. Dar învăţaţi-vă cel puţin neputinţa să creadă pentru că raţiunea vă îndeamnă şi totuşi nu puteţi. Lucraţi deci să vă convingeţi nu prin sporirea mărturiilor despre Dumnezeu, ci prin di­minuarea patimilor noastre. Aţi merge spre credinţă şi nu ştiţi drumul; vreţi să vă vindecaţi de necredinţă şi cereţi leacul; întrebaţi-i pe cei care erau legaţi ca şi voi şi care vor să parieze acum tot binele lor; sunt oameni care au găsit drumul şi pe care ar fi bine să-i urmaţi ca să vă tămăduiţi de răul de care vreţi să scăpaţi. Urmaţi felul cum au început şi ei; prefăcându-se, luând apă sfinţită, ascultând liturghia. La un mod firesc, veţi ajunge la credinţă şi vă veţi smeri –„Dar este exact lucrul de care mă tem“. - De ce? Ce aveţi de pierdut?

Dar pentru a vă arăta că acolo veţi ajunge, vă spun că acest lucru va diminua patimile care vă sunt marile obstacole.

Sfârşitul acestui discurs. – Or, ce rău aţi îndura dacă aţi apuca pe această cale? Veţi fi cinstiţi, fideli umili, recunoscători, binefăcători, prieteni sinceri, adevăraţi. Într-adevăr, nu vă veţi mai tăvăli în plăceri duhnitoare, în trufie, în desfătări: dar nu mai aveţi plăceri de alt fel? Vă spun că veţi câştiga chiar din această viaţă; şi că prin fiecare pas pe care-l veţi face pe acest drum certitudinea câştigului va creşte şi atât de evidentă va fi nimicnicia a ceea ce riscaţi că veţi recunoaşte până la urmă că aţi pariat pe un lucru sigur, infinit, pentru care n-aţi dat nimic în schimb.

– Oh! Discursul mă încântă, mă farmecă etc.

– Dacă discursul vă place şi vi se pare convingător, să ştiţi că vine de la un om care a îngenuncheat pentru a se ruga acestei Fiinţe infinite şi indivizibile căreia el îşi supunea toată fiinţa, pentru a i se închina; supuneţi-i şi voi fiinţa voastră pentru binele vostru şi pentru slava sa; şi iată forţa care se pune de acord cu nimicnicia.

icoane pictate de Andrei Rubliov
(canonizat recent de Biserica Ortodoxă Rusă)

Les Roumains de Paris (Ed. Oxus)

Apariţii în colecţia
Les Roumains
de Paris
Editura Oxus, Paris

Les Roumains de Paris
Colecţie coordonată
de Basarab Nicolescu





Cărţile incluse în această colecţia coordonată de Basarab Nicolescu la Editura Oxus din Paris au fost editate şi în limba română la Editura Junimea din Iaşi (editură condusă de poetul Cezar Ivănescu până la moartea sa, 24 aprilie 2008).

În cadrul colecţiei Românii din Paris (director al colecţiei pentru versiunea în limba română fiind tot Basarab Nicolescu) au apărut lucrările:

n Cioran,
de Simona Modreanu (2005)

n Mircea Eliade, nodurile şi semnele prozei
de Eugen Simion (2006)

n Gherasim Luca
de Petre Răileanu (2006)

n Benjamin Fondane
de Olivier Salazar-Ferrer (2006)

n Victor Brauner
de Sarane Alexandrian (2005)

n Tristan Tzara
de Henri Béhar (2006)

n Constantin Brâncuşi
de Doina Lemny (2006)

n Claude Sernet
de Michel Gourdet (2005)

n Eugene Ionesco: teme identitare şi existenţiale
de Matei Călinescu (2006)

n Paris, capitala... României
Ghid al plimbărilor insolite pe urmele românilor celebri din Paris
de Jean-Yves Conrad (2006)

nnnnnnnnnnnn

Pentru sincronicitate şi pentru „savoarea de epocă“ redau şi textul despre Parisul începutului de secol XX, text semnat de A.D. Xenopol şi publicat în anul 1906. (La France vue du dehors. Paris vu de Roumanie, reprodus în Paris, capitala... României, Jean-Yves Conrad, Ed. Junimea, Iaşi, 2006)

Parisul văzut de un mare istoric român
de la începutul secolului al XX-lea

„Parisul este pentru România liberă, adică pentru acea parte a poporului român situată dincolo de Carpaţi, soarele care a făcut să încolţească în sânul ei germenii vieţii civilizate. Toate ideile generoase care au transformat mediul complet oriental al societăţii româneşti şi i-au dat pecetea şi lustrul occidental european i-au fost trimise de acest mare focar luminos.

Apoi, când regenerarea intelectuală, atingându-şi plinul, a dat avânt regenerării politice, tot în spiritele şi în condeiele elocvente ale capitalei Franţei şi-au găsit românii sprijinul necesar triumfului cauzei lor drepte.

Numele lui Jules Michelet, Edgar Quinet (cei doi celebri profesori de la Colegiul Francez, dintre care ultimul s-a căsătorit cu o româncă, Hermiona Asachi, fiica promotorului regenerării moldave, G. Asachi), cel al lui Hippolyte Despres, Paul Bataillard, Leon Plee, Ernest Desjardins, Ubicini sunt înscrise cu litere de aur pe frontispiciul templului civilizaţiei Principatelor danubiene.

Aceste mari personalităţi au contribuit, prin călduroasa apărare a intereselor poporului român, la a-l face cunoscut în Europa, cu adevăratul său caracter, cu aspiraţiile sale către latinitate, cu ura sa faţă de germani şi de slavi, cu dragostea sa de progres şi de civilizaţia occidentală, în ciuda situaţiei sale profund încastrate în regiunile din care soarele răsare.

Peste toate aceste nume franceze, planează cel al împăratului Napoleon al lll-lea, care, deşi în umbră pe cerul Franţei, a răspândit o strălucire puternică pe cel al României, ţară pe care a scos-o din urzeala trecutului prin reunirea Moldovei şi a Valahiei, pentru a o face să intre, una şi indivizibilă, în arcanele viitorului.
lată, deci, tot ceea ce contactul cu Parisul trezeşte în memoria românilor care se apropie de el, şi înţelegem că o asemenea avalanşă de idei poate fi copleşitoare. Dar impresia pe care Parisul o produce asupra sufletului românesc nu se opreşte aici.

Alături de tabloul strălucitor al binefacerilor pe care oraşul Luminilor le-a răspândit peste sufletul românesc, se află şi umbra, influenţa nefastă pe care celălalt Paris, cel al plăcerilor şi al luxului, l-a exercitat asupra clasei înstărite a poporului român. Dacă am calcula toate averile pe care marele monstru le-a înghiţit, dacă am evalua milioanele de tone de grâu, de cirezi de boi, de păduri întregi care au trecut prin marile hoteluri şi magazine, echipaje, baluri publice şi la casele de joc din Parisul vesel, am rămâne uimiţi în faţa piramidei de aur pe care toate aceste bogaţii le-ar reprezenta şi care au fost înghiţite fără urmă, aşa cum s-ar întâmpla cu piramidele din Giseh dacă ar fi aruncate în Mediterană.

Românii admiră deci Parisul, dar se şi tem de el, aşa cum este admirat şi temut tot ceea ce poate face binele şi răul în acelaşi timp. Într-adevăr, Parisul este o forţă creată de spiritul uman, dar care a împrumutat caracterul forţelor naturale: cea a gravitaţiei, prin forţa de atracţie pe care o posedă; cea a căldurii, prin acţiunea dizolvantă pe care o exercită; cea a electricităţii, prin fluidul magnetic pe care îl proiectează în jurul lui; cea a luminii, prin razele pe care le răspândeşte asupra lumii întregi şi care-l înconjoară cu o aureolă strălucitoare, făcându-l să pară, printre celelalte capitale ale lumii, asemenea lui Hristos în mijlocul apostolilor.

Iată, deci, cum se reflectă Parisul în sufletul românesc şi înţelegem că îi este greu unui fiu al acestei latinităţi pierdute la marginile Orientului să-şi adune ideile şi să le pună în ordine pentru a putea reda impresia pe care capitala Franţei o produce asupra spiritului său. (...)“

A.D. Xenopol, La France vue du dehors. Paris vu de Roumanie, 1909, pp. 1-2

accesaţi şi: http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/domaine-roumain-ed-kryos.html
http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/mihai-eminescu-icoane-vechi-i-icoane.html

Liviu Brânzaş: „Spiritul apostolic şi patriotic este categoric împotriva ideii de a servi credinţa prin compromis“

„Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect şi pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfinţii săi.“

Pentru orice creştin de bună credinţă este evident că cea mai mare lacună a vieţii bisericeşti a fost absenţa iubirii de adevăr şi, mai ales, a capacităţii de jertfă. În vremuri dificile pentru destinul creştin, a nu suferi pentru Hristos echivalează, de fapt, cu o abdicare de la marile imperative şi constituie o impietate. Jertfa este cea mai sigură şi importantă contribuţie la întărirea credinţei şi a Bisericii.

Nu este permis ca un apostol să devină, sub nicio formă, colaborator voluntar al minciunii şi imposturii. Spiritul apostolic şi patriotic este categoric împotriva ideii de a servi credinţa prin compromis. Acest principiu a fost formulat atât de profund de Pascal, în timpul sublimei sale lupte pentru apărarea purităţii moralei creştine: „Nu este permis a se săvârşi nici cel mai mic rău ca să facă să triumfe cel mai mare bine, şi adevărul divin nu are nevoie de minciuna noastră”.
Nu putem să afirmăm că nu am avut libertatea de a ne realiza misiunea. Creştinul, şi în primul rând apostolul, are la dispoziţie, în orice condiţii, o stare de maximă libertate: libertatea de a refuza orice faptă care ar fi împotriva intereselor fundamentale ale credinţei, libertatea de a suporta consecinţele demnităţii şi fidelităţii apostolice şi libertatea – suprema libertate! – de a lupta pentru credinţă până la martiriu. Numai aşa se face dovada credinţei în înviere şi în triumful final.

Nimeni nu este obligat să-şi asume o misiune grea în vremuri de cumpănă, dar odată asumată, se impune datoria de a o împlini cu onoare până la capăt. Este greu de acceptat pentru comoditatea şi laşitatea noastră, că, în momentele de prigoană, locul aspiranţilor spre culmi este în temniţă. Nu se poate crede cu adevărat decât în apostolii pe care îi urăsc şi îi persecută duşmanii lui Hristos!

Lipsa capacităţii de jertfă a determinat slăbirea prestigiului Bisericii şi are în prezent drept consecinţă inadmisibila ruşine, ca în străvechea noastră patrie creştină, presupusă a fi de acum liberă, creştinii, care formează zdrobitoarea majoritate a populaţiei, să ajungă în situaţia paradoxală de a cerşi de la o minoritate de atei şi liberi-cugetători dreptul de a face instrucţie religioasă tineretului.

Catehizaţia copiilor botezaţi era o datorie primordială pe care nu trebuia să o aprobe nimeni şi care trebuia împlinită în epoca ateistă, cu orice risc, căci avea o prioritate şi importanţă absolută în raport de orice altă activitatea clerului.

Astăzi poporul român doreşte ca Biserica strămoşească să-şi îndeplinească misiunea esenţială de a fi un autentic far spiritual în crepusculul şi dezorientarea morală din ţară. În această acţiune vitală pentru renaşterea românească, Biserica trebuie să capteze şi să determine să lucreze în favoarea credinţei toate forţele morale ale societăţii şi, în primul rând, puterea morală a celor care au pătimit în închisori.

În numele interesului creştin, preoţii – mai ales cei tineri – trebuie să fie admiratorii principali şi simpatizanţii fireşti ai celor care au pătimit pentru Hristos şi pentru apărarea valorilor creştine. Aceşti luptători, la rândul lor, trebuie să fie primii colaboratori ai clerului la renaşterea spirituală a neamului şi la întărirea prestigiului Bisericii.

În această luptă şi martirii noştri vor fi prezenţi. Jertfa celor morţi în lanţuri şi îngropaţi în cimitire fără cruci şi nume va pătrunde cu lumina şi forţa ei răscolitoare în conştiinţa generaţiilor viitoare.

Există în creştinismul românesc o dorinţă de a pune în evidenţă şi de a valorifica patrimoniul moral realizat de-a lungul istoriei noastre. Constantin Brâncoveanu şi Ştefan cel Mare au fost beatificaţi demult de evlavia populară. Ar fi un act de dreptate în favoarea credinţei dacă Biserica şi-ar îndrepta atenţia spre universul închisorilor.

Închisorile politice din România au fost veritabile catacombe în care se suferea şi se murea pentru Hristos!

Tânărul italian Frassati, trăitor în veacul nostru, prin puritatea şi frumuseţea vieţii lui a intrat în calendarul Bisericii Catolice, tot aşa ar putea intra în panteonul evlaviei ortodoxe româneşti tineri ca Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu şi alţii. Ei au urcat prin trăirea lor culmea sfinţeniei şi prin moartea lor eroică în închisorile prigonitorilor credinţei lui Hristos au devenit martiri şi pot constitui modele contemporane de sfinţenie şi mărturisire creştină, modele atât de necesare pentru eficacitatea educaţiei morale a tineretului şi a efortului de restaurare a prestigiului Bisericii.

Mă adresez acum şi vouă, tineri ai României, căutători buciumaţi ai unui ideal care să fie pe dimensiunea aspiraţilor voastre spre perfecţiune şi absolut. Constituiţi-vă în pelerini la „locurile sfinte” ale românismului: Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava, Canal, Minele de plumb din Maramureş şi celelalte. Priviţi printre zăbrele în adâncurile Ocnei! Priviţi îndelung şi cu evlavie acele catacombe în bezna cărora a fost crucificată elita acestui neam.

Căutaţi să cunoaşteţi care a fost idealul spiritual şi naţional al acestor luptători care au salvat onoarea neamului, căci jertfa lor a făcut ca acest popor să nu fie acoperit de ruşinea de a fi fost ocupat şi comunizat fără nici o rezistenţă.Căutaţi să descoperiţi secretul forţei lor morale care i-a făcut capabili să suporte suferinţele iadului creat pentru exterminarea lor.

Deşteaptă-te, tineret al României, şi nu uita aceste adevăruri pe care le rostim în acest moment de răscruce:

Acolo unde sunt foştii deţinuţi politici, acolo este cu adevărat conştiinţa şi inima acestui neam, acolo este reala autoritate morală din această ţară.

Numai ei pot să vorbească, fără să mintă, despre dragostea de neam şi despre interesele naţionale. Numai ei pot să facă referire, fără să roşească la spiritul de abnegaţie şi sacrificiu. Numai ei pot să pronunţe, fără să comită un sacrilegiu, numele lui Horea, Cloşca şi Crişan, al lui Avram Iancu sau al lui Eminescu.

Istoria vieţii lor este un zornăit lung de lanţuri. Faceţi tăcere în conştiinţa şi inima voastră ca să-l auziţi! Puneţi-vă aspiraţiile şi lupta voastră sub tutela lor morală. Numai de la ei poate porni adevărata renaştere creştină şi naţională din ţara noastră, renaştere pe care o doreşte cu ardoare sufletul vostru încă nealterat.

Nu pot fi savanţii de ieri ai internaţionalismului proletar iubitorii de azi ai naţiunii. Nu pot fi slujitorii de ieri ai imensei minciuni care a fost comunismul luptătorii de azi pentru adevăr. Nu pot fi ateii şi cinicii de ieri filantropii şi apărătorii de azi ai credinţei strămoşeşti.

Ar fi de-a dreptul grav pentru viitorul acestei ţări dacă tineretul şi-ar da adeziunea şi ar năzui spre alt ideal decât al celor care şi-au sacrificat
tinereţea pe altarul iubirii de neam şi credinţă şi dacă ar urma alt drum decât al celor care au (...) în lupta împotriva forţelor satanice din acest veac, fără alt ordin de chemare decât cel al conştiinţei şi fără alt beneficiu decât cel al suferinţei şi sacrificiului.

Numai pe calea indicată de o mână însângerată de lanţuri veţi putea găsi adevărul şi sensul vieţii voastre.

Vă adresez încă un îndemn care aş vrea să aibă forţa şi rezonanţa unui testament:

În cimitirele fostelor închisori şi lagăre ale morţii din România zac osemintele atâtor eroi şi sfinţi ai neamului, peste care calcă profanatoare uitarea şi lipsa de bun simţ şi respect ale celor ce se numesc români. Este un sacrilegiu cutremurător ca pe osemintele acestor martiri adevăraţi ai neamului să se ridice garaje şi coteţe de porci, aşa cum se întâmplă astăzi la Aiud.

Chiar şi în legislaţia comunistă erau prevăzute sancţiuni pentru profanarea mormintelor, legislaţie care atunci nu apăra – desigur – şi mormintele adversarilor comunismului.

Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect şi
pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfinţii săi.

Când noi, ultimii supravieţuitori ai prigoanei comuniste, nu vom mai fi, ridicaţi pe mormintele eroilor un mausoleu demn de imensa lor jertfă şi, prin idealismul eroic pe care l-aţi învăţat de la ei, continuaţi flacăra idealului pe care ei l-au aureolat şi l-au făcut nemuritor prin jertfa lor.

(Părintele Liviu Brânzaş, ucenic al Părintelui Dumitru Stăniloae în puşcăriile comuniste, apel făcut în cadrul Congresului foştilor deţinuţi politic, Braşov, 1991)

Sursa: www.Veghea.ro (titlurile articolului ne aparţin – n.n.)

accesaţi: Constantin Brâncoveanu, Domn şi Sfânt Martir român, http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/sfntul-martir-constantin-brncoveanu-dr.html