Profesorul Radu Ciuceanu, 15 ani de temnita: "Doua treimi din detinutii politic erau legionari. La reeducare, numai rugaciunile mamei si Dumnezeu m-au scapat: Dă-mi Doamne putere să nu-mi pierd credinţa!""viaţa este ca un cerc pe care nu-l poţi sfărâma.
Totul ţine de Dumnezeu şi de nevolnicia ta."
Istoricul Radu Ciuceanu spune că dacă Armata Roşie ar fi atacat Europa de Vest, aşa cum era stabilit, anticomuniştii români ar fi putut elibera ţara de sub influenţa Moscovei, odată cu victoria occidentalilor
George Rădulescu in dialog cu Radu Ciuceanu
Joi 28 ian 2010
Lumină sau întuneric? Bine sau rău? Iată alegerile în faţa cărora au fost puşi, nu o dată, deţinuţii politici români. Mulţi n-au mai apucat să iasă din temniţele comuniste, iar o bună parte dintre cei eliberaţi au rămas cu sechele pentru tot restul vieţii lor. Probabil nici cel mai urât vis al nostru nu se poate compara cu ceea ce au trăit ei în anii '50, atunci când se derulau cu sârg programele de „reeducare" ale bolşevicilor. Bătăi soră cu moartea, frig şi foame - pe scurt, „reeducare".
O insectă valora mai mult decât un „bandit" de ţărănist, liberal sau orice alt opozant al comuniştilor. Astăzi vă oferim mărturia unui supravieţuitor. Profesorul Radu Ciuceanu a stat după gratii 15 ani, urmaţi de încă doi ani de „moarte civilă" - fără domiciliu şi drept de muncă. Toate ororile prin care a trecut i s-au tras de la faptul că la 23 august 1944 a crezut cu tărie că occidentalii nu vor permite ca sfera de influenţă a sovieticilor să cuprindă şi România. A luptat în munţi, asumându-şi consecinţele acţiunilor sale, cu credinţa că ameninţările Kremlinului vor scoate din amorţire democraţiile din vestul continentului.
CARTE DE VIZITĂ
Radu Ciuceanu s-a născut la 16 aprilie 1928, la Arad.
Deţinut politic între 1948 şi 1963.
Doctor în istorie din 1998.
Vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor în legislatura 1990-1992.
Preşedinte al Comisiei pentru cercetarea abuzurilor a Camerei Deputaţilor (2000-2004).
Este preşedinte al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului.
„Nu ştiai dacă vei mai mânca o bucată de pâine"
Adevărul: Când v-au arestat comuniştii, domnule profesor?
Radu Ciuceanu: În 1946 am intrat în Mişcarea Naţională de Rezistenţă. Ochii serviciilor de informaţii erau deja aţintiţi asupra şefilor mei - generalul Carlaonţ, asistat de către colonelul Cărăuşu, unul dintre cei mai buni organizatori în teritoriu. M-au arestat după doi ani de activitate în cadrul organizaţiei generalului Carlaonţ. Aveam 21 de ani şi am stat închis până la 36 de ani. M-am implicat în Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Oltenia pentru că am considerat că războiul nu se sfârşise. N-am capitulat toţi la 23 august 1944! Ordinele le primeam direct de la colonelul Cărăuşu şi de la altă figură emblematică a Rezistenţei, Ştefan Hălălău, fostul comandant al Şcolii de Artilerie din Craiova.
Eraţi foarte tânăr la acea vreme. Aveaţi 20 de ani. Ce v-a determinat să faceţi asta?
Vă mărturisesc că efortul n-a fost mare. Îmi amintesc că duduiau casele atunci când treceau tancurile sovietice... În plus, mizeria era mare, iar perspectivele... Dimineaţa nu ştiai dacă vei mai mânca o bucată de pâine. Adică dacă vei mai avea de unde să o iei.
Eraţi student la Medicină...
A fost o studenţie tranzitorie. Facultatea a fost un fel de acoperire. Mi-era imposibil... La un moment dat, în 1947, chiar a fost vorba să plec în Iugoslavia şi ulterior să mă întorc. În plus, vă daţi seama ce înseamna să organizezi, la nivel de provincie, ca din trei sate două să fie în Rezistenţă? Vă daţi seama ce însemna să transporţi armament, să-l depozitezi şi să nu ţi-l prindă? Un colonel de la SRI, în 1992, m-a întrebat ce am făcut cu armamentul pe care l-am luat de la Işalniţa, acolo unde era un depozit mare lăsat de nemţi şi neridicat de ruşi. Acest depozit a fost devalizat, dar atunci eu nu am fost de faţă. Ştiu, însă, că armamentul acela a fost luat de acolo de către generalul Dumitru Carlaonţ, care ajunsese şeful Corpului I Armată şi care era fratele generalului Iancu Carlaonţ.
Aceşti doi generali mai erau în funcţie la vremea respectivă?
Dumitru Carlaonţ a fost în funcţie până în toamna anului 1945.
M-am implicat în Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Oltenia pentru că am considerat războiul nu se sfârşise. N-am capitulat toţi la 23 august 1944!
„Moartea lui Stalin a oprit planul ofensivei sovietice către Alpi"
Ce s-a întâmplat cu vechii ofiţeri superiori ai Armatei Române, după 1945?
Epurarea lor a fost treptată, în directă legătură cu modul în care au răspuns invitaţiilor de a se alătura noii orânduiri. Cei care ştiau destinul Armatei Regale Române şi-au dat demisia dintru început. Unii au crezut că mai pot sluji ţara pentru că noi am trăit cu convingerea că Apusul nu ne abandonează. Nu eram naivi să credem că occidentalii vor veni pe aripi de îngeri, dar ştiam că au interese directe în România. Mai speram că vor să pună o stavilă presiunii sovietice. De altfel, numai moartea lui Stalin a oprit planul ofensivei sovietice către Alpi şi Pirinei. Stalin ştia faptul că el câştigase doar o partidă.
A avut în vedere atacarea Europei occidentale...
Şeful Statului Major ceh a făcut aceste declaraţii. Stalin pregătise câţiva vectori de acţiune care să se oprească tocmai jos, la Pirinei. Asta ar fi însemnat, bineînţeles, declanşarea celui de-al treilea Război Mondial. Numai că acest război ar fi fost unul în care nu s-ar fi folosit energia atomică. Ar fi fost un război convenţional, dar s-ar fi desfăşurat nişte forţe teribile. Ruşii puteau arunca în luptă între opt şi zece mii de blindate.
La ce acţiuni aţi luat parte în cadrul Mişcării Naţionale de Rezistenţă?
Când am intrat eu, organizaţia deja începuse să se infiltreze dincolo de judeţele montane. Una dintre capturile la care am asistat a fost aceea a oraşului Calafat. Aveam şi Slatina... În fine, dacă ar fi continuat războiul, noi am fi reuşit. Am şi transmis lucrul acesta în Occident. Aveam şi eu un cuvânt de spus în cadrul Mişcării pentru că mă trăgeam dintr-o familie de militari.
Aţi intuit vreo clipă ce avea să urmeze?
A fost un joc extraordinar în care, de multe ori, puţina mea experienţă trebuia completată cu a altora. Îţi trebuia şi o doză oarecare de noroc şi de fler.
Dacă ar fi continuat războiul, noi am fi reuşit. Am şi transmis lucrul acesta în Occident.
„Niciodată democraţiile nu se mişcă de la sine"
Aveam oare vreo şansă, în anii '48 - '49 de a scăpa de influenţa sovietică?
Aveam doar şansa ca Stalin să mai fi trăit. Asta mi-a spus-o generalul Niculescu, care făcuse şi frontul de Est. Când l-am auzit, am rămas şi eu perplex. Dar, într-adevăr, niciodată democraţiile nu se mişcă de la sine. Întotdeauna democraţiile au o inerţie colosală.
Nu cumva ceea ce aţi spus este valabil şi în prezent? Seamănă, pe undeva, vremurile tinereţii Dumneavoastră cu inerţia democraţiilor contemporane?
Ce-i drept, sunt similitudini izbitoare şi chiar suprapuneri cu anii '37, '38, '39. E mai mult decât alarmant. E deja zonă de pericol. Anul 1989 ne-a prins într-o zonă secătuită pe plan politic. Eram dispuşi să facem mai mult decât gândise conducătorul suprem. Aveam această anticipare a răului. Nocivitatea era caracteristica sistemului comunist, care omorâse o sută de milioane de oameni. Deci anul 1989 ne-a prins cu o presiune crescândă a celor care se rupseseră de comunism şi care doreau, sub altă formă, să-şi perpetueze avantajele. Eu, alături de alţii, scriam „Jos comunismul!" pe aripa din stânga a Universităţii şi a doua zi dispărea tot ce vopsisem noi. Asta se întâmpla în decembrie 1989 până la Anul Nou.
Credeţi că în decembrie 1989 nu s-a dorit înlăturarea comunismului?
Nu s-a dorit! Se dorea ca acest comunism să fie epurat, să existe diverse formule alternative de conducere şi, ce-i mai important, să nu dispară Partidul Comunist. Cu alte cuvinte, să fie o perestroika, domoală, docilă, care să capte oricând susţinerea celor patru milioane de membri ai partidului. S-a demonstrat asta în „Duminica Orbului", în mai 1990.
Cu toate acestea, nu credeţi că oamenii care stătuseră în temniţele comuniste puteau influenţa mai mult lucrurile, la vremea aceea?
Gândiţi-vă că eşti amfitrion şi că trimiţi invitaţii acelora care vrei să-ţi intre în casă, însă te trezeşti cu unii pe care nu numai că i-ai ignorat, dar cărora nu le-ai dorit niciodată prezenţa. Noi, cei care stătuserăm închişi, venisem dacă nu cu o doză de răzbunare, cu una de ranchiună. În al doilea rând, trăisem cu toţii sub spectrul morţii. Noi am ieşit egalitari...
Câţi ani de închisoare aţi executat, domnule profesor?
15 ani şi doi de moarte civilă. Trebuia să mă duc periodic la un colonel gras de la Circa 1 Miliţie, care mă întreba: „N-ai crăpat bă?!" Am un act din care reiese că ei m-au ţinut fără domiciliu, deci fără drept de muncă, timp de doi ani. A fost cumplit până la 15 septembrie 1965. Atunci am intrat în lumea celor care trăiau, a vieţuitoarelor.
Trebuia să mă duc periodic la un colonel gras de la Circa 1 Miliţie, care mă întreba: „N-ai crăpat bă?!"
„Am scăpat de atâtea ori de la moarte încât nu mai putem vorbi de noroc"
Prin ce închisori aţi trecut?
Toate le uiţi, numai pe unde ai luptat şi pe unde ai trecut ca deţinut nu uiţi. Am trecut pe la Craiova, Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Dej, Ploieşti. Dar s-a petrecut un lucru pe care vi-l spun într-o notă umoristică: după ani şi ani, încercând să-mi dau seama de traseul meu pe la puşcării, îi dau un telefon comandantului penitenciarului Gherla, Pop Vasile, al cărui tată a fost camarad de temniţă cu mine. De la Gherla am fost transferat la Dej, însă în registrele celor de la Gherla nu figurează că am trecut pe la Dej. Acolo scrie că am plecat direct la Poarta Albă, unde ajungeau lunar mii şi mii de deţinuţi politici. Cei care trebuiau să dispară, dispăreau la Poarta Albă. Acolo erau 80.000 de muncitori. Câţi n-au dispărut acolo?! Nu existau evidenţe! Mureau la grămadă.Cum vă explicaţi faptul că aţi scăpat de Poarta Albă?
Probabil că, la un moment dat, a existat dorinţa de a fi lichidat. Parcă nu-mi vine a crede... În temniţă cineva a făcut rost de o injecţie cu calciu, un tonic. Era una singură şi trebuia să mi-o facă mie. I-am zis doctorului să i-o facă lui Gheorghe Dudaş, un alt camarad, de 20 de ani, care era mai slăbit ca mine. Acea injecţie conţinea tetanos. Bietul băiat a murit în trei zile, în nişte chinuri înspăimântătoare. Noi credeam că a făcut o criză de reumatism. Când au vrut să-l ducă la Cluj, era prea târziu.
De ce au vrut să vă ucidă?
Nu ştiu exact, dar ar putea fi o explicaţie. Am scăpat de atâtea ori de la moarte încât nu mai putem vorbi de noroc sau de şansă, ci doar de Dumnezeu. În iunie 1950 am fost băgat, pentru a nu ştiu câta oară, la reeducare, în faimoasa camera a morţii numărul 99 din penitenciarul Gherla. Ne-am pomenit acolo, între noi, cu un cetăţean îmbrăcat în haine kaki, specifice Securităţii, dar fără centură şi fără epoleţi. A început să tuşească şi gardienii l-au întrebat dacă e tuberculos. A zis că da şi l-au băgat între noi, „bandiţii", deţinuţii politici. Şi eu aveam TBC de când ne-au scos odată la -15 grade Celsius.
Atunci, din 300 de oameni doar 100 am scăpat. Revenind, însă, l-am întrebat pe cel nou apărut cine este. Mai văzusem eu securişti din ăştia arestaţi. Mi-a zis că se numeşte Weiss Vintilă. A vrut Dumnezeu să dorm lângă el şi să-mi treacă prin minte o chestiune teribilă. El fusese unul dintre cei care se certase cu Marin Jianu (n.r. ministru adjunct la Ministerul de Interne). Era comunist din 1938, din ilegalitate. I-a descoperit cu nişte hoţii (n.r. se pare că era vorba de o afacere de spionaj) pe cei din minister şi au vrut să-l lichideze.
Şi unde se putea lichida mai bine decât la Gherla?! Nu l-au bătut pe Weiss Vintilă pentru că avea un singur plămân şi ar fi murit imediat. Cel care făcea planton lângă noi ne-a permis să vorbim. L-am sfătuit pe Weiss, care fusese şef la paşapoarte, să le spună anchtatorilor că are dovezi din care reiese că înalte personalităţi ale regimului au comis ilegalităţi şi să se plângă de faptul că execută o condamnare fără a avea la bază o hotărâre judecătorească. I-a scris lucrurile astea ofiţerului politic, care le-a expediat la Bucureşti.
Ştiţi ce conţinea scrisoarea lui Weiss?
Eu am insistat pe două lucruri: ororile de acolo - mâncatul excrementelor, bătaia cruntă etc. - şi ilegalităţile comise de anumite cadre din Securitate. Datorită lui au fost arestaţi, la vremea aceea, vreo 30 de securişti. Nu ştiu dacă nu cumva el o fi vorbit şi despre mine, iar ăştia s-or fi gândit să mă lichideze. Cert este că datorită lui Weiss s-a oprit reeducarea.
Credeţi că şefii de la Bucureşti nu ştiau cum se face reeducarea?
Ştiau, dar nu aveau cunoştinţă până unde s-a ajuns. Weiss le-a spus în faţă lucrurile astea. Le-a spus că Partidul are numai de pierdut din afacerea asta pentru că se va afla şi va fi compromis. A cerut măsuri imediate. Weiss mi-a spus că informaţiile vor ajunge şi la „ăi mari", adică la Ana Pauker şi Vasile Luca. A mai fost un element: vroiau să compromită definitiv şi Mişcarea Legionară, care fusese acuzată că a generat reeducarea în închisori. Cu alte cuvinte, că legionarii s-ar fi bătut între ei şi ar fi făcut selecţie naturală.
„Coşmarul reeducării mă urmăreşte şi acum"
Care a fost cea mai terifiantă experienţă pe care aţi trăit-o în temniţele comuniste?
Reeducarea! Coşmarul mă urmăreşte şi acum, este a doua mea fiinţă. Nici nu aveai posibilitatea să te sinucizi. Mulţi au încercat, dar erau supravegheaţi zi şi noapte.
Mulţi au rezistat prin asceză creştină...
Dacă erai credincios puteai să te retragi în tine - „Dă-mi Doamne putere să nu-mi pierd credinţa!" În momentul în care îţi pierdeai credinţa ţi se părea normal să-ţi trădezi prietenii, să-ţi înjuri părinţii, orice! Te aduceau în pragul nebuniei. Le-am şi spus asta unora care nu credeau.
În ce consta exact reeducarea?
În primul rând în a spune ceea ce n-ai făcut şi, în al doilea rând, în aţi pierde demnitatea. Mai trebuia să-ţi pierzi şi identitatea de om al Rezistenţei. Lucrurile astea le-am trăit pe la vreo 24 de ani.
Poate de asta aţi şi supravieţuit...
Nu, „secretul" a fost altul: rugăciunile mamei şi ajutorul direct al divinităţii. Spre exemplu, urma să fiu luat într-o anumită noapte la anchetă şi în ajun s-a dat dispoziţie să fiu transferat. În dubă, un student mi-a zis: „Domnu' Ciuceanu, mergeţi cu noi la Târgşor, domne!" Eu am zis că merg la Piteşti, unde mi-era locul. Mi-a zis să încerc să mă dau elev. Când am auzit ce bătăi luai acolo... În lotul respectiv, înaintea repartizării în penitenciare, am rămas ultimul. Era o femeie la grefă care m-a întrebat ce sunt. I-am spus că sunt elev în anul terminal la Colegiul „Carol" din Craiova, aşa cum mă sfătuise băiatul acela. „Şi ce cauţi aici la noi?", m-a întrebat. A scris în foaie „elev" şi m-a trimis alături de ceilalţi. Altă întâmplare: la Piteşti nu m-a denunţat nimeni că sunt şef de lot, deşi pe dosar scria „Lotul generalului Carlaonţ şi al studentului Radu Ciuceanu". Asta a fost minune dumnezeiască!
Ce s-ar fi întâmplat dacă se afla că sunteţi şef de lot?
Dacă spunea cineva asta, acum nu mai eram în faţa dumitale. Mă exterminau. Orice aş spune, orice aş drege, ateu să fi devenit, mi-este imposibil să nu recunosc că, de câteva ori, intervenţia divină nu a fost doar salvatoare, ci imediată. Nu pot pleca în lumea cealaltă fără să recunosc lucrul ăsta!
În momentul în care îţi pierdeai credinţa ţi se părea normal să-ţi trădezi prietenii, să-ţi înjuri părinţii, orice! Te aduceau în pragul nebuniei.
„Ajunsesem o umbră"
Aţi cunoscut la Piteşti pe cineva din floarea intelectualităţii interbelice?
Ei i-am cunoscut doar pe cei tineri pentru că am stat foarte puţin la Piteşti. N-am fost la etajul trei unde se aflau anchetatorii.
Pe Valeriu Gafencu l-aţi întâlnit? Părintele Nicolae Steinhardt îl numea „Sfântul închisorilor".
Nu. El a fost trimis la Târgu Ocna. Mare martir! Ca şi stareţul de la Mănăstirea Tismana, Iscru... În ceea ce-i priveşte pe deţinuţii politici, am întâlnit liberali, ţărănişti... În orice caz, am întâlnit mai puţini liberali decât ţărănişti. Liberalii, mai cu duhul blândeţii... Numeric vorbind, deţinuţii ţărănişti au fost cei mai mulţi după legionari în temniţele comuniste.
Care era proporţia?Erau legionarii - 62, 63%, urmau ţărăniştii - cam 18-20%, liberalii - cam 5-6% şi restul erau ofiţeri şi alte categorii.
Cum vă explicaţi faptul că liberalii au fost cei mai puţini dintre cei închişi pe criterii politice?
Ei nu au mers niciodată pe o atitudine din aceasta combativă. Nu pentru că nu au avut cadre, ci pentru că nu aveau doctrină! De fapt, aveau doctrina aşteptării, a răbdării, a mersului evolutiv al societăţii. Nu aveau acest simţ revoluţionar. L-au avut în secolul precedent, la 1848. Atunci, dacă nu erau ei, nu făceam România modernă şi Unirea. În schimb, ţărăniştii aveau şi latura ardelenească de combatere. În plus, aveau şi linia lui Mihalache.
Când eraţi în închisoare, aţi crezut că veţi mai scăpa de acolo?
Nu! Aveam certitudinea că nu voi mai vedea deschise porţile închisorii. Mai speram doar în perioada în care se discuta la Geneva despre soarta deţinuţilor. Atunci am fost dus la Văcăreşti şi am avut parte de tratament medical. M-au mai refăcut puţin pentru că ajunsesem o umbră. Când m-au externat, medicii au scris pe fişă: „Cu tot tratamentul aplicat, nu s-a refăcut". Vă daţi seama în ce stare eram?!
După episodul Văcăreşti, aţi revenit la acelaşi regim?
După asta, sigur, am revenit la acelaşi regim de detenţie. În 1963 mi-au dat drumul, dar am avut parte de cei doi ani de moarte civilă.
„Speram într-un comunism mai puţin agresiv"
Când s-a instalat la putere Nicolae Ceauşescu aţi crezut vreo clipă că se va produce o schimbare?
Îl ştiam... Un singur moment de înşelare am avut, în 1968, odată cu poziţia dură faţă de invadarea Cehoslovaciei de către sovietici. Am crezut că nu se joacă şi că întreaga ţară este cuprinsă de acest sentiment.
Despre reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu ce credeaţi, la vremea aceea?
A fost un joc ieftin. Cine să-l reabiliteze pe Pătrăşcanu? Cel care la Răstoaca a împuşcat ţărani?! Ceauşescu era un criminal.
Prin urmare, în 1968 aţi avut sentimentul că lucrurile se vor schimba în bine...
Da, am avut acest sentiment. Credeam că vom trece la un comunism mai puţin agresiv.
Dar când aţi văzut că Regina Marii Britanii şi preşedintele SUA Richard Nixon îl legitimează pe Ceauşescu, ce aţi simţit?
M-a cuprins o deznădejde cumplită. N-am ştiut cum să transmit în Occident că e o farsă ceea ce face Ceauşescu.
Aţi comunicat cu Occidentul înainte de 1989?
Da, prin diverşi oameni. Între 1981 şi 1985 transmiteam mesaje care erau date publicităţii în Occident. Mă axasem pe monumentele aflate în vizorul regimului pentru a fi distruse. Puteau să ne dibuiască... Odată chiar o băgasem pe mânecă, dar am scăpat.
Cum aţi reuşit să intraţi la Facultatea de Istorie, cu dosarul pe care îl aveaţi?
La mine a fost o facultate combinată - la zi şi la fără frecvenţă. Cinci ani m-am chinuit aşa - citeam cu cartea în mână, iar muncitorii mei erau în spate. Munceam şi aveam un salariu de 480 de lei pe lună. Era un salariu mic, dar puteam trăi din el. După ce am terminat facultatea, am ajuns la Academia Română ca simplu documentarist, prin intervenţiile unor oameni pe care-i cunoşteam. Acolo am avut un salariu cuprins între 1.100 şi 1.400 de lei. Dar în 1975 a venit ordinul să fie căutaţi, descoperiţi şi daţi afară toţi „bandiţii" din Academie şi din cercetare. M-au luat şi m-au expediat la un muzeu unde am reuşit să mă dezvolt mai mult în plan personal.
„Împăcarea cu trecutul, o tentaţie a diavolului"
V-a propus vreodată Securitatea să semnaţi un angajament?
Nu, n-au îndrăznit!
Îi putem judeca pe cei care au stat în temniţă şi, în cele din urmă, au semnat angajamente de colaborare cu Securitatea?
Nu, nu funcţionează nicio scuză când ai semnat angajamentul! Colaborarea cu Securitatea poate fi înţeleasă doar dacă nu a fost îndreptată împotriva foştilor camarazi, a colegilor de suferinţă ş.a.m.d. Eu am pretins întotdeauna două lucruri oamenilor cu care am fost: să nu facă rău celorlalţi, indiferent sub ce formă şi să nu semneze actul de deces al suferinţei lor - reabilitarea. Soţia mea era chemată la Direcţia Cadre să o convingă să semnez reabilitarea. Îi spuneau că are un viitor copilul nostru şi că e păcat să i-l îngropăm. „Atât cerem de la dânsul - să semneze acolo că regretă!", îi spuneau soţiei mele. Păi cum, adică eu să regret 17 ani de închisoare politică?! Idiot să fi fost şi nu făceam asta!
Era vorba să vă recunoaşteţi „vinovăţia"...
„Ce-ţi cerem, bă profesore?! Să dai o semnătură acolo!", îmi ziceau. Le spuneam că eu sunt o combinaţie perfidă între olteni şi ardeleni. Ardeleanul: „Eh, ce-o fi, o fi! Semnez!" În schimb, olteanul e mai pragmatic: „Ce câştig dacă semnez?" S-au crispat băieţii ăia: „Cum vine asta cu câştigul?" Păi eu să le dau 17 ani de suferinţă şi ei să-mi dea, de pildă, posibilitatea să-mi iau doctoratul?! „Prefer să mor pe limba mea şi cred că şi dumneavoastră aţi face la fel dacă aţi fi în locul meu!", le-am întors-o. „Cum adică să fim în locul tău, mă banditule?!", au sărit ei. „La început m-aţi luat cu profesore şi acum mă luaţi cu banditule?", i-am întrebat. Mă amuzam şi eu pe seama lor... Mi-au spus că oricum ei nu pot uita ce aveam la dosar.
În concluzie, îi putem judeca moral sau nu pe aceia care au semnat angajamente cu Securitatea, după ani de suferinţă?
Nu, nu. Modul în care s-a reacţionat la reeducare şi, ulterior, la reabilitare, trebuie judecat de la om la om.
Suntem pregătiţi să ne împăcăm cu trecutul?
Împăcarea cu trecutul este o tentaţie a diavolului. Nu poţi uita trecutul şi pentru că nu poţi să-l uiţi, nu poţi să te împaci cu el. Nu se poate! Sunt două pericole: să te autoîngropi, anulându-ţi „slujba" şi „parastasele" şi, al doilea, să ai impresia că poţi să smulgi oricând paginile unui război mondial în care au murit 800.000 de oameni pentru România cea Mare. Riscul este ca, pe baza unor automustrări - că eşti rău, că eşti neiertător -, să atentezi la propria ta istorie, nimicind-o. Şi mai grav mi se pare faptul că nimicindu-ţi istoria laşi un gol care poate fi umplut cu ceva ce nu eşti sigur că vrei.
V-aţi asuma încă o dată suferinţele din temniţele comuniste, dacă ar fi să vă retrăiţi viaţa?
Atunci când ruşii erau în coasta noastră, mi s-a propus să plec în străinătate, iar eu am refuzat. Aş face din nou ceea ce am făcut, şi asta nu din încăpăţânare: viaţa este ca un cerc pe care nu-l poţi sfărâma. Totul ţine de Dumnezeu şi de nevolnicia ta.
„Salvarea noastră este o salvare «de pachet»"
Cum vi se pare tineretul de azi, în comparaţie cu generaţia Dumneavoastră?
Nu e nicio surpriză faptul că vă spun că nu mă regăsesc deloc în tineretul de azi. Cu mici excepţii, desigur. Este un tineret care s-a născut după aproape 50 de ani de întuneric. Întunericul poate avea mai multe forme. De multe ori, lumina conţine atât de mult întuneric încât te duce precis în fundul iadului.
Ce credeţi că ne lipseşte?
Nu ne lipsesc numai tinerii, ci şi exemplele. Ne lipsesc oamenii care să fie puşi în valoare şi cărora să li se dea puterea. Aceia care decid astăzi soarta noastră nu pot fi modele pentru tineri.
Ce regretaţi cel mai mult din viaţa Dumneavoastră?
Regret că în 1989 n-am ştiut şi n-am făcut ceea ce trebuia să facem.
Ce-ar fi trebuit făcut?
Trebuia să despărţim grâul de neghină. Erau încă în viaţă 70.000 de foşti deţinuţi politici. Mai mult, erau milioane de oameni care erau lângă noi, care doreau o Românie încăpută pe mâna unor lideri oneşti. Aveam nevoie de acei lideri fără patimi materiale, fără tentaţia de a dizolva frontierele şi fără ideea preconcepută că străinul poate fi mai bun în ţara ta decât poţi tu să ajungi în a lui.
Cum vedeţi România peste 20 de ani?
Dacă nu se întâmplă un miracol, şi dacă nu vor apărea alţi oameni, dispuşi să-şi lase deoparte grija legată de avere şi să adopte o ideologie strictă, asociativă, va fi foarte trist. Cu alte cuvinte, să nu-şi aducă aminte că trebuie să se închine doar la sărbătoarea Învierii Domnului. Nouă ne trebuie oameni care să-L vadă pe Hristos în fiecare săptămână, la biserică, în faţa altarului. Aici nu merg jumătăţile de măsură. Ori totul, ori nimic. Salvarea noastră este o salvare „de pachet", adică toţi sau niciunul. Alternativa este haosul. Dar haosul nu se exprimă întotdeauna printr-o mişcare browniană, ci şi prin acţiuni care favorizează şi dezvoltă catastrofele naţionale.
Aveam nevoie de acei lideri fără patimi materiale, fără tentaţia de a dizolva frontierele şi fără ideea preconcepută că străinul poate fi mai bun în ţara ta decât poţi tu să ajungi în a lui.
Sursa: ADEVARUL
