sâmbătă, 21 martie 2009

Contradicţiile unui marxist sfâşiat între elogiul adus Omului-Nou, comunist, şi ura morbidă faţă de colegii săi din USR


N. Manolescu, prigonitorul libertăţii de opinie, sau lupul ajuns paznic la oi urlă la lună şi îşi mănânca turma

Situaţiunea (XXI)

Cu fiecare an care trece, devine tot mai limpede că democraţia din România nu-i altceva decât o farsă cinică, un bâlci detestabil, o Horă a Unirii în ticăloşii a aceloraşi şi aceloraşi politicieni. / “Bucură-te de viaţă cu femeia pe care o iubeşti în toate zilele vieţii tale celei deşarte, pe care ţi-a hărăzit-o Dumnezeu sub soare; căci aceasta este partea ta în viaţă şi în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare.” (Eccleziastul) / După 1989, România a fost batjocorită de securişti, de comuniştii eşalonului doi al PCR, de tot felul de alţi nenorociţi, români sau neromâni, şi de destui dintre intelectuali. În ce mă priveşte, prin ceea ce am făcut mă simt împăcat cu mine însumi. Am în vedere inclusiv decizia de renunţare la cetăţenia română – nereuşită, dar cât s-a putut de sinceră şi urmată de toate demersurile care se impuneau. / Nu există nimic care să nu se fi spus deja. Inclusiv lucrul acesta. / Scriitorul Liviu Ioan Stoiciu va merge aşadar la cremenal graţie confratelui Manolescu. După ce l-a dat afară în chip stalinist din direcţia revistei „Viaţa românească” – pentru oribila crimă de a-l fi publicat pe Paul Goma – preşedintele Uniunii Scriitorilor cere mai nou justiţiei să-l condamne pe Liviu Ioan Stoiciu pentru un număr de opinii critice formulate la adresa sa şi a unor colegi din conducerea executivă (Comitetul Director). Stoiciu este acuzat că „a adus o gravă atingere prestigiului de care se bucură USR şi conducerea sa”, că „l-a calomniat” (nu se spune, însă, şi în cel fel) „pe preşedintele Nicolae Manolescu şi alte personalităţi publice din ţara noastră” (de asemenea nu se spune care anume) şi că „urmăreşte să creeze disensiuni în interiorul Uniunii”. Sigur că da, în principiu orice persoană are dreptul să se plângă justiţiei în legătură cu orice crede de cuviinţă. Numai că în cazul nostru concret sunt câteva probleme. Prima ar fi că opiniile exprimate de Liviu Ioan Stoiciu (din care, deloc întâmplător, acuzatorul său nu citează nici măcar o singură virgulă) sunt într-o măsură atât de evidentă în acord cu limitele general recunoscute libertăţii de exprimare încât fac profund ridicole incriminările ce le sunt aduse. D-l Stoiciu nu i-a acuzat pe Nicolae Manolescu şi colegii săi, de pildă, că ar fi comis vreun plagiat, că ar fi antisemiţi ori altele asemenea, acuze care, într-adevăr, atunci când ar viza nişte scriitori au gravitatea lor şi este firesc să fie tratate în consecinţă. În plus, „pârâtul” este nu numai membru al US, dar şi al forului de conducere cel mai înalt al acesteia (Consiliul Uniunii), şi are prin urmare o legitimitate în plus să pună în discuţie activitatea şi conduita colegilor săi. Din acest punct de vedere mi se pare absolut firească întrebarea dacă nu cumva chemarea în justiţie reprezintă chiar un act prin care se doreşte pur şi simplu şicanarea şi intimidarea în continuare a scriitorului incomod. În al doilea rând – trecînd peste statutul intelectual pe care ar avea să-l onoreze într-o măsură infinit mai mare – Nicolae Manolescu are o calitate oficială foarte importantă, aceea de ambasador al României la UNESCO, iar din perspectiva jurisprudenţei constante a Curţii Europene asupra limitelor libertăţii de exprimare în asemenea cazuri, demersul său represiv ne apare cu atât mai inacceptabil. Pentru a deveni, în sfârşit, în al treilea rând, de-a dreptul aberant în raport cu faptul că organizaţia la care d-l Manolescu reprezintă România (într-o manieră, iată, atât de deplorabilă) are printre scopurile principale apărarea unei valori fundamentale pentru lumea civilizată, anume libertatea de exprimare (art 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art I al Constituţiei UNESCO etc). Apropo de statutul intelectual al acuzatorului lui Liviu Ioan Stoiciu, sperînd pesemne să exercite o presiune în plus asupra judecătorilor, el a găsit de cuviinţă să ameninţe că dacă justiţia nu-l va condamna pe Stoiciu conducerea US îl va exclude din rândurile ei. Halal, conducere, halal preşedinte... Oportunistul jalnic Ioan T. Morar a sărit repede să-l ia în braţe pe Nicolae Manolescu. Dat fiind că personajul e mai scund cu vreo doi coţi decât criticul literar, ce a ieşit e prea obscen ca să vă pot povesti aici. / Faptele sunt adevărata măsură a credinţei noastre. / Să nu uit să mai şi uit. / Sunt aproape trei ani de când d-l Ticu Dumitrescu face parte din Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi în continuare ne sunt ascunse adevăratele, marile crime ale Securităţii. Şi în continuare Ion Iliescu, Vadim Tudor şi toţi ceilalţi asemeni lor sunt curaţi ca lacrima. Încep deja să se înmulţească semnele de întrebare. / Mi s-a părut mie sau „independenţa Kosovo” şi conflictul recent din vara asta dintre Georgia şi Rusia au fost două momente în care Washingtonul a avut într-adevăr aşteptări inavuabile în privinţa Europei? / Să fii antimonarhist, desigur că nu-i, în principiu, vreo crimă. Însă când ai de căutat o alternativă la Republica impusă cum ştim că a fost impusă – şi care a făcut atâta rău sub Groza, Dej, Ceauşescu şi urmaşii lor – oare ce Doamne iartă-mă mai poate să însemne să fii antimonarhist? / Şi totuşi, uitîndu-mă la ce s-a mai întâmplat uneori în ultimii ani cu Casa noastră Regală, nu pot să nu mă întreb dacă însuşi Majestatea Sa Regele o mai fi sau nu monarhist. / Să notăm că în povestea conflictului dintre Georgia şi Rusia, din august anul acesta, Traian Băsescu a avut, totuşi, o poziţie salutară. / În condiţiile în care pare destul de probabil că Statele Unite vor traversa o criză foarte gravă, nu cumva Barack Hussein Obama – „ne-americanul musulman” destul de probabil viitor preşedinte – ar putea să ajungă ţapul ispăşitor pentru cele ce vor urma? (New York Magazin, 22 octombrie 2008)
Situaţiunea (XXI), articol publicat in anul 2008

joi, 19 martie 2009

Cezar, de Mihai Ungheanu



Dupa 1965 au aparut, deodata, cateva figuri charismatice de la Iasi care jurau pe poezie. Pareau desprinsi de context, traind numai pentru mistica literaturii si a poeziei. Ce climat de exceptie vor fi pastrat Iasii si cum, intr-o tara ocupata, martelata si contorsionata dupa ultimul razboi mondial, nu stiu!? M-a mirat intotdeauna. Atunci am scris in Contemporanul o insemnare despre “Cei trei Cavaleri ai melancoliei”, adica despre Cezar Ivanescu, despre Dan Laurentiu si Mihai Ursachi.

Am facut ce se putea face si pe Cezar Ivanescu si pe Dan Laurentiu i-am avut colegi de redactie la revista “Luceafarul”. Poezia, scrisul lor, intrau in sfera magiei. Cezar Ivanescu era o persoana de o mare energie si recalcitranta, dincolo de care se ascundea o fiinta atrasa de universuri subtile si de esente tari. Cultura lui poetica era exceptionala. Il iubea, dincolo de orice pitoresc, pe Eminescu, cel din Oda in metru antic. Acorda ceva din aceasta admiratie si lui Nicolae Labis. Traia pentru litere si pentru poezie. A scris pe langa Rod, pe linga Baaad, pe langa Doina, carti de poezie serafica, de neuitat, si doua carti revendicative, amandoua, dupa 1989, una despre Marin Preda (Pentru Marin Preda), cel chinuit si impins in moarte, si alta despre “Timpul asasinilor”, acuzand pe cei care l-au lichidat pe Nicolae Labis. I s-au pus si acestea la socoteala, alaturi de altele.

In decembrie 1989, descinsese in cladirea Uniunii Scriitorilor, pe care voia sa o transforme in Societatea Scriitorilor Romani. Citadela veteranilor ilegalismului era aparata de Dan Desliu, unul dintre parintii realismului socialist. I s-a pus si asta la socoteala.

Totusi, fiind un mare poet a luat la Botosani marele premiu de poezie Mihai Eminescu care i se potrivea. A murit dramatic, calomniat fiind putin mai inainte, de impostorii pe care i-a contestat intotdeauna. Poezia lui Cezar Ivanescu ramine una din minunile inexplicabile, ca orice minune, aparuta in literatura romana postbelica.

Ave Cezar!


Sursa: Mihai Ungheanu, Cezar, Cronica Română, 20 mai 2008

LISTA RUŞINII. VOTUL DIN SENAT pentru PAŞAPOARTELE BIOMETRICE. Cu exceptia catorva PSD-isti si PNL-isti nici un UDMR-ist si PDL-ist nu a votat contra!























































Sursa:
http://victor-roncea.blogspot.com/

Cezar Ivănescu, 1993, „de cîte ori am cedat mental în faţa unor proiecte agresive, imperiale, am fost apoi obligaţi să cedăm şi politic şi militar“


Două mentalităţi

În aceste zile în care sărbătorim împlinirea a 75 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara, să ne oprim o clipă asupra unui subtil conflict, psihologic mai întîi, care a pus faţă în faţă două mentalităţi colective: o mentalitate imperială, ilustrată la începutul acestui veac de Imperiul ţarist şi de cel austro-ungar, şi o mentalitate modernă, naţională, bazată pe recunoaşterea în principiu a dreptului naţiunilor la autodeterminare.

Mentalitatea imperială s-a manifestat dintotdeauna arogant, dinamic, cu emfaza proprie ficţiunii politice nivelatoare, cu impertenenţa cea mai sfruntată; o ilustrare actuală a acestei mentalităţi o constituie declaraţiile mincinoase şi provocatoare din chiar aceste zile ale pastorului maghiar Laslo Tökes, cetăţean român: în concepţia sa, nu maghiarii sînt cei care s-au dedat dintotdeauna acţiunilor de „purificare etnică“ astfel încît din cei 500 000 de români trăitori în Ungaria după primul război mondial, au mai rămas azi doar 25 000, ci românii, fără să se gîndească o clipă că şi acum mai există în Ardeal sate întregi de români maghiarizaţi în timpul imperiului austro-ungar şi care nu s-au desmaghiarizat nici între cele două războaie mondiale, nici sub cei 45 de ani de dictatură comunistă.

Mentalitatea imperială este de asemenea antiumană, nu doar antinaţională, întrucît se hrăneşte dintr-o continuă prezumţie de superioritate rasială, civilizatoare care anulează recunoaşterea drepturilor omului.

Astfel, ungurii ar dori ca soarta Ardealului să fie decisă de minoritatea maghiară, cum ruşii ar dori, în Transnistria, ca minoritatea rusească să impună legea sa majorităţii. În faţa acestei mentalităţi agresive şi gălăgioase, noi, românii nu am ştiut întotdeauna să ne descurcăm, mentalitatea noastră paşnică de autohtoni făcîndu-ne să jucăm un rol pasiv şi vag culpabil.

E bine să observăm că, în istoria noastră, de cîte ori am cedat mental în faţa unor proiecte agresive, imperiale, am fost apoi obligaţi să cedăm şi politic şi militar. În nici un tratat serios de istorie modernă românească nu am găsit un răspuns la întrebarea: de ce a cedat fără luptă, România, Basarabia şi Bucovina, cît şi Ardealul de Nord?

Mentalitatea noastră românească, păguboasă ne joacă azi o festă de neînchipuit: în loc să fim judecaţi, aşa cum merităm, drept singura naţiune tolerantă, sistematic deznaţionalizată în această parte a Europei, în Ungaria şi fosta Iugoslavie, în Bulgaria, Grecia, Albania şi Ucraina, riscăm să ni se atribuie păcatele imperiale ale celor din jurul nostru.

Pentru a contracara propaganda antiromânească bine dirijată azi, de la Kremlin, Kiev şi Budapesta trebuie să se opereze o mutaţie esenţială şi în mentalitatea noastră; românismul, ca doctrină politică, românismul activ şi pragmatic trebuie să se încarneze în program de guvernare, în legislaţie, în funcţionarea instituţiilor statului român şi în comportamentul cotidian al românilor conştientizaţi de clipa istorică pe care o trăiesc: aşezarea durabilă a naţiunilor în baza principiilor de drept internaţional.

În aşteptarea seismelor istorice ale acestui final de veac, trebuie să ne pregătim cu gravitate mai ales conştiinţele, ca să ştim să opunem o mentalitate vie, întemeiată pe cunoaştere, unor mentalităţi belicoase, hărţuitoare şi profitoare.
Cezar Ivanescu, Două mentalităţi, 1993

Cezar Ivănescu, aprilie 2008, „Scurtă istorie a conflictului meu cu Mircea Dinescu“



Mircea Dinescu a intrat în literatură ca un discipol al meu, chiar titlul primului său volum de versuri, Elegii de cînd eram mai tînăr, preia un vers din poemul meu, Amintirea Paradisului, „Cînd eram mai tînăr şi la trup curat...“.

Relaţia armonioasă, de reciprocă simpatie a durat destul de mult, culminînd cu o întîmplare hazlie, petrecută în 1975, la Alba-Iulia, unde ne aflam invitaţi mulţi scriitori români cu prilejul sărbătoririi oficiale a împlinirii a 375 de ani de la Prima Unire a Ţărilor Româneşti, împlinită de Mihai Viteazul.Atunci Mircea Dinescu chiar s-a bătut cu un coleg (Mihai Gavril), amîndoi în stare de ebrietate, apărîndu-mi, chipurile, onoarea. Cînd a intervenit securistul oficial care călătorea cu noi, scriitorii, în autobuz, şi a încercat să-i despartă, toţi trei şi Mircea Dinescu şi securistul oficial au invocat numele cîte unui şef din Securitate, „eu sînt dintre oamenii lui cutare“, „eu dintre ai lui cutare“, „eu dintre ai lui cutare“. La acea vreme credeam ca e vorba de o pură retorică, acum îmi dau seama că mă înşelam amarnic...

Din 1975, pînă în toamna lui 1979, am locuit şi eu şi Mircea Dinescu la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia, eu fiind protejat de Maestrul meu, Marin Preda, şi urît de mai toţi colegii întrucît nu eram băutor de alcool, eram mintea trează care veghea în preajma lui Marin Preda. Tot în 1975, pe coperta a IV-a a cărţii mele Rod III (Ed. C.R., 1975), Marin Preda a semnat singurul său text în care recunoaşte „o adevărată voce de mare poet“ la un contemporan al său.


Sintagma „mare poet“ mi-a creat adversităţi durabile în lumea literară şi a coincis cu începutul ascensiunii sociale a lui Mircea Dinescu: secretar UTC la USR, apoi membru PCR şi student la „Ştefan Gheorghiu“.

În 1980, după moartea lui Marin Preda, am publicat în revista „Luceafărul“ scrisoarea testamentară pe care mi-o lăsase Maestrul meu din primăvara anului 1979 şi i-am considerat vinovaţi pe toţi acei care, în ultima zi din viaţa marelui scriitor, au contribuit într-un fel la producerea tragicului deznodămînt, printre ei numărîndu-se şi Mircea Dinescu.

Am reluat toate acuzaţiile în cartea mea Pentru Marin Preda (Ed. Timpul, Iaşi, 1996).În 1981 am fost martorul prozatorului Iulian Neacşu în procesul pe care acesta l-a intentat numiţilor Dinescu Mircea şi Dorin Tudoran, proces finalizat cu condamnarea celor doi...În 1990, Mircea Dinescu, „disidentul“ făcînd parte din grupul de la Comana condus de Gheorghe (Gogu) Rădulescu, ajunge Preşedinte (provizoriu şi apoi ales) al USR şi-mi desface în mod abuziv contractul de muncă (redactor la revista „Luceafărul“ a USR), fiind obligat să declar greva foamei în 5 ian. 1990.

Am plecat din USR şi am reîntemeiat Societatea Scriitorilor Români (cu aproape 1000 de membri).După mineriada din 14 iunie 1990, am zăcut bolnav aproape doi ani (fiind bătut bestial de mineri), sediul şi arhivele Societăţii Scriitorilor Români au fost distruse iar eu am revenit în USR chemat de Laurenţiu Ulici, Preşedinte interimar al USR după ce Mircea Dinescu a plecat fără să-şi încheie mandatul şi aducând USR în pragul falimentului.

Nu s-a făcut niciodată o anchetă serioasă privind ilegalităţile comise la USR în perioada în care a fost Preşedinte Mircea Dinescu.

În 2005 l-am anunţat pe Eugen Uricaru, Preşedintele în funcţie al USR, că voi candida la preşedenţia USR (iunie 2005). Într-o zi stînd de vorbă cu Eugen Uricaru în biroul său, în prezenţa mai multor martori, Eugen Uricaru a rostit ceva de genul: „ei, dragă, în 1990 cînd scriai în «Baricada» şi-l înjurai pe Dinescu, credeam şi eu ca atîţia alţii că eşti nebun, dar acuma îmi dau seama că dacă Dinescu nu risipea banii Uniunii, astăzi am fi dat lefuri (şi încă mari) scriitorilor...“

La scurt timp a venit verdictul de la CNSAS, că Eugen Uricaru a făcut poliţie politică, verdict neprobat în niciun fel.

Mi-am exprimat clar încă din 2005, în presă, neîncrederea în CNSAS atît timp cît în Colegiul acestei instituţii este cel puţin un securist, Mircea Dinescu.

Semnalez similaritatea situaţiilor: şi în 1990, şi în 2008, aflat într-o poziţie-cheie, Mircea Dinescu se răzbună comiţînd o ilegalitate.

Dacă în 1990, în România domnea o stare generală de anomie, azi ne pretindem un stat democratic, de drept, un stat european.

Cum e posibil atunci ca un individ periculos, care sfidează legile, să fie în continuare tolerat în funcţii importante, liber să decidă, după bunul său plac, destinul unor oameni?

Cezar Ivănescu, Bucureşti, aprilie 2008


Scânteia, organ al CC al PCR, 4 ian. 1976, întâlniri la vârf; Articole de propagandă comunistă: Răspunderea artistului comunist











Revista Luceafărul, la moartea lui Marin Preda




















marți, 17 martie 2009

Criticul României literare, N. Manolescu, un ins fără măsură, morală şi Dumnezeu. Irina Petraş, „Lege şi ordine“, o analiză a Istoriei... manolesciene

Lege şi ordine
Irina Petraş


TITLUL SERIALULUI poliţist mi s-a părut potrivit pentru cronica despre Istoria... manolesciană. E adevărat, există şi un subtitlu: Intenţii criminale. Oricum, e vorba, neîndoielnic, despre un caz. Îmi propun să încerc aici o lectură detectivistică.Cronica mea e deja întârziată: Istoria critică..., declarată, rapid şi pe necititelea, „eveniment“ şi „cartea anului“, a fost întoarsă deja pe toate feţele. Subscriu la toate observaţiile de până acum. Aş putea adăuga, la rându-mi, altele, snop. Cu creionul în mână, e greu să găseşti multe pagini fără o „contradicţie a lui Manolescu“, o greşeală de cules, o scăpare a corectorului (Junimea s-a constituit în secolul trecut!!!), o lectură eronată, o alunecare a memoriei neactualizate prin lectură (fireşte că nu iau în serios pretenţia citirii şi recitirii „întregii“ literaturi, cu comentarii critice cu tot!), o evaluare superficială. Am să notez aici doar cea dintâi afirmaţie aiuritoare care mi-a căzut sub ochi: „după 1989, s.f.-ul românesc pare să fi dispărut“. Cum adică pare? Istoricul-critic (sintagma e deja cu sens dublu: avem de-a face cu un istoric utilizând instrumentarul şi intuiţiile unui critic deja „personaj istoric“) nu a verificat în fişierele vreunei biblioteci? Nu i-au căzut în mână cărţile unor Cornel Robu şi Mircea Opriţă, să zicem, care numără zeci de nume memorabile ale ultimelor două decenii ştiinţificţionale?

Până la un punct, intenţia autorului şi aşteptarea lumii literare converg: a propune o lege şi a oferi o ordine, o cheie de descifrat, o dată pentru totdeauna, literatura română.

Observ, după primele rafale de cronici dezamăgite, că rateurile stupefiază atât de copleşitor, încât lucrurile bune, şi ele nenumărate, cad într-o negură care ameninţă să se cronicizeze. Avansez o explicaţie a fenomenului. O găsesc atinsă doar în serioasa şi eleganta intervenţie a Sandei Cordoş din numărul trecut al Apostrof-ului: „autorul a beneficiat de suportul unui capital simbolic, în care intră şi un fond fantasmatic care e posibil să stârnească şi să întreţină pasionalitatea receptării“.

La prima vedere, avem de-a face cu o „întâmplare“ numai bună de aşezat printre „iluziile“ lui Negrici. Comentatorii nu pot ieşi din iluzia că Nicolae Manolescu e singurul şi cel mai mare critic al ultimei jumătăţi de secol. Crede asta Manolescu însuşi? Nu. Şi iată de ce. Istoria... e însoţită de o prefaţă, o postfaţă, un epilog şi multe interviuri, toate relativizând insistent, dar şi cu un zâmbet în colţul gurii, e adevărat (Alex Goldiş vede în „naturaleţea discursului“, în „tinereţe, nonconformism“, în „tonalitatea ireverenţioasă şi imprudentă“ cauzele recunoaşterii lui Nicolae Manolescu ca avizat critic al generaţiei sale), situarea cărţii în teritoriul literaturii române: nu e o „biblie“, probabil va fi reluată cu alte selecţii, e la mijloc şi joc (vezi istoria literară ca „spaţiu al imaginaţiei şi al ludicului“) şi încap în el nenumărate capricii, incuri, impurităţi. Spirit neastâmpărat, ludic şi iubitor de roluri (cinematografia îi era, în tinereţe, carieră alternativă), Manolescu nu contrazice însă nici argumentele „galeriei“. Se lasă pe mâna editorului.

O făcuse şi la celebra „listă a lui Manolescu“: „trebuie să recunosc, n-am făcut-o [lista] scrupulos“, ideea volumelor a fost a altora, lista are „relevanţă valorică relativă”, autori buni au rămas pe dinafară, „este şi un element de hazard în toată această poveste“… De data asta, acceptă subtitlul excesiv de „cinci secole de literatură“, când, după numărătoarea dinăuntru, e cam departe de adevăr dacă nu te referi la literatură în sensul de „variantă scrisă a unei limbi“ fără vreo legătură cu esteticul. Mai mult, repetă un citat din Sorin Alexandrescu, cel care îl aşază în galeria celor patru „cavaleri“ -escu ai bătăliilor canonice. Dar, nu se poate să nu observi, citatul-lespede-de-marmură e doldora de greşeli de corectură, veritabil indiciu ori măcar act ratat.

Nu-i nicio îndoială, Manolescu are de suportat/gestionat „infernul“ excelenţei. Ştiu, ca multă lume, că, ani la rând, cronica lui ne-a fost tabiet săptămânal, punct de reper. În cenuşiu, era să zic. Dar, nu. Ştiam atunci şi ştim acum şi mai bine – privilegiul distanţei în timp – că nu călăuză în teritoriul lecturii căutam şi nici măcar confirmare a unei opinii.

Manolescu, îmi dau seama azi, scria arareori primul despre o carte. Cronicile sale erau replici venite în chiar momentul în care putea să conchidă, sobru, decis, aulic, că aşa pare să fie, şi nu altminteri, cartea/autorul. Am citit şi ne-au plăcut nenumărate cărţi despre care Manolescu n-a scris un rând, n-am citit niciodată o carte doar fiindcă ne-a incitat cronica sa. Dar era formidabil că această cronică era acolo săptămână de săptămână. De opinia lui Nicolae Manolescu le păsa celor care citeau oricum cărţile şi căutau în Contemporanul şi România literară doar dialogul imaginar cu un cititor şi mai competent.

Ajutat şi de zodii, tânărul Manolescu a intrat în literatură cu aplomb seniorial. Colaborarea cu Dumitru Micu (în ’65, la 26 de ani!) îi dădea, atunci, o credibilitate nepusă la îndoială, asta îndată – ironia istoriei şi a regimului! – după episodul dramatic al dosarului încărcat. Lecturi infidele, Metamorfozele poeziei, Contradicţia lui Maiorescu, intrate în lista bibliografică obligatorie, îl clasicizează. Autoritatea îi e indiscutabilă… E vocea oficială, şi încă o voce cu fraza curată şi elegantă, pe care o poţi asculta de bunăvoie.

Cronicarul şi autorul de cărţi au lucrat de la început într-un parteneriat extrem de profitabil. Se recomandau reciproc. Cronica era a celui „învăţat-la-şcoală“, deci gata canonizat. Cărţile erau ispititoare, căci erau ale celui prezent, dezinvolt şi neobosit, în zonele fierbinţi ale lecturii la zi. Inteligent, flexibil, cu morgă, dar şi mereu tânăr, fiindcă profesor cu vocaţie, adică unul care nu se lasă uşor depăşit de generaţiile succesive de studenţi (încremeniţi, aceştia, într-o stranie şi perpetuă adolescenţă), îşi joacă, sclipitor şi cu graţie, rolul de vioara întâi.

Profesorul-cronicar e tăios ca Maiorescu, dar şi nestăpânit şi capricios ca G. Călinescu, la distanţă egală şi personalizată de amândoi, în vreme ce în sinea sa visează lovinescian mutaţii cu care a ştiut el însuşi să ţină mereu pasul. Grigurcu îi recunoaşte „vocaţia critică acaparantă“.

Anul 1989 aduce răsturnări neaşteptate. Manolescu decide brusc să părăsească scena cronicii la zi (Al. Cistelecan crede că „cronica literară e, poate, marea operă critică a lui Nicolae Manolescu – şi una din marile opere ale istoriei noastre critice“). Încearcă lucruri şi roluri până atunci lui interzise: politică, emisiuni televizate, activism civic, ranguri culturale naţionale şi europene. Reuşitele nu sunt şi nu pot fi pe măsura aşteptărilor publice. Renunţarea la ipostaza de cronicar e privită ca o trădare; o vreme, critica românească în întregul ei suferă efectele secundare ale iluziei retezate. Voci grele vorbesc insistent despre demisia unei critici care continua, firesc şi dezinhibat, să-şi facă datoria cu vervă şi inteligenţă. Lenea de a gândi flexibil, maleabil, viu lumea (literară) din jur clatină ierarhii închipuite.

Credea şi Manolescu astfel? Iarăşi nu. Deşi adastă, silit de „suită“, sub eticheta singurătăţii dictatoriale, nu-şi pierde nicio clipă luciditatea: „Ar fi groaznic dacă literatura s-ar face din opinii unice“. Aşadar: „Niciun critic nu face canonul. Îl facem cumva toţi, împreună, chiar dacă aparent nu ne înţelegem“; „Orice activitate critică este o activitate la două mâini, o activitate de colaborare, de cooperare, o formă de cordialitate“; „Niciodată nu vom prevedea ce şi cum se va scrie mâine“; „Singura modalitate de a-ţi onora până la capăt profesia de critic este aceea de a încerca să-i înţelegi pe cei care sunt din ce în ce mai diferiţi de tine“ şi, în fine, „Nu se poate face critică literară fără plăcerea de a citi cărţi“. Nenumăratele trimiteri din cronici la contribuţii „definitive“ ale altor critici te lasă să înţelegi că plăcerea jocului poate părea mai tare decât datoria echilibrului şi a bunei măsuri, dar e trecătoare.

Dictatura visată/acceptată/inventată a unului şi unicului nu e obsesia lui Manolescu. Istoria... sa ştie că Maiorescu şi-ar vedea micşorată statura dacă nu i s-ar pune alături Gherea, dar şi Iorga, Ibrăileanu. Polemica înseamnă construcţie şi dinamism, diferenţa de opinie e chiar relansatorul vieţii literare. Nici Lovinescu nu e întreg dacă nu îl vedem în şirul continuând cu Zarifopol, Perpessicius, Tudor Vianu, Streinu. Călinescu, marele scriitor şi modelul manolescian, îşi susţine măreţia prin chiar dialogul cu vocile critice ce i-au fost contemporane sau i-au urmat. Varietatea polifonică a criticii de rangul întâi e, spre binele literaturii române, tot mai largă pe măsură ce ne apropiem de prezent.

Manolescu nu e şi n-a fost niciodată singur. Şi nici unic. Mărimea sa e mereu şi infinit comparabilă cu şi dependentă de cea a unor Mircea Zaciu, Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu, Paul Cornea, Lucian Raicu, Adrian Marino, Alex. Ştefănescu, Ion Pop, Valeriu Cristea, Cornel Ungureanu, Liviu Petrescu, Mircea Iorgulescu... Lista poate continua, fără scăderi sensibile ale ştachetei, cu încă multe nume. Nu mi s-ar părea deloc o impietate nici compararea sa cu câţiva tineri şi foarte tineri critici de indiscutabilă consistenţă a discursului şi cu lecturi dintre cele mai serioase şi mai nuanţate. „Diferenţă şi pluralism“ e deviza enunţată chiar de Nicolae Manolescu la un moment dat.

Revenind la Istorie..., Manolescu o publică, evident, sub presiunea galeriei şi cu o galeşă supunere la o datorie „tradiţională“ faţă de propria carieră. Cedează şi o face prea târziu. De la întreruperea contactului susţinut cu literatura română au trecut aproape două decenii. Întâmplarea e vizibilă pretutindeni. Construcţia e uriaşă, impresionantă, dar contraforturile prefeţei şi postfeţei nu pot ascunde fragilitatea zidirii.

Sau, mai exact, faptul că, iarăşi vorba Sandei Cordoş, avem de-a face cu o lucrare in progress. Există încăperi nenumărate şi etaje întregi gata finisate şi numai bune de locuit, şi încă pe termen lung, dar există şi pereţi tencuiţi în grabă, găuri umplute la repezeală, farduri superficiale care nu pot ţine locul bunelor materiale de construcţie cu care Manolescu părea definitiv familiarizat. Nu ştiu dacă are în vedere publicarea unei ediţii întregite şi revizuite. Şi nici nu e important. Aşa cum e, Istoria... poate fi asumată fără greţuri alături de alte lucrări de anvergură care s-au aşezat pe raftul românesc de referinţă în ultima vreme. Nu deasupra lor. Aici e toată hiba receptării, vorba ardeleanului. Citită la rece, fără infuzii mitice, cartea lui Manolescu poate fi parcursă cu delicii şi cu folos.

„Rolul criticii, zicea Manolescu în interviul de la apariţia Listei, acesta este: de a ordona. Prin criterii, prin selecţie, prin listă, prin canon“, iar „singurul criteriu cu adevărat valabil, fundamental în orice canon literar, artistic este criteriul estetic“. Nici în Listă, nici în Istorie... însă, selecţia „nu e exclusiv estetică, pentru că nu se poate“. Om ca toţi oamenii, Manolescu e şi el sub vremi, vulnerabil şi nestatornic. Cu o doză în plus, receptată astfel din cauza „infernului excelenţei“ în care e prins fără scăpare. Aşadar, politizează uneori abuziv, e nedrept din capriciu şi de dragul şicanei, se lasă condus de umori, face concesii modelor zilei. Introduce nume şi scoate altele fără prea multe explicaţii, deşi ştie că „Nu-ţi propui să schimbi canonul. Bătăliile canonice nu se planifică. Ele ţin de viaţa spontană şi imprevizibilă a literaturii“. De firesc. În spaţiul literaturii, oricât de polemice ar fi discuţiile, ele reformează, nu revoluţionează. E vorba mai ales de forme noi, rareori de întoarceri înapoi ori pe dos. Căci cultura are nevoie de trecut, de tot trecutul (de „sensul tradiţiei istorice fondatoare“, spune Nicolae Manolescu). E felul ei de a-şi procura un viitor. Aici se iveşte slăbiciunea cea mai gravă a Istoriei..., dar nu fatală, dacă-l priveşti pe autor ca pe una dintre mai multele voci critice pe care se sprijină literatura noastră: selectând drastic şi cam haotic, uită/lasă pe dinafară stâlpi de susţinere ai propriului edificiu. Istoricul îşi sărăceşte cu bună ştiinţă (?) suprafaţa de lucru, îşi îngustează temelia, îşi surpă măreţia proprie, strict dependentă aceasta de cea a literaturii pe care o ordonează capricios şi o numără pe sărite. În multe texte din Istorie..., urmăreşte superbele spectacole lexicale (reamintindu-şi că literatura e performanţă a limbii române, naţională vrând-nevrând, şi bănuind, fără s-o spună anume, că există „simţul limbii“, simţ natural şi cultural deopotrivă), prospectează terenul, pune borne – concrete, recognoscibile şi frumoase –, în frumuseţea lapidară stând adesea secretul valabilităţii prelungi a verdictelor manolesciene.

Dacă în cronici răspundea unei datorii, atitudinea sa având mereu ceva „ulterior şi educat“, în Istorie... nu am vrut să scriu o operă perfectă [...] şi stearpă, ci una vie şi chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa, temperamentul, gustul şi capriciile mele.

Ce poate fi mai limpede? Istoria... e cartea imperfectă, impură şi perfectibilă a unuia dintre zecile de cartografi, silitor şi modest benedictin al ideii că fiecare se cuvine judecat după ce a realizat, oricât de mare ar fi depărtarea la care se află harta lui de harta ideală pe care, în naivitatea lor, iubitorii de literatură o cred posibilă. După domolirea pasionalităţii receptării, sunt de aşteptat lungi, amănunţite convorbiri cu un companion care ştie ţine isonul în orice dezbateri. Apropo de Escher, interpretarea lui Bruno Ernst răstoarnă oarecum şi completează sensul pe care Manolescu îl dă desenului.

Iată: dacă o mână e pe cale de a desena o altă mână, iar aceasta din urmă e, în acelaşi timp, ocupată cu desenarea celei dintâi... şi toate astea sunt reprezentate pe o foaie de hârtie prinsă în pioneze pe o planşetă... şi dacă, pe deasupra, totul e încă o dată desenat se poate vorbi de supraimpostură.A desena înseamnă a trişa, e sensul ultim al lucrărilor iluzioniste escheriene. Desenul ne minte că privim o lume în trei dimensiuni când hârtia nu are decât două.

Relaţia ficţiunii cu realitatea, apoi a textului încorporând o anume viziune cu succesiunea de variante ale realizării sale prin lecturi, lectura critică, obiectiv-personalizată, ea însăşi ficţiune intermediată de o altă ficţiune, toate acestea prinse în chenarul schimbător al generaţiilor, epocilor, contextelor şi, iarăşi, prinse toate aceste splendide trişerii în pioneze într-o Istorie... – iată superba supraimpostură a iluziilor de care ar vrea să ne vindece Eugen Negrici.

Sursa: Irina Petraş, Lege şi ordine, Apostrof, Nr. 2 / februarie 2009

luni, 16 martie 2009

Apelul Părintelui Iustin Parvu către senatorii români: „reprezentaţi Ortodoxia şi neamul nostru“

Domnilor senatori,

Cu multă părere de rău pentru că din pricina neputinţelor trupeşti nu mă găsesc în mijlocul onoratului Senat al României, îmi exprim de aici, din chilia mea din Mănăstirea Petru Vodă, către domniile voastre frământările şi controversele care preocupă societatea noastră creştin-ortodoxă şi la care am contribuit în mare parte.

Domnilor senatori, Rugându-vă să mă iertaţi, găsesc de cuviinţă să vă adresez sentimentele mele de ortodox român şi mărturisitor: ne găsim în faţa unor stări de lucruri cu totul neobişnuite.

Nu e vorba de o problemă financiară, economică sau teritorială, ci este vorba despre ducerea unei naţiuni spre pierzanie, este vorba despre un act care are urmări asupra copiilor şi nepoţilor noştri. Poporul nostru a fost un popor cinstit, care nu a vătămat şi nici nu a atacat alt popor în istorie. Noi, şi eu personal, nu suntem împotriva cipurilor şi a sistemelor biometrice - să facă cine ce crede în ţara lui. Însă pentru noi, pe lîngă Constituţia oficială, avem o Constituţie care se bazează pe conştiinţa Ortodoxiei, o Constituţie mai presus de om. Noi nu avem nevoie de sisteme de control - de acte de identitate electronice, de cărţi de identitate, de carnete de conducere electronice, ş.a.m.d. Controlul nostru este Adevărul şi Dreptatea cu care ne-am născut din liberul arbitru cu care ne-a creat bunul Dumnezeu. Cine vrea poate să-şi construiască viaţa cum doreşte: să-şi pună fluturi în vârful nasului, bicicletă la ureche sau să strige pe străzile Bucureştiului: “Vrem incest! Vrem uciderea pruncilor! Vrem homosexualitate! Vrem să avem cipuri!”. Noi credem că fiecare poate să-şi păstreze conştiinţa fără să atace caracterul neamului românesc.

Domnilor senatori,

Dumneavostră reprezentaţi ţara şi neamul - trecutul, prezentul şi viitorul. Domniile voastre trebuie să vă orientaţi spre cei care au stat înainte pe locurile pe care staţi acum: spre Ştefan cel Mare şi Sfânt, spre Matei Basarab, spre Vasile Lupu, spre Mihai Viteazul, spre Vlad Ţepeş.

Domnilor senatori,

Dacă nu se ia o hotărâre conform vederilor şi aspiraţiilor noastre româneşti şi ortodoxe, vom avea de suferit nu numai aici şi acum, ci şi dincolo în veşnicie. Domniile voastre reprezentaţi Ortodoxia şi neamul nostru; ca urmare, ştim că nu vă este uşor a delibera propuneri şi decizii care să vatăme viitorul copiilor noştri. Noi ne rugăm cu toţii în mănăstiri pentru sănătatea, liniştea şi bunăstarea familiilor voastre. Ne rugăm ca Dumnezeu să vă lumineze inimile şi minţile în acest moment crucial. Noi ne rugăm ca tot darul desăvîrşit, de sus, să fie de le Părintele Luminii. Dumnezeu să vă binecvânteze şi să vă lumineze în Hristos Domnul nostru.

Amin!

Părintele Ieroschimonah, Iustin Părvu,
Stareţul Mănăstirii Petru Vodă
15 martie 2009


Actiunea Pentru Educatie si Libertate va reveni si cu un mesaj din partea Parintelui Duhovnic Arsenie Papacioc





Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)