sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Nicolae Manolescu, elogiator al lui Marx şi Iliescu, respins de Academia Română

Nicolae Manolescu, o „tinereţe roşie“ şi două tablouri: un autoportret în tehnica contravérité
şi un colaj cu mult roşu de „marx“


„Astăzi, când unul ori altul se laudă cu părinţii care au facut politică, au fost mari şi tari, ba chiar cu părinţi legionari [sic! – n.n.], eu nu mă pot laudă că părinţii mei au făcut politică. Aşa cum n-am facut nici eu multă vreme şi – cum spuneaţi dumneavostră la un moment dat citându-mă – m-am trezit în politică în 1990 sau, mai exact '91. [...] Daţi-mi voie să vă spun că eu, care nu m-am numărat printre dizidenţi, din păcate – o spun cu părere de rău – nu cred că sînt cel mai în măsură să mă plâng că am fost mai înjurat ca alţii.“

dialog cu Iosif Sava, televizat la 20 ianuarie 1996, publicat în Simfonia Destinului; editura Integral, 1996

„Profesorul Apolzan s-a angajat, după evenimentele din august 1944, în activităţi politice în cadrul Partidului Naţional Liberal-Gh. Tătărescu, participând la alegerile din 1946 şi, din 1948, ca simpatizant al liberalilor tătărescieni, dar prin anii 1949-1950 soţii Apolzan fuseseră arestaţi şi duşi la Canal, unde au muncit şi s-au chinuit aproape doi ani [Notă de N. Manolescu: „Numai tata a fost la Canal, apoi la Borzeşti. Mama a trecut pe la Piteşti, Ghencea, Pipera şi Dumbrăveni. Arestaţi în 15 august 1952, au fost reţinuţi fără condamnare, administrativ, cum se spunea, tata până în februarie, iar mama până în iunie 1954.“

Pavel Ţugui, Dosarul studentului Nicolae Manolescu: povestea unei exmatriculari, revista 22, 30 sept. 2004

În martie 1962 am debutat la Contemporanul cu o recenzie consacrată cărţilor, tot de debut, ale unor tineri poeţi. E adevărat că primele texte critice îmi apăruseră, în vara precedentă, în Viaţa românescă, dar fără nici o urmare, căci nu plăcuseră, se pare, lui Al. Oprea, care era redactor răspunzător de paginile de critici. Cu toate «pilele» mele la director, Demostene Botez, care era prieten cu Andrei Oţetea, văr cu tata şi cel care mă salvase în 1959 de la exmatriculare,

colaborare la Viaţa româneasca a încetat imediat după ce începuse. La Contemporanul mă adusese, aşa cum am mai povestit, G. Ivaşcu. După examenul cu el, la finele anului V, la care i-am produs o impresie bună cu o teză despre poezia contemporană, m-a invitat să scriu la «gazeta», cum zicea el. [...] Am scris prima recenzie în trei săptămâni. Am dat o fuga la Sibiu, la ai mei, ca să mă concentrez. Când am predat articolul, Ivaşcu m-a mustrat: „Domnule, publicistica are ritmul ei. Nu merge aşa!”. Am fost obligat să intru în ritm, aşa că, foarte curând, publicam săptămânal un articol. Peste câteva luni, articolul a devenit critică literară, cu supratitlul respectiv cu tot. Cel dintâi, din martie 1962, a apărut pe aceeaşi pagina cu Cronica optimistului a lui G. Călinescu şi, în partea stângă, cu un articol al lui Al. Piru. [...] Toată lumea bună dintre 1955 şi 1971 putea fi aflată în paginile Contemporanului, de la Arghezi [N.M. omite să amintească că „adevărata“ lume bună, în sens moral şi nu în sensul valorii literare, zăcea în temniţele comuniste şi nu se lăfăia nicidecum prin paginile revistelor. Arghezi s-a numărat printre acei scriitori care au făcut pactul cu regimul comunist. Este drept că marele poet „s-a lăsat mai greu“, dar aşa se explică prezenţa sa în paginile Contemporanului, din păcate semnând articole pe tema şi în normele esteticii marxiste, de altfel în anul 1965 lui Tudor Arghezi i se va decerna titlul de „Erou al muncii socialiste din R.P.R.“– n.n.] şi Bogza la şaizecişti, adică la noi, cei mai tineri pe atunci scriitori şi critici.

N. Manolescu, Contemporanul, vaporul amiral,
http://www.ideeaeuropeana.ro/

„Securitatea îmi pusese gând rău. Pot să dau un exemplu semnificativ. Primul text din Cartea Albă a Securităţii, volumul cinci, publicat în timpul lui Măgureanu, se referă la mine. Şi-acolo se spune că în 1967 sau ’68, la începutul anului, Securitatea îmi pusese gând rău, şi anume să mă recruteze.“

N. Manolescu, Cotidianul, 19 iulie 2005

„Mă dezamăgeşte decizia Adunării Generale a membrilor Academiei de a nu mă vota. Sigur că Academia este instituţia cea mai importantă din punct de vedere profesional şi cultural din România, dar, vorba lui Caragiale: «Nu e ultimul, colegiu!».” Aceasta a fost reacţia criticului N. Manolescu, susţinut de academicianul Marius Sala pentru a primi titlul de membru titular al Academiei, dar neinclus printre membrii instituţiei după votul Adunării Generale a membrilor, care a avut loc miercuri. Câteva voturi i-ar fi lipsit lui Manolescu pentru a fi inclus în Academie, dar criticul nu vrea să facă presupuneri legate de cei care i-au refuzat intrarea.“

N. Manolescu a fost respins de Academia Română
, Cotidianul, 16 ianuarie 2008

„dacă noi, criticii literari, nu vă băgăm în seamă cu toată literatura voastră online, voi nu existaţi“.
N. Manolescu, Dilema veche, anul V, nr. 244, 16 octombrie 2008


Nicolae Manolescu, colaj

Nicolae Manolescu este printre puţinii scriitori care au reuşit sinistra performanţă de a omagia toţi dictatorii-roşii ai României începând cu Dej şi sfârşind cu Iliescu, dar şi marxism-leninismul şi pe Marx, realizările clasei muncitoare, epoca luminii, Omul Nou şi umanismul socialist ş.a.m.d. [Oare să fie vorba de acel umanism socialist care i-a trimis părinţii în puşcărie? De acel „umanism“ care a distrus vieţi, a ucis oameni şi a trimis în temniţe toată „floarea“ României?]


„N. Manolescu este acela care a plătit dogmatismului de tip proletcultist cel mai mare tribut.“

„Nicolae Manolescu a debutat în 1961 cu recenzii la culegerile de versuri Amiezile veacului, de Rusalim Mureşanu şi Fără popas de Florenţa Albu. Felul cum sunt scrise aceste recenzii, ca şi cronicile şi articolele care au urmat, dovedeşte încă o dată că preţul intrării în viaţa literară a fost acceptarea întocmai a clişeelor dogmatismului realist-socialist şi că numai cine a consimţit la acest compromis a putut beneficia de un loc în coloanele revistelor literare.

Citind astăzi acele texte nu poţi să nu te întrebi: lipsă de discernământ, datorită vârstei, sau dorinţa de a face carieră literară cu orice preţ? Poate şi una şi alta. Oricum, din generaţia sa, N. Manolescu este acela care a plătit dogma­tismului de tip proletcultist cel mai mare tribut.“ M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului, Ed. Humanitas, 1995, pp. 283-288, p. 318.

[Notă: Sub zodia proletcultismului, carte scrisă în perioada comunistă, aşadar într-un anume sens sortită viitorului şi nu acelui prezent dominat de dogma şi elita comunistă, se dovedeşte acum un document extrem de important. Îngemănarea tragică de destine, a cărţii şi a autorului ei, poate că a fost răscumpărată într-o firavă măsură de tipărirea acesteia şi de recunoştinţa celor care fac apel la aceste texte în sprijinul descoperirii adevărului. – n.n.]

Revenind la Nicolae Manolescu... acum suntem în măsură să răspundem întrebării lansate de M. Niţescu: „nu poţi să nu te întrebi: lipsă de discernămînt, datorită vârstei, sau dorinţa de a face carieră literară cu orice preţ?“ Din punctul meu de vedere, varianta vârstei cade [v. cazul lui N. Labiş sau cazurile tinerilor care au făcut câte 20 de ani de puşcărie politică şi care nu au renunţat o clipă la credinţa în neamul lor şi în Dumnezeu], de asemenea şi cea „a lipsei de discernământ“ [v. art. cit. Contemporanul, vaporul amiral, articol recent, în care N. Manolescu nu se dezice de acele articole nici măcar formal. Ba mai mult chiar, autorul continuă jocul în falset şi merge până acolo încât ne descrie în amănunt câte săptămâni a pierdut învăluit fiind în chinurile „creaţiei“ proletcultiste... deci dacă ar fi să acceptăm ca ipoteză de lucru ipoteza lipsei discernământului ar fi foarte grav, pentru că am fi obligaţi să concluzionăm că această stare s-ar fi perpetuat în timp... aşa că abandonăm rapid această variantă
], deci pică toate..., nemairămânându-ne decât varianta şi-a propus „a face carieră literară cu orice preţ“... nu putem decât să încercăm să întrezărim sinuosul drum al accederii la glorie în comunism..., vom descoperi că acesta conţine obligatoriu şi asemenea texte:

„Subliniind în cuvântarea sa la ultima conferinţă pe ţară a scriitorilor «rolul de seamă al literaturii în formarea şi educarea tineretului», tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej spunea:

«Tânăra noastră generaţie are nevoie de opere care întruchipează
idealurile pline de măreţie ale epocii noastre, evocând tradiţiile glorioase de luptă ale poporului, ale clasei muncitoare...».
Această sarcină trasată literaturii este extrem de semnificativă. În fa­brici, pe şantiere sau în gospodării agricole colective, tineretul participă cu entuziasm la desăvârşirea construcţiei socialismului. În condiţiile preluării puterii de către clasa muncitoare, un relief deosebit l-au căpătat tinerii muncitori. Ei şi-au însuşit socialismul ca pe un mod de viaţă, identificându-se cu peisajul inedit al ţării. (...)

Ce a însemnat Revoluţia socialistă pentru tot acest tineret osândit la nerealizare (sub burghezie) e uşor de înţeles. În peisajul ţării, devenit un imens şantier, literatura a surprins nemaipomenita dezlănţuire de energii, munca trepidantă, entuziasmul sutelor de mii de tineri, închinând o laudă tinereţii... o laudă efortului uman eliberat. (...)

Devotamentul şi eroismul acestor tineri, născuţi şi crescuţi după Elibe­rare, educaţi în spiritul moralei comuniste, trebuie să facă obiectul unor opere pe măsura cerinţelor epocii noastre.“

Nicolae Manolescu, Tinerii muncitori în creaţia literară contemporană, Contemporanul, nr. 18, 14 mai 1962

„Cu asemenea limbaj, criticul se putea dispensa de gust, de inteligenţă, de cultură şi de probitate“

M. Niţescu continuă analiza extrem de fină pe care o face criticului-„încă roşu de marx“, N. Manolescu, notând: „Cu asemenea limbaj, criticul se putea dispensa de gust, de inteligenţă, de cultură şi de probitate. Se putea dispensa, adică, de obligaţia de a face critică. Literatura devine un simplu pretext pentru discursuri politizate, pentru parafrazarea sloganelor politice.“, şi remarcând cu amărăciune „Iată cum înţelegea N.M. rolul criticii şi al literaturii în articolul Înnoire:

„Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzînd mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului, promovând idealuri de viaţă noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre... Noul conţinut al literaturii noastre e dat, de fapt, de reflectarea procesului istoric al construi­rii societăţii fără exploatare, de reflectarea procesului adînc în care esenţa umană eliberată de vechile orînduiri este redată omului. (...)

Înzestraţi cu cunoaşterea ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvîrşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în pri­mul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre con­temporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei.“

Nicolae Manolescu, Înnoire, Contemporanul, nr. 34, 24 aug. 1962


N. Manolescu, un tânăr critic literar devotat „realism-socialismului“
şi un promotor al doctrinei comuniste din afara P.C.R.-ului

Simultan cu articolele scrise pe tema colectivizării, socialismului, marxismului, omului nou, eliberatorilor, actului de la 23 august 1944, laudei conducătorilor iubiţi ş.a.m.d. continuă şi ascensiunea rapidă a tânărului N. Manolescu. Imediat după absolvire este reţinut ca asistent la Universitatea din Bucureşti, apoi înainte a fi tipărită prima sa carte devine membru titular al Uniunii Scriitorilor din România (1963). În anul 1965 publică lucrarea Literatura română de azi (în colaborare cu Dumitru Micu) şi un număr impresionat de articole printre care „Realism – realism socialist“ (Gazeta literară, nr. 22, 28 mai 1964).

Urmează ani plini de realizări pe plan profesional şi trecerea, alături de mentorul său, Gh. Ivaşcu, (unul din viitorii „omagişti“, v. Preşedintelui ţării Omagiul scriitorilor din România, Ed. Cartea Românească, 1980, pp. 210-212), la revista România literară.

Cariera criticului N. Manolescu este presărată cu anumite contradicţii care nu pot fi explicate decât printr-o elucidare a situaţiilor care l-au „generat“ ca lider, altfel, c
um ar putea fi explicată ascensiunea tânărului N. Manolescu în ciuda dosarului său teribil şi în absenţa aderării sale la Partidul Comunist Român? Şi de ce alţi copii ai altor deţinuţi politici nu au putut face studii superioare şi unii dintre ei nici măcar studii medii?

Începând cu anul 1962 N. Manolescu îşi va urma neclintit destinul asumat, consecvent cu sine însuşi, sub deviza
: „carieră!“. La revista România literară, înainte de anul 1989, în mod public, are o atitudine normală, însă în spatele textelor semnate în presă, în redacţie, manifestă uneori şi o acută tendinţă de exercitarea a indicaţiilor date, probabil, de cenzorii comunişti, refuzând unii autori neagreaţi de regimul comunist şi articolele propuse de aceştia (v. Pentru Marin Preda, Cezar Ivănescu, ed. Timpul, Iaşi). Această tendinţă disimulată în perioada '70-'89 va exploda după Revoluţie, când Nicolae Manolescu va deveni primul „lăudător“ al preşedintelui Ion Ilici Iliescu, imediat după sângeroasa mineriadă din 13-15 iunie 1990 (v. România literară, interviu cu Ion Iliescu, amplu pe cinci pagini, ilustrat cu reproduceri după opere antice şi fără vreo imagine a Bucureştiului distrus şi a oamenilor morţi sau desfiguraţi, zăcând în bălţi de sânge!). În aceeaşi perioadă în paginile revistei 22 apăreau mărturii zguduitoare despre masacrarea civililor din Bucureşti, fiind consemnat şi cazul scriitorului Cezar Ivănescu. (v. si articolele din Le Monde, 26 dec., 28 dec.1989 ş.a. în care se spune că
la Bucureşti puterea a fost preluată de foşti marxişti ca I. Iliescu şi P. Roman). Pentru N. Manolescu au urmat ani plini, ani în care va „bate şi străbate“ încurcatele căi ale vieţii politice, „va face şi desface“ Alianţa Civică şi multe alte orori pe această linie apocaliptică pe care a păşit simultan cu debutul său produs sub auspiciul lui Marx. N. Manolescu a continuat aşa cum a început, schimbându-şi pe traseu discursul la modul formal, după „principii de marketing“, niciodată însă şi stăpânii... (a vedea şi scăparea din interviul cu Ion Iliescu... unde N.M. enunţă cu un transparent respect sintagma Epoca Ceauşescu, prigoana lui Paul Goma, procesul intentat lui Liviu Stoiciu ş.a.)... o morală tristă ar putea fi aceea că odată intrat sub influenţa nefastă a luminii roşii emise de noua orânduire comunistă – bântuită de ateism şi crimă – cu greu un individ mai poate redeveni cu adevărat un liber.

„În plus, arogându-şi dreptul de a vorbi în numele veritabililor patrioţi şi comunişti dintre scriitori [sic! – n.n.], membrii grupului susţineau energic tendinţa din ce în ce mai naţionalistă de după 1971 a propagandei culturale a P.C.R.“


N. Manolescu, Cavalerii mesei rotunde, România literară, 12 aprilie 1990 (anul XIII), fragment


Ar mai fi foarte multe de relatat, dar important este să reţinem că N. Manolescu a predat ca şi Mona Muscă studenţilor străini, că este inconstant şi inconsecvent în declaraţii, anunţându-ne pompos ba că în USR nu sunt foşti turnători, ba că sunt, în acest sens D. Tudoran, într-un articol publicat în ziarul Ziua, îi amintea de un scriitor-turnător-„colaborator“- al securistul Merce – plătit de Securitate şi în salamuri şi Kentane, scriitor cu care ambii erau într-o relaţie de prietenie, şi pe care chiar l-au „ademenit“ într-o cursă spre a se convinge că este turnător. (v. Dorin Tudoran, Trei amintiri pentru Nicolae Manolescu, Ziua,
http://stiri.rol.ro/content/view/6184/2/).

Din acest articol rezultă că N. Manolescu şi D. Tudoran cunosc cel puţin un turnător care s-a aflat în proximitatea lor şi care i-a şi turnat. De ce tac ascunzând un colaborator al Securităţii Române?

O scurtă paranteză... alţi scriitori s-au autodivulgat ca „donatori“ a câtorva, 2-3, nu multe, nu-i aşa?, turnătorii livrate ofiţerului de Securitate care se ocupa de instituţia lor [v. Cazul Lucian Vasiliu, redactor al revistei Dacia literară, interviu publicat în revista Convorbiri literare, ian. 2005. „În fine, după câteva referinţe (2-3) pe care le-am scris la solicitarea ofiţerului care se ocupa de instituţia noastră, Securitatea m-a abandonat total (probabil m-au considerat nevrednic, neserios, băşcălios)“... Hmmm (zic şi eu intrând în jocul ăsta vag-„băşcălios“), mai să fie, ce ţi-e şi cu Securitatea asta debordând de atâta spirit ludic..., citesc şi îmi pare că L. Vasiliu descrie o şedinţă de terapie la un psiholog şi nu faptul că şi-a turnat colegii!..., dar... ţinând cont că alţii relatează crima ca pe o plimbare în Herăstrău cu iubita sub clar de lună... revin şi spun iaca şi L. Vasiliu ăsta un alt biet pseudo-securist-pueril şi aflat şi ăsta tot în ograda USR-ului, instituţie nobilă, de interes public, prezidată de N. Manolescu, biet şi el, dar nu acum ci pe vremuri, când era, vorba lui Ion Bogdan Lefter, obligat „de împrejurări, de o politică stupidă, să-şi piardă vremea cu prostii“ ca profesor al studenţilor străini...]

Vă propun acum să încercăm să descoperim „actele ratate“ dintr-un articol recent semnat de N. Manolescu şi publicat în România literară, dec. 2008. Acest articol poate fi înţeles mult mai bine dacă îl veţi consulta în paralel cu articolele din Le Monde [1989, 26, 28 dec.] şi cu scurtul apel al scriitorului Eugen Ionescu adresat ţărilor membre ale Pactului de la Varşovia, publicat tot în Le Monde, 28 dec. 1989, sau şi cu informaţia că şi în presa spaniolă din 26-28 dec. 1989 apar trimiteri la faptul că România declar atunci că va respecta întocmai prevederile Pactului de la Varşovia.

Aici apare o întrebare decisivă: a fost cu adevărat o revoluţie în România? Analizând condiţiile putem bănui că nu a fost doar o revoluţie, ci că în România s-a produs o lovitură de stat cu acordul şi în condiţiile prestabilite de alţii, lovitură pigmentată cu o revoltă sinceră şi totală a miilor de manifestanţi şi îndoliată de sângele nevinovaţilor... Preţul puterii obţinute a fost viaţa acelor tineri... De aceea demersul lui N. Manolescu este şi din acest punct de vedere de o gravitate extremă şi acţiunea sa de inocentare a unui preşedinte denumit de Occidentali ca fiind „marxist“ şi catalogat de români ca „un om care a însângerat ţara“ este în primul rând una amorală.

Lovitura de stat din România a fost o acţiune complexă, în care au fost implicate şi unele servicii străine, şi a cărei structură, se pare, a început a fi gândită încă din anii '70 când se dorea debarcarea lui Ceauşescu şi nu schimbarea regimului comunist. Această operaţiune a inclus trădarea unor ofiţeri ai Securităţii şi ai Armatei Române, crearea de dizidenţi devotaţi, care în realitate erau oponenţi ai lui Ceauşescu şi nu ai comunismului, unii dintre ei fiind simple marionete în mâinile unor păpuşari, încurajarea şi susţinerea celor „implicaţi“ şi reprimarea celor care ar fi putut perturba derularea acestui plan, toate acestea şi cu susţinerea explicită sau tacită a unor servicii secrete şi oameni din exteriorul României. (De exemplu, în anul 1989 apare la Amsterdam ediţia în limba română a cărţii Moartea citeşte ziarul semnată de M. Dinescu. Vă întreb: cui credeţi dvs. că îi era adresată această carte? Celor 10-20 de cunoscători ai limbii române din Olanda, olandezilor, nouă? În ciuda restricţiilor, Securităţii şi a altor posibile represiuni unii din intelectualii care vor fi în prim-plan la Revoluţie îşi vor petrece Crăciunul anului 1988 în compania Ambasadorului Olandei... sigur că absolut întâmplător...). Să ne amintim cu toţii şi de faptul că puteam asculta în voie emisiunile de la Europa liberă, că mesajele dizidenţilor ajugeau la noi via Europa liberă cu o punctualitate de tip japonez, că unii dizindenţi români puteau acorda interviuri prin telefon, că „focarele“ revoluţiei au fost oraşele în care Ion Iliescu a ocupat funcţii publice înainte de 1989, că în toamna anului 1989 Iliescu însoţit de soţia sa, Nina, a fost în vizită în Iaşi, că în anii 1986-1989 începuseră să apară ca din senin „trupe“ studenţeşti care făceau săli pline şi care, printre rânduri şi cântece, livrau „şopârle“ fără a fi perturbaţi ş.a.m.d., că cei care urmau să preia puterea erau foarte bine pregătiţi nu atât în vreun domeniu ci în sensul de a se autoproclama conducători cu orice preţ şi mai ales în direcţia preluării rapide a tuturor structurilor statului, ei constituind nucleul-dur, „garda“ care oferea garanţia unei acţiuni eficiente şi siguranţa respectării unui scenariu. Din stenograma discuţiilor care au avut loc la formarea CFSN-ului transpare faptul că cei prezenţi erau decişi să se autoinstaleze în funcţii, propunerile de ocupare a ministerelor-cheie venind încrucişat, M. Dinescu propunându-l pe Pleşu ş.a.m.d. De asemenea, în componenţa CFSN-ului regăsim oameni care şi astăzi sunt situaţi tot în poziţii-cheie din care pot exercita un anume tip de şantaj politic: M. Dinescu, Cazimir Ionescu sunt membri în Colegiul CNSAS... (v. şi stenograma discuţiilor de la formarea CFSN-ului
http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/1989-fsn-miza-ocuparea-structurilor.html)

...să revenim la articolul semnat de N. Manolescu... citatele reproduse din articolul indicat vor fi redate între ghilimelele, observaţiile mele vor fi fără ghilimele, între paranteze drepte; intertitlurile îmi aparţin.

„Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă“

Invitat fiind eu [N.M. – n.n.] la Timişoara de către Ciocârlie să conferenţiez în faţa studenţilor, Securitatea locală a întocmit un întreg plan de acţiune menit să mă aibă sub supraveghere non-stop şi peste tot. Citiţi-l în Cu dinţii de lână şi veţi vedea că seamănă ca două picături de apă cu planurile pe care Serviciile Secrete le adoptă (mai ales de când cu terorismul) ori de câte ori un şef de stat urmează să sosească într-o vizită oficială într-o ţară! Nu eu exagerez, ci, eventual, colonelul Indrei Ion din conducerea Securităţii Judeţene Timiş, colonelul Achim Victor, din partea Direcţiei I şi lt. colonelul Pele Petre, şeful Serviciului I/A. Data: 19 ianuarie 1989. Acum aproape două decenii.“

[Observaţiile mele: Data (1989) e foarte importantă; pentru că cei care au început să mimeze dizidenţa înainte de '89 şi în anul 1989 au fost persoane racolate de servicii străine, cu ajutorul cărora s-a pus la cale lovitura de stat. De exemplu: un personaj ca A. T., dovedit ca turnător (fără să fie totuşi numit) de Radu Ioanid, şi-a dat demisia din P.C.R. în toamna lui '89 (dar în P.C.R. fusese primit în primăvara aceluiaşi an, după ani de încercări nereuşite)! Băieţii erau protejaţi de forţe puternice din afară. De aceea aveau curaj. Dar sigur că erau suspectaţi şi urmăriţi, securiştii nu erau chiar neghiobi. Există şi unele mărturii ale celor care au încercat, în zadar, în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, să intre în P.C.R., recent chiar Dan Diaconescu a dezvăluit că a dorit să devină membru P.C.R. şi să urmeze Academia de Partid Ştefan Gheorghiu. Nu a fost primit.]


M. Dinescu, un incapabil: „Era vorba de memoriul pe care îl punea la cale Mircea Dinescu (eu urmând a-i da forma finală)“

„Lucrurile se pot lămuri întrucâtva dacă avem în vedere ce s-a întâmplat, într-o altă împrejurare. Securitatea a înregistrat o convorbire pe care am avut-o cu Livius Ciocârlie, foarte probabil în casă la mine, la Bucureşti. Data înregistrării: 25 martie. Anul lipseşte. Este anul «scrisorii celor şase» care l-a pus pe Ceauşescu în dificultate: 1989. Nici eu, nici Ciocârlie nu ne aducem aminte ce am discutat atunci. Înregistrarea ne-a surprins pe amândoi la fel de tare. Era vorba de memoriul pe care îl punea la cale Mircea Dinescu (eu urmând a-i da forma finală) [într-o emisiune televizată din luna februarie 2008, M. Dinescu şi Tănase, pe postul Realitatea, Dinescu a încercat să relateze ceva despre interviul pe care l-a acordat ziarului Liberation înainte de revoluţie, nu a fost capabil să spună nici numele celui care l-a intervievat, nici ziarul, de-abia, după secunde întregi de eforturi şi bâlbe necontenite, au reuşit să îngaime într-un duet creat ad-hoc ceva... în aceste condiţii daţi-mi voie să mă îndoiesc că M. Dinescu ar fi fost capabil să acorde vreodată vreun interviu cursiv şi grav... – probabil, cineva i-a dat şi atunci „forma finală“ – n.n.] şi în legătură cu care Cartea Albă a Securităţii [remarcaţi şi încrederea reciprocă şi apropierea care exista între M. Dinescu şi N. Manolescu. v. şi declaraţiile făcute de ziaristul Victor Roncea pe postul B1Tv, conform cărora ofiţeri din brigada anti-KGB au declarat că M. Dinescu se afla în instrumentarea lor datorită legăturilor sale cu KGB-ul – n.n. ], volumul 5, conţine multe referinţe şi detalii, rod al supravegherii noastre stricte. Dincolo de ideea memoriului, care alertase Securitatea, convorbirea dintre Ciocârlie şi mine a jucat, se pare, şi ea un rol în alertă. Cei dintâi care s-au mirat regăsind-o în înregistrare au fost înşişi convorbitorii. Nu atât fiindcă o uitaseră cu desăvârşire, şi unul, şi altul, dar fiindcă spusele lor erau pur şi simplu stupefiante. Pe scurt, amândoi eram convinşi că Securitatea şi Armata îl abandonaseră pe Ceauşescu şi erau pe punctul de a profita de prima e [În martie 1989, nimeni n-avea habar de vreo revoluţie, cu toată Perestroika lui Gorbaciov. Lucrurile păreau la noi de neclintit. De abia în toamnă au început revoltele în ţările vecine. Deci Manolescu şi Ciocârlie aveau nişte informaţii care lipseau muritorilor de rând. De unde? – n.n.] explozie populară pentru a prelua puterea.

«Riscul cel mare pentru El (spuneam eu, pronumele cu majusculă fiind însă al ofiţerului care transcria), în momentul de faţă, vine din interior! (nici semnul de exclamaţie nu-mi aparţine – N.M.). De ce? Pentru că pentru prima dată există posibilitatea ca, mă rog, nemulţumirea care există în toate domeniile, inclusiv în armată şi securitate [Din nou... de unde ştiau N.M. şi L.C. despre nemulţumirile din Securitate?!!! Omul de rând nici nu-şi putea închipui aşa ceva în momentul acela. – n.n.], e limpede! (idem – N.M.), să poată folosi, să poată aduna în jurul unităţii politice (sic! nu mi-e clar nici mie – N.M.) «adică noi n-avem tradiţie să vină Generalul Popescu să-l dea jos pe ăsta şi să se proclame şef, dar Generalul Popescu dacă-l prinde şi-l rade cu o echipă de zece soldaţi, într-o zi, poate să se adreseze acuma lui Corneliu Mănescu sau lui Apostol pentru a conduce până se fac nişte chestii! Eu zic că pentru El (idem – N.M.) pericolul mare de aici vine! Nu e exclus să se întâmple! Adică curajul... nu curaj, să dea o formă de legitimitate unei lovituri care până acuma era, cum? Oricine care avea...» Livius Ciocârlie: «M-am gândit şi eu că trebuie să vină acuma mii şi mii de oameni, securiştii şi nu mai ştiu ce, care se pot gândi: Ce se întâmplă cu mine dacă cade ăsta? Vorbind de ăştia mii şi mii, unii chiar ar putea face ceva...» Ipotezele noastre nu erau gratuite. Ele plecau de la premisa că Securitatea nu-l împiedicase pe Brucan să transmită «scrisoarea celor şase», ba «închisese ochii» şi la alte lucruri aflate din ascultarea telefoanelor, iar cu noi se purta cu nişte mănuşi dublu căptuşite (,Pe mine mă uimea atunci în noiembrie [Mai sus spune că acea convorbire a avut loc în martie!!! Minte? Le încurcă? – n.n. ], cu câtă prudenţă vorbea ăla care a venit la Timişoara, spune Ciocârlie, sublinierea nefiind a lui. Evident, erau atât de înfricoşaţi de ideea că s-ar putea face ceva...»).

Am reprodus stenograma nu ca să se creadă că Ciocârlie şi cu mine ştiam cu adevărat ce se petrecea ori ce urma să se petreacă. Habar n-aveam! Reacţia la convorbirea noastră arată totuşi un lucru important: şi anume că Securitatea a citit-o ca pe o dovadă că noi (şi alţii) am fi fost la curent cu niscai planuri ascunse ale şefilor ei menite a-l înlătura pe Ceauşescu [Să nu fi fost oare chiar deloc întemeiate şi documentate temerile securiştilor? – n.n.].

Observaţi şi lipsa de respect faţă de «El», «ăsta», «persoana», etichete înlocuite de obicei în transcrierea benzilor de ascultare! Înregistrarea mă convinge că ne-am aflat, fără voie, în vecinătatea unui proiect de lovitură de stat care trebuia deghizat într-o revoltă ori măcar a intenţiei Securităţii de a-l abandona pe Ceauşescu dacă Armata ar fi făcut o tentativă de puci ori dacă lumea ar fi ieşit în stradă. Leg bănuiala de ceea ce îmi va spune în decembrie 1989 la Bacău Gh. Toma, preşedintele C. J., în părculeţul din spatele sediului, unde mă scosese sub un pretext străveziu, nevrând să vorbim în biroul lui: «Securitatea nu va trage un singur glonţ». O leg şi de o observaţie a lui Silviu Curticeanu, abia ieşit din închisoare, după revoluţie: «îţi dai seama ce ar fi fost în Piaţa Palatului pe 22 decembrie dacă se trăgea în mulţime? Ar fi fost un masacru.» Aşadar, cine trebuia să ştie, ştia. Securitatea îşi luase mâna de pe Ceauşescu încă înainte de decembrie 1989. «Înfricoşarea» ofiţerilor care ne-au înregistrat provenea din bănuiala că nu numai cine trebuia să ştie, ştia. Ceea ce nu corespundea, fireşte, adevărului. Dar probează cât de complicate erau raporturile dintre scriitori şi Securitate.

[Putem presupune că şi N.M. şi L.C. au fost printre cei care trebuiau să ştie? O altă întrebare... Cum poate fi decriptat
interviul cu Ion Iliescu din iunie 1990..., a primit N.M., în iunie 1990, „indicaţii“ să facă acel interviu? L-a făcut din admiraţie pentru „Epoca Ceauşescu“ cum numea N.M. încă şi în anul 1990 sinistra perioadă comunistă?... Din interes? Revenind la M. Niţescu... cu siguranţă, argumentul vârstă va fi din nou eliminat, şi la fel de sigur putem afirma că nu vom cunoaşte adevărul decât atunci când Arhivele fostei Securităţi vor deveni publice şi când cei care au instrumentat cu bună-ştiinţă haosul de după Revoluţie vor fi înlăturaţi din funcţiile pe care încă le ocupă. Să nu uităm că destructurarea României a început prin reglementarea acelui „haos organizat“ care a adus în prim-plan, după zeci de ani de comunism feroce, foştii marxişti şi eşalonul al doilea al conducerii comuniste şi care a făcut ca omagişti notorii, precum D. Deşliu, să devină membri ai Conducerii USR şi a creat încă multe alte asemenea anomalii... Din această perspectivă luna decembrie a anului 1989 poate fi considerată luna noii cotropiri a României, una efectuată la un nivel dirijat şi subtil... – n.n.]“

Nicolae Manolescu, Scriitorii şi Securitatea, România literară, nr. 51 - 52, decembrie 2008


Documente, atitudini şi reacţii publice ale lui N. Manolescu
care pot genera supiciuni


1. N. Manolescu a predat studenţilor străini.
Este „inocent“ N. Manolescu? Dar Mona Muscă?


„Domnul Manolescu ne-a scris şi el imediat prefaţa. M-am dus s-o iau din clădirea din Şoseaua Panduri, unde se ţineau orele de limbă română pentru studenţii străini aflaţi în anul pregătitor [ v. cazul Mona Muscă – n.n.], de acomodare cu atmosfera de la noi. Mi-i amintesc în cancelaria de acolo, în pauza în care am ajuns, alături de Manolescu, pe profesorii Crohmălniceanu şi Mihai Zamfir – şi sentimentul amar văzîndu-i obligaţi de împrejurări, de o politică stupidă, să-şi piardă vremea cu prostii...“

Ion Bogdan Lefter: Un anumit concept complex de autor în care cred, Contrafort, 12 (84), decembrie 2001, Chişinău

2. N. Manolescu, după declaraţiile lui E. Uricaru, s-ar afla în spatele atacului declanşat împotriva sa în 2005 , atac care a vizat „debarcarea“ sa de la conducerea U.S.R.

Pe ce filieră de putere a regizat N. Manolescu desfăşurarea acestui scandal mediatic? Poate fi stabilită o legătură cu M. Dinescu? S-au folosit M. Dinescu şi N. Manolescu de instituţii ale Statului Român pentru a-şi „executa“ social şi moral adversarii?

3. N. Manolescu a scris şi publicat articole de critică literară conform principiilor esteticii marxiste.

Din această perspectivă şi cunoscând faptul că N. Manolescu nu s-a dezis încă de acele articole este potrivit N. Manolescu funcţiei de ambasador UNESCO al României la Paris?

4. N. Manolescu l-a „girat moral“ pe M. Dinescu şi l-a „inocentat“ pe Ion Ilici Iliescu.

Ce legături există între acordarea Premiului Naţional Mihai Eminescu Opera Omnia lui M. Dinescu (15 ian. 2007) şi decizia de non-colaborare dată pe numele lui N. Manolescu de CNSAS în toamna anului 2007? Dar între acest premiu şi „executarea“ lui Cezar Ivănescu? Ce legături există între inocentarea preşedintelui Ion Ilici Iliescu (iun. 1990) şi includerea ulterioară a lui N. Manolescu pe lista celor care îl însoţeau pe preşedintele Iliescu în vizitele oficiale?

5. Pe 29 aprilie 2008 Cezar Ivănescu a murit. Dumnezeu i-a dat o moarte aproape christică, după exemplul suprem al creştinătăţii, Iisus Christos (imitatio christi). În luna februarie 2008 Cezar Ivănescu a făcut mai multe înregistrări audio în care N. Manolescu era numit ca „omul care a instrumentat şi dirijat cabala pornită împotriva sa“. Cezar Ivănescu l-a acuzat şi de „intenţie de crimă“. În scurt timp Ivănescu a murit în condiţii tragice şi suspecte.

Ce simte N. Manolescu ca persoană care fost implicată „moral“ în moartea unui coleg de breaslă? Ce face preşedintele USR pentru aflarea adevărului în cazul Ivănescu? Cum acţionează N. Manolescu pentru apărarea şi cinstirea numelui lui Mihai Eminescu din dubla sa poziţie de preşedinte al U.S.R. şi de ambasador UNESCO al României la Paris?


Bibligrafie:

Sursele articolelor au fost redate la sfârşitul fiecărui citat, imaginea a doua, ca şi unele informaţii despre Revoluţia Română au fost preluate de pe
www.civicmedia.ro.

Accesaţi şi:


N. Manolescu analizat de M. Niţescu

M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului,
Dialectica puterii, pagini din articolul dedicat criticului N. Manolescu


























































Octav Onicescu: Un mare matematician la ceasul privilegiat al memoriilor

Un mare matematician la ceasul privilegiat al memoriilor

[...] Întrebarea prin care aş dori să începem această con­vorbire, îndeobşte, se adresează la sfîrşitul unui interviu. O formulez, totuşi, îna­intea celorlalte, pentru că de multe dece­nii activitatea dv. reprezintă un capitoldistinct in matematică şi ea ne intere­sează cu precădere. La ce lucraţi în pre­zent ?...

Am încheiat, nu demult, redactarea primului volum al memoriilor mele. Cro­nologic, aceste pagini cuprind copilăria, adolescenta, anii de studii, pină la reîntoarcerea mea din străinătate, moment care a survenit la cumpăna anilor 1920-1921...

Interesant este faptul că recenta dv. carte, Pe drumurile vieţii
, a fost recep­tată tocmai ca o scriere memorialistică... Şi acum, iată, aflăm că, de fapt, adevă­ratele memorii ale academicianului Octav Onicescu abia se află în drum către citi­tori...

Este adevărat, în volumul la care vă referiţi, cîteva capitole au caracterul unor memorii, dar ele privesc lumea ştiinţifică, fiind mai degrabă pagini de istorie a şti­inţei matematice. Iar cele mai multe ca­pitole sînt pur ştiinţifice. Însă, ca martor al timpului meu, am trăit în multiple pla­nuri ale vieţii sociale şi la ele mă rapor­tez în memorialistica mea propriu-zisă. Am cunoscut oameni şi medii, am traver­sat întîmplări cu semnificaţie umană şi despre toate mă simt dator să dau seamă. Desigur, căutînd să nu repet ceea ce am mai aşternut pe hîrtie, în alte împreju­rări...

Vă mărturisesc faptul că mă aflu încă sub impresia paginilor din Pe dru­murile vieţii, despre care am şi scris în Flacăra. Insistaţi mult în ele asupra ra­porturilor dintre oamenii de ştiinţă, asu­pra afinităţilor lor elective. Este de înţe­les, astfel, că şi viaţa ştiinţifică, se des­făşoară într-un climat uman şi în­tr-o atmosferă. Vă rog să priviţi lumea oamenilor de ştiinţă, în speţă lumea ma­tematicienilor, prin prisma cordialităţii re­laţiilor lor cu alţi oameni de ştiinţă...

Şi eu, şi alţi colegi, cînd am revenit din străinătate, aveam conştiinţa unei misiuni de împlinit. Era deja o premisă a unor relaţii de colaborare. Spiritul de colegialitate a fost, dealtfel, o dimensiune, care nu se poate ignora; a vieţii ştiinţifice româneşti. Eu însumi, înaintînd în vîrstă, i-am considerat întotdeauna pe elevii şi colaboratorii mei mai tineri drept colegi, nicidecum subalterni. Existau cîteva medii în care s-a consolidat un asemenea climat şi am în vedere, în primul rînd, grupul de matematicieni, printre care Gheorghe Ţiţeica, V. Ioachimescu şi Ion Ionescu, reunit în jurul redacţiei Gazetei matematice, o publicaţie redutabilă în epocă. Apoi, mă gîndesc la Societatea română de ştiinţă, relansată de dr. C. Istrati, şi la întrunirile ei din fiecare după-amiaza zilelor de luni. Erau medii ştiinţifice în viaţa şi – evoluţia cărora am fost – intim im­plicat, ani întregi, şi pot afirma în cuno­ştinţă de cauză că au oferit tuturor ade­vărate modele în privinţa relaţiilor de co­legialitate şi respect mutual între oamenii de ştiinţă. Scopul lor chiar acesta fiind, dezvoltarea liberă, absolut liberă a spiri­tului ştiinţific. Ar mai fi de spus că un asemenea climat era propriu tuturor me­diilor ştiinţifice româneşti şi atmosfera din cadrul Institutului dr. I. Cantacuzino, în acest sens, ne-ar putea oferi alt exemplu. Acest climat şi această atmosferă îl pregăteau pe omul de ştiinţă pentru dispută şi nicidecum pentru discordie.

Viitoarele pagini ale memoriilor dv. urmează a fi scrise. Vor cuprinde, se înţelege, anii dv. cei mai rodnici, anii în care aţi început să aveţi şi discipoli, cînd eraţi preocupat nu numai de propriul dv. drum în ştiinţă, ci şi de drumurile colegilor dv. mai tineri. Chestiunea îmbracă deja un aspect de ordin social, în urmă cu mai mulţi ani, într-un interviu acordat cole­gului meu Ilie Furcaru aţi afirmat: Matematica construieşte mereu instru­mente abstracte pentru elaborarea instrumentelor noastre materiale, dar nu poate înlocui niciodată experienţa însăşi... Miş­carea socială este ea însăşi o sursă ine­puizabilă de experienţă.
În ce măsură s-a implicat şcoala de matematică românească în mişcarea socială românească?

Revenind în ţară, am fost preocupat înainte de toate să pun ştiinţa mea în serviciul instituţiilor care ar fi putut pro­gresa prin ea. Bineînţeles, rezervîndu-mi timpul necesar elaborării lucrărilor proprii. Am căutat apoi să-i îndrum în această direcţie pe toţi tinerii matematicieni de valoare, reîntorşi şi ei de la studii şi conştienţi de misiunea ce le reve­nea, despre care am mai vorbit.

Dealtfel, acei ani de pionierat i-a evocat cu talent şi cu precizie colaboratorul meu de atunci, acad. Gheorghe Mihoc, cu prilejul aniversării matematicianului Dan Barbilian, despre care sînt convins că toată lu­mea ştie că a fost şi un ilustru poet. Şi instituţiile care aveau nevoie de aportul matematicii nu erau puţine, într-o ţară care îşi adapta structurile la o nouă reali­tate teritorială. Gheorghe Mihoc însuşi a lucrat în domeniul asigurărilor sociale. Alexandru Pantazi era un matematician versat în controlul asigurărilor private, Şerban Gheorghiu s-a specializat în sta­tistica finanţelor. Profesorul Nicolae Teodorescu, ca să vă ofer alt exemplu, neavînd pe moment un loc asigurat la universi­tate, s-a angajat la Direcţia Centrală de Statistică, instituţie căreia i-a adus ser­vicii recunoscute. Cu alte cuvinte, cîmpul de acţiune al matematicienilor în planul social a fost şi este larg, mai cu seamă atunci cînd conştiinţa unei misiuni generează şi o indispensabilă emulaţie. În ce mă priveşte, am contribuit la asanarea practicilor societăţilor de asigurare inter­belice. Am colaborat apoi cu Casa gene­rală de pensii, al cărei director general, Neculai Praporgescu, a fost şi el un ma­tematician reputat. Am fost alături de eforturile lui Francisc Rainer de a înte­meia ştiinţific antropologia, uzînd de in­strumente matematice, şi nu mi-a fost străin nici domeniul zootehniei în care am colaborat cu Gh. K. Constantinescu, un cunoscut zootehnist al timpului. Tocmai pentru a răspunde acestor necesităţi de ordin social am creat. În 1930, Institutul de statistică, actuariat şi calcul, care şi-a desfăşurat, activitatea pînă în 1947 fiind extrem de solicitat de toate instituţiile româneşti interesate.

Iar în planul progresului ştiinţei propriu-zise a matematicii, ce discipoli v-au oferit cele mai mari satisfacţii?

Matematicianul Gheorghe Mihoc prin aportul la dezvoltarea teoriei probabilităţilor. Psihologul Gheorghe Zapan pe care l-am avut elev şi colaborator încă de cînd eram profesor la liceul de la Mănă­stirea Dealu. Sau Georgescu-Roentgen, în statistică...

Aţi amintit deja cîteva nume care au avut un cuvint greu de spus în consoli­darea postbelică a prestigiului şcolii ro­mâneşti de matematică. În ce direcţii ale ştiinţei dv. a repurtat această şcoală cele mai importante succese?

Şcoala de probabilităţi şi-a reunit cer­cetările în cîteva volume care se numără printre cele mai complete din lume. La rîndul ei, şcoala de teoria funcţiilor, în cadrul căreia s-a ilustrat în mod deosebit matematicianul Stoilov, are contribuţii importante în cercetările privind funcţia de variabilă complexă şi interpretările ei to­pologice. De asemenea, matematicienii ro­mâni au publicat — în aceşti ultimi ani — lucrări de larg interes în ceea ce priveşte funcţiile armonice şi generalizarea lor în toate domeniile ştiinţelor naturale. Rămîn remarcabile în mecanică cercetările lui Caius Iacob, care a grupat în jurul său mulţi tineri de valoare...

Pentru că am ajuns la mecanică şi pentru că ştim că una dintre preocupările dv. din ultimele decenii s-au consumat pe terenul mecanicii nevariantive, încununate fiind printr-o nouă teorie cosmogo­nică, vă rog să ne spuneţi ce audientă areacest nou punct de vedere asupra univer­sului, astăzi, în lume.

Consider mecanica nevariantivă mai apropiată de experienţă, de realitatea fizică a mişcării corpurilor în toată întin­derea universului. Ea a reuşit să dea seamă de fenomenele mecanice ale lumii fără a leza sentimentul de spaţiu şi timp propriu atît omului de ştiinţă cît şi omu­lui vieţii de toate zilele. Astfel, nu întîmplător, am pornit de la ea. Cît despre audienţa în lume a teoriei mele cosmogo­nice, pot spune că am prezentat-o la Pa­ris, în Germania, la Udine, în cadrul Centrului internaţional de mecanică în cercuri de matematicieni englezi. Pretu­tindeni a fost primită cu interes şi ni­meni nu i-a adus obiecţii. Cred, însă, că lumea matematicii este încă prea fasci­nată de Einstein. Pe scurt, despre teoria mea cosmogonică: sînt convins că va merge...

Vă mulţumesc şi, în preajma anului în care veţi împlini nouă decenii de viaţă, permiteţi-mi să vă urez: La mulţi ani!


Octav Onicescu, Mihai Pelin, Un mare matematician la ceasul privilegiat al memoriilor, Flacăra, 19 noiembrie 1981, nr. 47 (1380)

vineri, 16 ianuarie 2009

Germania: melancolie şi rigoare


„Şi inima-mi şopteşte că vremea va să vie,
Acel duh al iubirii cu rouă să le-nvie:
Îţi va cădea în mînă această carte-odată,
Tu, dulcea mea iubire din ţară depărtată!

Atunci puterea vrăjii, iubito, va-nceta
Şi palidele slove cu jale vor căta
În ochii tăi cei mîndri, făcîndu-te să tremuri,
Şopti-vor melancolic poveşti din alte vremuri...“

Închinare
, Heinrich Heine,
traducere de Ştefan Octavian Iosif

Mircea Dinescu: autoportret in tusa marxist-leninista


„Mă doare în cur ca sunt incompatibil!“

Mircea Dinescu, actualmente membru în Colegiul CNSAS,
funcţie asimilată celei de Secretar de Stat,
absolvent al Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu, condamnat cu suspendare în anul 1981 pentru atac asupra unui coleg de redacţie























































Accesaţi şi:

Petru Aruştei: „tocmai liber fiind, dintre cei liberi, care mor liberi“ (1978)




„Către cerul ascuns, către neant, către ceea ce trebuie văzut şi arătat, te înalţ, gând liber, cum liber sunt să te trimit către ceea ce te poate învia sau ucide; tocmai liber fiind, dintre cei liberi, care mor liberi.“

Petru Aruştei, manuscris, Privire creatoare, 1978




Petru Aruştei, 18 iunie 1968, scrisoare adresată lui Cezar Ivănescu


Mult iubite,
Prietene,

Ţi-am primit scrisoarea şi te regăsesc acelaşi – din fericire – plin de Revoltă şi încrâncenat! Mă bucur: trăieşti! Pe noi ne poate Salva numai Furia şi veşnica nemulţumire a Revoltei! (Deşi, în fond, nu există Salvare, nu poate să existe, nu ar avea sens şi asta e groznic!) Dar Lumina care-ţi luminează interiorul, Prietene, este mare şi plină de compasiune!

Îţi înţeleg mâhnirea exaltării tale: acum acţionăm numai în noi înşine. Acum e timpul potrivit când putem continua să câştigăm, într-un sens, totul sau să pierdem totul!Este nebunia care luminează interiorul, goana care nu ne mai îngăduie să vedem şi să ocolim gropile; şi printre aceste gropi nu se află, oare, şi Prăpastia în care ne vom prăbuşi pentru totdeauna?

Am pierdut totul dar am câştigat Totul: puterea de a înţelege că am rămas singuri (însinguraţi) în Pustiul de care nu vom şti întotdeauna să ne izbăvim! Lumea înconjurătoare este primăvăratică, tânără, frumoasă, ţipător colorată, şi de câte ori nu ne „înveselim“ şi noi trăind în mijlocul ei?

Voi spune: cu atât mai mult îmi sunt rezervate dreptul şi datoria de a cuceri Transcendentul! Dar voi mai spune, oare, aşa, voi mai avea curajul de a rosti această frază? Acolo m-a „împins“ doar nu numai voinţa mea ci şi Nenorocirea! Voi avea puterea să fiu atât de naiv încât să numesc altfel ceea ce pentru mine este exilare? Dacă acum continui să mă pregătesc pentru Moarte – câte ritualuri pregătitoare nu s-au oficiat până acum! Dar nu: drumul acesta l-am ales eu, nenorocirile nu m-au lovit ci le-am acceptat eu!

Nu-mi datorez Destinul lumii, ar fi o ruşine, lumea m-a ajutat, numai, să mă descopăr răpindu-mi multe bucurii care – pentru ea – erau Totul! Este îngrozitor: ceea ce se numeşte sau se va numi „transcendent“ este acum muncă şi viaţă în subterane, în beznă şi singurătate!

Ce paradox! Trebuie să ne bucurăm doar pentru că se vor bucura alţii de roadele muncilor noastre istovitoare! Trebuie să ne bucurăm şi să fim recunoscători celor care ne răpesc tot ceea ce ne-ar putea ferici şi îndulci viaţa! Cu cât corzile viorii vor vibra mai profund şi mai dureros cu atât mai... Cu cât cântecul nostru va fi mai „trăit“ cu atât vor fi mai iubite oasele noastre putrede din pământ! Şi, nu-i aşa? Tot mai mult gurile noastre se închid! Milă (Milă = Iubire) tot mai mult ne înăbuşă Sufletul, cu tot mai multă compasiune, parcă, ne iubim!

Şi Delirul (Ură + Milă + Milă = sentimentele Spiritului, supremaţie a eu-rilor esenţializate) pare a ne izbăvi uneori...

Dar există pentru fiecare o Stea şi nimeni nu-i cu adevărat singur!
cu afecţiune, Petrică

salutări călduroase pentru Mary!

joi, 15 ianuarie 2009

Cezar Ivănescu: Eminescu şi Basarabia


Eminescu şi Basarabia

Eminentul istoric literar şi exeget al operei eminesciene, Mihai Cimpoi strînge între coperţile unei cărţi cu titlul Basarabia (CTRL, Verba, Chişinău, 1991) o parte dintre articolele publicate de Eminescu în Timpul în cursul anului 1878, articole care dezbat chestiunea retrocedării Basarabiei către Rusia, retrocedare impusă României prin Congresul de la Berlin care avea să inaugureze şirul nefast de decizii, pacturi şi dictate europene menite să zdruncine construcţia statală românească şi să favorizează monstruoasă creştere a imperiului ruso-mongolic.

În prefaţa cărţii, Basarabia, parte din vatra strămoşilor noştri, (care reia o expresia eminesciană din articolul publicat în 25 ianuarie 1878), Mihai Cimpoi notează cu mare fineţe:

„Dacă Bucovinei şi mai cu seamă Maramureşului Eminescu le atribuia o origine fabuloasă de patrie primă a dacoromânilor, de matrice a descălecătorilor de ţară, Basarabiei îi revine rolul de patrie istorică.“ întrucît „Acest petec de pământ, spune Eminescu, pe care Le Nord ar voi să-l sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia, nu are pentru noi nici un equivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică (subl.n.), tăria noastră.“

De la primul enunţ al cărţii („Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român.“) şi pînă la ultimul, articolele eminesciene ni se par a fi de o actualitate copleşitoare căci „Basarabia întreagă a fost a noastră, pe cînd Rusia nu se megieşa cu noi“ şi azi pare-se a sunat ceasul istoric să scăpăm de această torturantă „megieşă“, ultima fantomă imperială care a mai bîntuit la hotarele noastre şi care, într-un chip ciudat, continuă să mai seducă încă o Europă care a tremurat dar nu a urlat, supliciată, ca noi, cealaltă Europă, de Est.

Am căutat, spre a proba actualitatea analizei eminesciene, să descopăr în cartea lui Denis de Rougemont, Vinght-huit siècle d'Europe (Payot, Paris, 1961) acea viziune exactă, chiar profetică a vreunui gînditor european care să o poată egala pe-a lui Eminescu, dar peste Karl Marx care afirma că „steaua polară a politicii imperialismului rus este dominaţia mondială“ nu trece nimeni. Cît despre „gînditorii ruşi“, iată ce scrie Denis de Rougemont: „Est-ce à la France, à l'Italie ou à l'Allemagne, voire à la Suisse fédéraliste, de faire l'Europe et de s'y fondre, accomplissant ainsi une vocation nationale, universelle? Non, disent les Russes, c'est à la Russie! Pour la plupart des penseurs russes du XIX-ème siècle – c'est elle qui a pour mission de régénérer l'Europe et de l'unir, car c'est ainsi seulement que la Russie pourra devenir européenne.“ Să o vedem acum pe „regeneratoarea“ Europei analizată de necomplezentul geniu eminescian: „Din parte-ne ni se pare însă că nici onoarea de stat şi cea militară a Rusiei nu poate pretinde de a se lua de la un popor un pămînt care de cinci sute de ani este al lui şi pe care de bunăvoie nu voieşte să-l dea.“... şi să ne întrebăm, stupefiaţi, ce caută cazacii ruşi pe pămîntul Moldovei cînd în întreaga Rusie, aşa cum am aflat de la o seamă de ziarişti ruşi şi români la Chişinău, sînt pustii cam 50000 de sate echivalînd teritoriul actual al Franţei?

În calea tuturor răutăţilor, din est ca şi din vest, poporul nostru poate spera să vadă şi sfîrşitul Fiarei Apocaliptice de la Răsărit căci a crezut în sinea sa aşa cum vorbele profetice o spun: „Şi crează-se că cel din urmă răzaş din vremea lui Ştefan Vodă sau a măriţilor Basarabi are mai mult simţ istoric şi mai multă iubire de ţară decît veniturile cari decid astăzi asupra ţării româneşti.“

Cezar Ivănescu, 1991

Mihai Eminescu: „Fiindcă noi sîntem...“



„Fiindcă noi sîntem...“



Fiindcă noi sîntem atît de orbiţi încît nu sîntem în stare de a vedea lămurit poziţia în care ne aflăm faţă cu Rusia şi cu cererea ei pentru retrocesiunea Basarabiei, „Gazeta St. Petersburg“ de la 2 (14) fevruarie are bunăvoinţă a ne lumina asupra acestor împrejurări.
Iată articolul.

Care-i motivul părerei negative a românilor în privirea cesiunii părţii de sud a Basarabiei; interesul real al ţărei şi al mîndriei naţionale? Înainte de toate trebuie să relevăm că Rusiei nici prin gînd nu i-a trecut de a spolia România, că nu poate fi nici vorba măcar de pierderi materiale ale Principatului. Dacă România apreţiază fruntarii naturale şi rătunzite, dacă înţelege că ignorarea acestor condiţii în dezavantagiul unui vecin puternic nu duce niciodată la un bun rezultat final, atunci nu trebuie să fie zgîrcită cu cîteva mile pătrate de pămînt plin de lacuri şi malştine. Şi nouă ne trebuie o frontieră naturală ca şi României şi aceasta nu se poate stabili altfel decît primind noi Basarabia de sud, iar nu cedînd pe cea de nord, precum cerea mai deunăzi o foaie românească. Dacă pentru România e o cestiune de onoare naţională şi militară de-a păstra partea respectivă de ţară, e şi pentru noi o cestiune analogă de a restabili graniţele noastre precum erau ele înainte de 1856.

Să admitem că de amîndouă părţile e amor-propriu la mijloc: dar un amor-propriu este acela al unui popor de 80000000, şi cellalt a unui popor de patru-cinci milioane.

Presa românească se laudă fără folos cu conlucrarea României la război, cu jertfele sale, cu ajutorul ce ni l-a adus. În faptă, România ne-a adus folos real, dar şi-a folosit sieşi cu mult mai mult încă. Au cheltuit zece milioane de franci cu războiul, dar armata noastră a plătit cu zece, ba cu douăzeci de milioane mai mult in România pentru toate necesităţile vieţii. Nu voim să relevăm întrebarea care din cele două state e datornic celuilalt; dar i-am sfătui pe confraţii noştri din Bucureşti să n-o releveze nici ei. Dacă România se arată implacabilă faţă cu noi, ea contează desigur pe sprijinul puterilor; e apoi posibil ca să-şi găsească un asemenea sprijin chiar la amicii noştri cei mai buni, cari sînt totdauna gata de a nedreptăţi pe Rusia; asemenea se poate ca Rusia să nu insiste asupra acestor pretenţii, întîmpinând rezistenţă din partea fostului ei aliat. Frontiera noastră naturală trebuie s-o avem, acum ori mai târziu; de cîţiva ani mai mult ori mai puţin nu ne pasă.

Ce se va întâmpla însă atuncea cînd, în momentul unor stipulaţiuni internaţionale, Rusia insultată nu va face nici un fel de pretenţii în favorul României? Anglia şi Austria se vor face din proprie mărinimie procuratorii României? Anglia, care pledează atît de mult pentru rămăşiţele puterii sultanului, Austria, care e contra unor state nouă şi puternice la marginile sale? Sîntem departe de a ameninţa pe români, şi ameninţările nici n-ar folosi nimic faţă cu un popor viteaz care a dovedit lumei întregi îndreptăţirea neatîrnării sale. Am voi să punem numai întrebarea pe baza ei justă şi s-o liberăm de complicaţiunile care se creează prin presa română, ce se lasă a fi tîrîtă prea departe.


Noi, pentru a contribui asemenea la restabilirea întrebării pe bazele ei adevărate, vom răspunde următoarele:

1. Cestiunea Basarabiei, care poate fi pentru Rusia o cestiune de onoare militară, deşi după a noastră părere rău înţeleasă, este pentru noi nu numai o cestiune de onoare, ci una de existenţă. România, pierzînd pămîntul ce dominează gurile Dunării, devine un stat indiferent, de-a cărui existenţă sau neexistenţă nu s-ar mai interesa absolut nimenea.

Acest interes ar fi indiferent dacă am fi destul de puternici sau dacă cel puţin am avea noi margini naturale spre vecini cari să ne înlesnească apărarea. Dar, cu ţara deschisă spre nord şi faţă cu un vecin cu precovîrşire puternic, tăria noastră nu poate consista decît în interesul economic pe care Occidentu-l are pentru drumul pe apă al Dunării şi Mării Negre. Deci pentru acest petec de pămînt în stînga Dunării, care-a fost al nostru de la 1300 începînd şi pe care Rusia nu l-a posedat decît 44 ani, nu există nici un echivalent.

2. Presupuind că din parte-ne n-ar fi decît amor-propriu (ceea ce, în treacăt vorbind, nu e), nu înţelegem de unde ziarul rusesc ia ciudata teorie că un popor de 4—5 milioane trebuie să aibă mai puţin amor-propriu decît unul de 80 de milioane? Statele, ca personalităţi politice, sînt egale de jure şi deosebirea facto stă numai în puterea pe care o dezvoltă într-o stare nejuridică şi anormală de lucruri, adică în război, şi în înrîurirea pe care o esercită prin frica ce inspiră cu ameninţarea puterei fizice. Dar dacă e vorba ca puterea fizică a statelor să domnească, atunci nu mai e vorba nici de amor-propriu, nici de neamor-propriu, ci pur şi simplu de care pe care va bate. Dacă Rusia vrea să ia cu de-a sila ceea ce i se refuză de bunăvoie, vom rezista, ne va bate şi va lua ceea ce e al nostru, dar cel puţin nu ni se va putea imputa că am fost atît de decăzuţi încît, de bunăvoie şi cunoscînd limpede una din principalele noastre condiţiuni de viaţă, am dat-o de înjosiţi ce sîntem în mînile Rusiei pentru... bani sau altele.

3. Plîngerea că armata rusească ar fi plătit 10-20 de milioane mai mult decît se cădea pentru trebuinţele ei şi cumcă ţara s-ar fi folosit din aceasta e o plîngere foarte nelalocul ei de vreme ce nimenea nu poartă vina ei morală. E o lege economică, în China, Rusia, Anglia, ca şi-n România, că, îmulţindu-se cererea unor obiecte, se urcă preţul lor. De se foloseşte sau nu o ţară dintr-aceasta este indiferent pe de o parte faţă cu chestiunea internaţională de care e vorba, şi neevitabil pe de alta.

Turcii asemenea iau mai scump de la ruşi pentru obiectele ce le vînd. Oare turcii au cauză de a fi mulţămitori Rusiei pentru aceasta? Nu ne credem în drept a da lecţii de economie politică ziarelor ruseşti, dar într-adevăr ne minunăm cum ni se poate face nouă o vină din trebuinţele armatei ruseşti, pe cari, dacă şi le procura din Rusia, le plătea şi mai scump. Acest pretins cîştig al negustorilor din România nu constituie o pierdere pentru Rusia daca ea, procurîndu-şi obiecte de trai din alte locuri şi nu din România, le-ar fi plătit şi mai scump. Apoi să nu uităm că parte din aceste pierderi ale soldaţilor, individual vorbind, erau de atribuit neştiinţei lor de-a se orienta, iar pe de alta că şi traiul românilor s-a scumpit, fără ca producţiunea să se augmenteze în mod considerabil. Din contra încă. Afară de aceea cheltuielile statului român ca atare, după cît ştim noi, nu sînt de 10, ci de 260 de milioane, ceea ce e o mare deosebire.

4. Cît despre graniţele naturale ale Rusiei, să ne deie voie confraţii noştri să le-o spunem că cu teoria graniţelor naturale departe mergem. Graniţe naturale îi trebuiesc unui stat slab ca România, ce are nevoie de ajutorul configuraţiunii teritoriale spre a se apăra. Dar ce graniţe naturale îi trebuiesc puternicei Rusii contra periculoasei si ameninţătoarei Românii? Iar graniţele naturale ale sistemului de stepe de peste Nistru sînt Carpaţii şi Dunărea, adică România întreagă. Dacă Rusia voieşte într-adevăr să realizeze teoria graniţelor naturale, atuncea ar trebui să anexeze toată România, daca cerinţa de graniţe naturale ar fi... un drept. Noi ştim că sub pretextul de-a avea graniţi naturale s-ar putea cuceri universul întreg.

Din parte-ne ni se pare însă că nici onoarea de stat si cea militară a Rusiei nu poate pretinde de a se lua de la un popor un pămînt care de cinci sute de ani este al lui şi pe care de bunăvoie nu voieşte să-1 dea, nici Rusia n-are nevoie faţă cu ... ameninţătoarea noastră putere de aşa-numitele graniţe naturale, c-un cuvînt că nu e nici un motiv plauzibil pentru a face o asemenea cerere, pe cînd noi avem grave, foarte grave motive de a o refuza.

Mihai Eminescu, „Fiindcă noi sîntem...“, articol publicat în ziarul Timpul,
14 februarie 1878 (text reprodus după ediţia Perpessicius, vol. X, p. 47-48)


Vă semnalez şi alte articole de pe acest blog
care au ca temă Războiul Independenţei României:

Mihai Eminescu: Chestiunea retrocedării [1878]


Chestiunea retrocedării

Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român.

Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să cîştige cu orice preţ stăpînirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti.

Înţelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi sîntem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărît a lua Basarabia în stăpînirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută.

Dar dacă ne dăm bine seamă, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.

Nenorocirea cea mare ce ni se poate întîmpla nu este că vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decît atîta, încrederea în trăinicia poporului român.

În viaţa sa îndelungată niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi, cînd cinci milioane de români sînt uniţi într-un singur stat.

Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpînirea sa trei ţări şi să pregătească întemeiarea unui stat român mai puternic; a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dînsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămîne statoric, fiindcă are două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.

Dacă vom cîştiga de trei ori atît pămînt pe cît avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricît de întins, va deveni o creaţiune trecătoare; iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare.

Astăzi e dar timpul ca să întărim, atît în români, cît şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ.

Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic !Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încît românii sînt datori a rămînea pînă în sfîrşit consecuenţi moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic şi nu primim nimic.
Românul care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi un vînzător.

Mihai Eminescu, Chestiunea retrocedării, articol publicat în ziarul Timpul,
10 februarie 1878 (text reprodus după ediţia Perpessicius, vol. X, p. 46)

Vă semnalez şi alte articole de pe acest blog
care au ca temă Războiul Independenţei României:

Cezar Ivănescu: Eminescu în eternitate


Eminescu în eternitate

În 1997, pe postul naţional de televiziune, o doamnă cultă şi inteligentă, ne sfătuia cuminte, să nu mai vorbim, o vreme, despre Eminescu, uitînd această doamnă că prin sfatul ei înţelept se înscria în brava tradiţie comunistă care ba ne-a interzim să-l citim pe Eminescu, ba ne-a interzis să-i comentăm sau să-i edităm o parte din operă...

Cele mai incredibile insanităţi intelectuale s-au debitat în aceşti zece ani de democraţie pe seama lui Eminescu şi, cele mai multe dintre ele la postul naţional de televiziune...

Ce-ar trebui să facem acum, în anul 2000, anul Eminescu, obligaţi de organismele culturale internaţionale să-l sărbătorim pe Eminescu (pe banii daţi de aceste organisme), dacă am urma sfatul preaînţeleptei doamne? Să tăcem cu toţii, asta ar trebui să facem, şi, probabil, s-ar fi şi făcut dacă nu ar fi intervenit chestiunea bănească... Banii trebuie cheltuiţi şi vor fi cheltuiţi...

Puteţi fi siguri că vom trăi şi ziua în care un organism internaţional ne va impune (dîndu-ne şi suma aferentă) să ne respectăm ca popor, să nu ne mai maculăm valorile naţionale şi tot aşa...

Pînă atunci să spunem două-trei cuvinte de bun-simţ despre Eminescu, se apropie 15 ianuarie, ziua sa de naştere, zi dealtfel controversată şi cu aceasta am atins şi tema tabletei noastre. Totul e controversat şi controversabil la Eminescu, de la ziua sa de naştere şi pînă la ultimul vers sau enunţ în proză, totul, mai puţin ziua îngropării sale care e sigură, a fost cu siguranţă îngropat pe vecie şi Dumnezeu nu va mai repeta greşeala să ne mai trimită pe aceste meleaguri un Iluminat de mărimea sa... Căci la 150 de ani de la naşterea sa nu avem încă o ediţie cu adevărat completă din opera sa şi nici nu vom avea vreodată aşa ceva deoarece chiar dacă se va realiza fotocopierea caietelor eminesciene, aceasta va exclude infernul manuscriselor pornografice...

La români pornografia e permisă numai politicienilor şi golanilor, despre Eminescu avem o părere prea bună, nu vrem să-l expunem pe Fane Spoitoru lecturii unor texte pornografice eminesciene care l-ar putea face să roşească la ten.

Că nu avem o ediţie completă din opera lui Eminescu şi nu vom avea niciodată, nu-i bai, avem operele complete ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu, colegul de partid şi de Academie al tovarăşului Eugen Simion... Dar nu avem nici o ediţie populară, la îndemîna oricui, din opera lui Eminescu.

A încercat răposatul nostru prieten Petru Creţia un Eminescu comentat care, din păcate, nu cuprinde decît o parte din operă...

Eminescu ar trebui editat într-o ediţie critică iar sursele biografice analizate şi filtrate cu mare grijă.

Încearcă o nouă biografie a lui Eminescu, reputatul clasicist Nicolae Georgescu a cărui carte, A doua viaţă a lui Eminescu (Ed. Europa Nova, 1994) măsoară abisul falsului biografic în privinţa lui Eminescu.

Dubla sacrificare a lui Eminescu, semnată de Th. Codreanu arată că sîntem încă necopţi pentru a putea primi moştenirea eminesciană, Eminescu este blasfemiat la nivelul handicapaţilor, „comunistule!“, „legionarule!“, „fascistule!“, dacă ar mai trăi ar fi în mod sigur pălmuit, bătut de mineri, de academicieni şi de miniştri...

Norocul lui e că e mort, asta e sigur, norocul lui e că ne priveşte din eternitate şi ne contemplă, – un popor care şi-a făcut şi-şi face mai mult rău sieşi decît i-au făcut la un loc toţi străinii... Sau, mai bine, ca să nu blamez tot poporul român cum e moda, să zic, „clasele superpuse“, vreo patru milioane de pecerişti, pînă mai ieri, doar vreo două milioane astăzi cînd „clasele superpuse“ s-au mai subţiat, e sărăcie mare la poporul român, a mai rămas numai cu vreo două milioane de hoţi...

Există o speranţă pămîntească şi pentru Eminescu cel din eternitate şi anume ca, odată poporul romând dispărut şi limba română devenită o limbă moartă, savanţii germani sau francezi să-l editeze pe Eminescu aşa cum trebuie, ca pe Homer, în succesive ediţii îmbunătăţite.


Cezar Ivănescu, ian. 2000


Alte articole despre Mihai Eminescu semnate de Cezar Ivănescu:

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)