sâmbătă, 16 mai 2009

Cezar Ivănescu, La Casa Doinei şi-a lui Sorin, poezie postumă, „cum pot eu, Tată,/încă o dată,/să îţi văd Faţa/şi dragostea“



















La Casa Doinei şi-a lui Sorin

Cezar Ivănescu


! vin de pe Cruce,
Lumină Dulce,
Lumină Dulce,
La Casa Ta!

! la Casa Doinei
şi-a lui Sorinul
vin cu luminul
din faţa mea

născut pe şase
de dimineaţă,
Schimbat la Faţă
Domnul stătea

m-a născut Muma,
m-a născut numa
să îi văd Faţa,
Lumina Sa,

să urc pe Cruce
precum se duce
Mire-Mireasă
Mire-Mirea,
vin de pe Cruce,
Lumină Dulce
Lumină Dulce,
La Casa Ta

! mă tot loviră,
mă răstigniră,
plină de rane
e carnea mea,

mă potopiră
sîngiuri şi seve
ca trupul Evei
cînd se spărgea,
ţipai de groază
ca să mă vază
Tatăl din Ceriuri
mă schingiuiră,

! încă o dată,
şi-ncă o dată,
Tatăl din Ceriuri
mă schingiuiră,

cînd a urlare
am strigat tare,
Tatăl în Ceriuri
mă părăsea,
numa zdrobire
şi amuţire
numa sfîrşire,
mi-i inima!

limba-mi înghite
vorbe sfîrşite,
şi-mi linge gura,
cu rana sa,

Pe Cruce stărui
ca să îmi nărui
haina de carne
ce te-ar uita
cum pot eu, Tată,
încă o dată,
să îţi văd Faţa
şi dragostea

un galbăn nufăr,
plătesc şi sufăr
că pot uitarea
Fiinţa Ta,

cît e Vecie
tot o să ţie
Tatăl pe Fiul
în mîna sa,

Fiul în rugă
precum o slugă,
plecînd genunchii
va genunchea,

nu e plînsoare
mai luminoare
Tatăl plîngîndu-şi
odrasla Sa

Tatăl rupîndu-şi
Fiul din Sine
rupîndu-l bine
să-l răstignea-
nu e plînsoare
mai luminoare
Fiul urlîndu-şi
ruperea Sa,

o adiere la
la Înviere,
Dulcea Lumină
I-o lumina,

o adiere
la Înviere,
Dulcea Lumină
I-o lumina!

!

vin de pe Cruce,
Lumină Dulce,
Lumină Dulce,
La Casa Ta!

Cezar Ivănescu, aprilie 2008, Iaşi, poezie publicată postum in revista Timpul,
include viziunea lui Nifon din „Chivotele“

Niki, bombeul, „maidanezul“ Danilov si Parisul. N. Manolescu: „Ei, v-aţi decis, fraţilor... Ce comandăm?”, „Cum rămîne cu bombelul?“ Chiar asa!



Cu Nicolae Manolescu pe malurile Senei


Răsfoind cu nerăbdare lista de meniuri pe care un chelner între două vîrste ne-o adusese la masă, ne uitam întrebători unii la alţii, neştiind exact ce ar trebui să comandam, cînd în salon, la 12,30 trecute fix, apăru şi dl. Manolescu. Profesorul părea să fie într-o formă foarte bună. Aerul Parisului se pare că-i pria. Afişînd un zîmbet cordial, preşedintele ne strînse mîinile, întrebîndu-ne cam ce mai e nou prin România. De fapt, era la curent cu toate noutăţile, inclusiv cu starea vremii.

„Vremea e cam cam groasă, spuse el. Mai zăboviţi pe la Paris, nu are rost să vă grăbiţi să vă întoarceţi acasă. E frig, e moină. E urgia de pe lume... Încă o săptămînă va fi tot aşa. Parisul vă aşteaptă cu braţele deschise. Aici e altceva...”

În timp ce discuta cu noi, profesorul îşi lepădă în mîinile ospătarului pardesiul său închis la culoare, în contrast cu costumul bej, marcat de dunguliţe maronii, croit dintr-o stofă subţire, poate prea subţire pentru vremea de afară. Primăvara pariziană era destul de rece. În ciuda faptului că pe bulevard copacii se pregăteau să înflorească, termometrul nu se ridica mai sus de zece grade. Proaspăt tuns şi cu obrajii bărbieriţi la sînge, profesorul se aşeză vioi la masă, pe scaunul din mijloc, întrebîndu-ne, pe un ton vesel, apăsat familiar: „Ei, v-aţi decis, fraţilor... Ce comandăm?” „Nu ne-am decis, excelenţă, am exclamat. Sîntem într-o dilemă...” „La Paris nu există timp pentru dileme. Aici predomină spiritul cartezian...” „Dumneavoastră ce luaţi?” „Eu m-am decis înainte de-a veni aici: biftec tartar, cu frunze de salată, iar ca desert o îngheţată L’Angelys, cu aromă de migdale şi Armagnac. E delicoasă; stimulează digestia şi îţi creează o dispoziţie de zile mari…” Nu ştiu de ce, dar biftecul tartar nu mă atrăgea. Nu suport mîncărurile în sînge. Inclusiv cele de ordin literar. Îngheţata însă mă atrăgea. O clipă am stat în cumpănă: aveam de ales între aperitiv (supă de văcuţă franţuzească) şi desert... Deşi visam la îngheţată, în spirit de frondă, am comandat supă. Iar pentru felul doi - o mîncare de morun. Dl. Manolescu făcu o grimasă. Era un om păţit. Supa s-a dovedit a fi indigestă. Iar mîncarea de morun, un amestec de oscioare, coji de măsline şi piure de legume. Noroc că vinul a fost bun. Un Chateau Grandefort, de culoare purpurie. Acelaşi pentru toată lumea. Am ridicat paharele şi am ciocnit, încrucişîndu-ne mîinile deasupra mesei. Cineva a toastat: „Pentru turnul Eiffel!” Iar un alt glas a completat: „Pentru Istoria literaturii...” Golirăm paharele. Combinat cu vinul, gustul morunului începea să se mai dreagă în stomac. Supa, însă (din care nu gustasem decît două linguri), începea să-şi facă de cap. Nu mă simţeam prea confortabil, aşa că mi-am mai turnat un pahar de vin. Cu faţa brăzdată de cute adînci, profesorul aruncă o privire cercetătoare asupra locului unde mă aflam, încruntîndu-şi uşor sprîncenele stufoase. Conver­saţia se învîrtea în jurul crizei, a cotei de popularitate a preşedintelui Nicolas Sarkozy şi a retrospectivei Picasso, organizată de curînd. „Picasso e ca un concasor. A făcut tot ce-a vrut din arta clasică şi cea modernă... A tocat totul şi a reclădit lumea din nou. Cu el începe o nouă istorie a artei...” Auzind pentru a doua oară cuvîntul istorie, am tresărit. Mi-am adus aminte că îmi exprimasem, într-un interviu, o opinie cam nu prea măgulitoare vizavi de Istoria literaturii a lui Nicolae Manolescu... Dacă dl. Manolescu m-ar fi întrebat: „Ei, cum rămîne cu bombelul, dragă Nichita? Mai există pata acolo?“, eu eram pregătit să-i răspund: „Există, sigur că există, deşi s-a mai atenuat un pic!“. ...Nu avea nici un rost să ne stricăm buna dispo­ziţie pentru o dispută literară trecătoare. Ne-am des­părţit în termeni amiabili. Noi am plecat spre Notre Dame şi Centrul Pompidou, iar dl. Manolescu s-a îndreptat spre reşedinţa sa de ambasador UNESCO. A doua zi, dimineaţa, am vizitat basilica Saint Denis, iar spre prînz, împreună cu criticul literar Dan Cristea (un boier!), am plecat să hălăduim pe malurile Senei. Parisul avea pentru noi efectul unui drog: ne aducea într-o stare de exaltare. Ieşind dintr-o gură de metrou, nu m-am putut abţine să nu-i spun: „Existenţa e ceva fantastic. Porneşti de la un amănunt şi intri într-o nebunie.” Criticul mă privi cu nedumerire. „Ce vrei să spui?”, mă întrebă. „Uite, vezi, în faţa ta ai o pereche de ciorapi. Unul dintre ei are o gaură la mijloc... Ei, bine, gaura aceasta se va perinda prin tot Parisul....” Şi i-am mai spus: „Gîndeşte-te cît de ciudat e alcătuit omul. Trupul său e ca un butoi umplut cu gînduri şi cu sentimente. Oriunde ar merge, duce cu el toate problemele care-l frămîntă. Şi din cînd în cînd, explodează în aer...” Ne-am aşezat la o terasă de pe Montparnasse, unde ne-am cinstit cu cîte o bere rece. Apoi, am pornit din nou de-a lungul Senei. Treceam de pe un mal pe celălalt. În timp ce traversam podul Alexander, l-am rugat să facem un popas. „Ştii cumva pe unde trebuie să se afle domnul Manolescu?”, l-am chestionat. „Cred că e cu poetul Gabriel Chifu şi cu soţia lui... Ieri, se oferise să le arate o faţă mai absconsă a Parisului...” „În regulă”, i-am zis. Mi-am scos apoi celularul şi am format numărul lui Chifu. „Unde sînteţi?”, m-a întrebat poetul. „Pe podul Alexander... Dar voi?” „Şi noi sîntem tot pe un pod...” „Domnul Manolescu e cu tine?” „Da”, răspunse Chifu. „Poţi să mi-l dai un pic la telefon?” „Poftim, nici o problemă... Domnule preşedinte, Nichita doreşte să vă spună ceva...” Şi, imediat, am auzit în receptor şi vocea criticului: „Da, poftim, Nichita... Cu ce-ţi pot fi de folos?!” „Stimate domnule profesor, i-am spus. Uitaţi-vă în ce constă problema... Sînt pe podul Alexander, împreună cu criticul Dan Cristea...„ „Da, parcă am auzit de el... Şi?” „Şi, uitaţi-vă, tocmai am scos din geantă o sticlă de Prigat, pe care am adus-o special din România...” „Aţi băut la Paris Prigat?!” „Nu, Prigatul l-am băut în România. La Paris am adus doar sticla... Sticla am uscat-o bine cu feonul... Şi...” „Şi?!”, repetă criticul. „Şi, după ce am uscat-o bine, am umplut-o cu neant...” Cum dl. preşedinte tăcea, am fost nevoit să precizez: „E vorba de cartea mea tradusă în franţuzeşte. Aşa se numeşte: Le Neant. E cu tot cu fotografie. Alături de Neant, am pus Mila sălbatică a lui Adrian Popescu. În sticlă am mai introdus, de asemeni, şi Căderea lui Mircea Cărtărescu...” „Foarte frumos”, spuse criticul, pot să te mai ajut cu ceva?!” „Sigur că da, am răspuns. În dubla dumneavoastră calitate, de preşedinte şi de ambasador UNESCO, ne daţi dezlegare să aruncăm neantul în Sena? Vedeţi, am precizat, în interior se află şi un text simbolic al lui Mircea...” „Sigur că da, Nichita. Aveţi binecuvîntarea mea“. „Vă mulţumim. O aruncăm acum!” Am luat sticla din mîinile criticului Dan Cristea şi am lăsat-o să cadă în Sena. După ce am auzit un plescăit, am continuat, de data asta doar în gînd, dialogul: „Acum ce facem? Ne aruncăm sau nu s-o scoatem îndărăt?”. Şi tot eu: „În fond, n-ar fi rău să provocăm un happening – doi scriitori români se aruncă în Sena... de pe podul Alexander sau mai degrabă de pe podul Mirabeau, cîntat cîndva de Apollinaire...” „Ei, şi... crezi că vor deveni mai cunoscuţi?”


Nichita Danilov, Revista Luceafărul, nr. 12 2009
Citiţi şi:

Dorin SPINEANU
Dugheana literara Manolescu SRL
Ieri am vorbit cu Nichita Danilov si Nichita era tare nervos pe chestia aia uriasa si tampa a lui Manolescu Nicolae, o Istorie bla-bla-bla SRL.

SRL insemneaza societate cu raspundere limitata (adica, in caz de faliment, nu-ti ia nimeni casa, masina de spalat rufele in familie si nici macar nu-ti pune nevasta la munci nocturne intru recuperarea pagubelor) si chiar asta este Istoria bla-bla-bla a lui Nicolae Manolescu: o societate comerciala cu raspundere limitata.

Nimic mai mult. N-am sa inteleg niciodata de ce sunt unii vitriolati, opariti, ca un oarecare patron de dugheana literara si-a tratat clientii in sictir. Bai, nu-mi place cum am fost servit de baietul de pravalie Manolescu Nicolae (sper ca are ecuson si sort, nu jupon), ma duc la alta pravalie cu politichie si delicatesuri.

Acuma, cu politichia stam tare prost, patronul nostru de dugheana literara s-o-nfipt primul sa-i ia un interviu lui Iliescu dupa ce ala calcase cu minerii oarece telectuali in picioare si aia, minerii, regulasera in masinile militiei neste biete fete ochelariste de-au iesit copii nedoriti cu pasaportul de Canada in manute si o sa ajungeti mai bine mai tarziu decat niciodata la vorba lui Goma (da, ala, netalentatu'!) cum ca Manolescu este o lepra scarbavnica pe cari, decat s-o frecventezi, mai bine te duci la bufetul garii sa te-mbeti cu boschetarii. Macar, la aia, ragaiala este o sincera judecata de valoare, nu un balon umplut cu adjective multicolore gata sa umple un spatiu tipografic gol.

A, sincer, ma pis pe "Romania literara", unde fatucile isi fac de capul lor gol si confunda sexul scriitorilor. (Pe bune, una, mare criticiana, i-a facut operatie de schimbare de sex lui Isidor Isou, de-si descoperi ala o borta in nadragi in loc de stiuletele pe care-l crezuse acolo dintotdeauna...)

Ei, dar daca Manolescu Nicolae vra, insemneaza ca se si poate! Adica se poate ca fatuca aia, Andreea Deciu, sa predea pan cele Americi probabil schimbarea la fata sexului scriitorilor, caci asa a dorit muschii lui Manolescu, divinul critic de pe divanul dughenei sale personale cu raspundere limitata.

Acum, pe bune, fraierilor care nu puteti dormi noaptea despre cum a scris/n-a scris belitul asta despre voi: voi i-ati facut statua, l-ati corcolit cum se inconjoara viermele de dud da matase si acum, cand ati vazut ca a iesit o molie desenata cu un Cap-de-Mort, va mai vaitati? Da' ce, voi n-aveti constienta propriei valori? Trebuieste sa vina unul cari sa va spuna daca aveti sau nu valoare? Da' de ce imi dati telefoane patetice in care imi spuneti plangareti Dorine, frige-l, esti d'ai nostri, tu ai curaj...

Copii, daca nici de o scurta nu sunteti in stare, ce tot atata Dorin, Dorin, ne-a persecutat domnul invatator, uite, e patronul ala de la dugheana din colt, a fost rau cu noi, suntem pe lista railor platnici, vai.

Nu m-as fi bagat in rahatul de Istorie bla-bla-bla a lui Manolescu daca doi dintre poetii la care tin mult de tot n-ar fi fost tratati ca niste maidanezi. Ii vorba despre Nichita Danilov si Ion Muresan. Unul, da, e fixat, ii mistic. Alalalt ii un tragic de nu sa poate povesti. Intre un mistic si un tragic, Manolescu l-a ales pe George Topirceanu, adica pe Cartarescu.

Manolescule, ia-ti, bai, Istorieta SRL sub brat si du-te la banca. Stiu cat ai in cont si stiu si codul tau PIN.

Aferim.
Dorin Spineanu, Flacăra Iaşului, 12.02.2009

vineri, 15 mai 2009

Adevărul despre Eminescu - la 120 de ani de la uciderea lui Eminescu


Anul 2009 este anul deşteptării, un an aflat sub semnul Eminescu

2009 este anul deşteptării, un an aflat sub semnul Eminescu. Au trecut o sută şi douăzeci de ani de la moartea sa. Pentru prima oară însă, circumstanţele reale ale morţii sale sunt puse în discuţie publică iar conturul activităţii sale politice şi jurnalistice este luat în calcul pentru a desluşi dispariţia sa abruptă. Puţină lume ştie cum a murit Eminescu: lovit în cap în timp ce cânta "Deşteaptă-te române"! Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu dar omit astfel de mici "amănunte" continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia? Tendinţa detractorilor este de a-l coborî în planul discutabilului şi al disputabilului. Negaţia şi denigrarea, “demitizarea” şi “prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioadă este însă expresia unui alt tip de apetit critic, generat şi coordinat de o grupare descalificată moral dar totodată dominantă, încă, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creştin ortodox, ba nu ar fi meritat să fie numit poet naţional, ba nu era “politicaly corect”, ba aşa ba pe dincolo. Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativităţii funcţionează şi (mai ales) în “cazul Eminescu”.

Punerea sub semnul întrebării a valorii, chiar negaţia şi contestarea lui Eminescu are şi o parte pozitivă deoarece până la urmă îl întăreşte. Critica valorii instituţionalizate este utilă în sine fie şi pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de valori. Faptul că o operă ajunge, periodic, obiect de contestaţie se încadreaza în ciclul firesc al "ajustărilor" contemporaneităţii.Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulţi bani din re-re-editările sale decât din toate operele cumulate ale întregii bresle scriitoriceşti din România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 150 de ani de circulaţie neintrerupta, numele său nu s-a estompat nicio clipă. Singurul reper serios de evaluare a circulaţiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani, din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care se vor adăuga, alte (cel puţin) 7.000 de volume. Au apărut şi vor mai apare mii de cărţi, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat.

„Sacrificarea” lui Eminescu, re-executarea sa simbolică, re-aducerea sa la starea de cadavru este însă cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai deoarece este executată de persoane politice cu poziţii nu doar în viaţa literară ci şi, mai ales, în stat sau în instituţii ce ţin de statul român. Este o formă de reeditare a asasinatului său – realizat tot de “persoane de stat” - precedat de moartea civilă. Eminescu este ţinta, şi astăzi, a unui curent aşa zis “progresist” izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă să-l împingă la o periferie a istoriei şi culturii româneşti. O tentativă demolatoare colectivă, dar care îşi are originea într-un centru ideocratic comun, forţează schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instanţe culturale, literare şi politice cu platformă de audienţă cum ar fi criticul literar şi amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, îndeamnă la renunţarea omologării naţionale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negaţie sunt noii vectori normativi ai discursului “oficial” despre Eminescu.
Eminescu – cadavrul…

Însă purtătorul de cuvânt al “ideilor progresiste”, totodată reprezentant la nivel de stat al canonului oficial, este actualul şef al ICR, H.R.Patapievici. Acesta consemna în câteva fraze cheie, următoarele consideraţii despre modelul Eminescu într-un cunoscut articol scris în 2002 şi dedicat "Inactualităţii lui Eminescu", reluat (respectiv asumat şi întărit) şi mai recent, în 2006:- “Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului”- “Eminescu nu mai e la modă, deoarece nu mai “dă bine””- “înţelegem amploarea prăbuşirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei”- “azi, Eminescu a devenit suspect”- “patul lui Procust al noului canon importat din “ţările progresiste” a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e “politic incorect”- “Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil”- “Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit”- “cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este învechit adică să fie progresistă”- “Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut înafară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara”Sintagma utilizată de Patapievici, “cadavru din debara” pleacă de la expresia, folosită “în ţările progresiste”, “ skeleton from the closet”, cu sensul de secret stânjenitor. De expresia “corps in the closet” nu am auzit încă. Există însă sintagma “cadavru politic” şi mi se pare destul de plauzibilă ipoteza clivajului de sensuri (intenţionat sau nu), mai ales având în vedere faptul că accentul pus asupra temei politice în textul “manifest” al viitorului secretar de stat pus de administraţia prezidenţială să reprezinte cultura României în lume. Compunerea imaginii Eminescu-cadavru spune, intertexual, poate mult mai mult decât a intenţionat autorul. Vocaţia excremenţială din textele de debut ale lui Patapievici se rafinează aici, intervenind o subtilă abordare exegetică necromaniacă. Concepţia de abordare a tezei este tot în cheie politică, de aici şi invocarea integrării euro-atlantice, un proces profund politic şi de siguranţă naţională, nu cultural. Un “text manifest” similar în concluzii aparţine lui Cristian Preda, tot amploaiat al mai multor administraţii prezidenţiale. Cristian Preda s-a afirmat mai din timp decât Patapievici, în 1998, în Dilema, publicaţia ministrului de externe al României, Andrei Pleşu. "Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect". Mai putin iscusit decât Patapievici, Preda nu s-a gândit să introducă şi „cestiunea siguranţei naţionale” în ecuaţia Eminescu poate şi deoarece NATO era încă o fata morgana la vremea aceea, pentru România „progresistă”.

Modelul Eminescu ar fi deci, pentru epoca noastră, din punct de vedere cultural şi politic, inadecvat, “irecuperabil”, “suspect”, “învechit”, “nul”, iar junii şi junicile care vor nume “afară”, care aspiră la sincronie europeană, au nevoie de alte modele, de succes, nu cadaverice. Am aflat de curând şi care ar fi modelele “adecvate”, “euro-atlantice”, propuse de Patapievici, iar “sincronia” culturală invocată a fost confirmată public prin scandalurile de anul trecut legate de finanţarea de către ICR a unor juni dedicaţi pornografiei şi promovării simbolisticii anticreştine. În plan cultural, ne-am lămurit asupra “chipului nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume”. Chiar şi-au făcut un fel de nume, junii “progresişti” ai lui Patapievici. În plan politic, “sincronia”, adecvarea clasei politice actuale, conformă în întregime “noului canon importat din “ţările progresiste”, s-a vădit elocvent la alegerile recente din 2008 când din 18,3 milioane de români cu drept de vot au participat la vot doar 7 milioane, cea mai scăzută rată de participare din perioada postcomunistă a României. Dacă ar fi fost cuprinşi şi cei 12 milioane de români dinafara graniţelor între cetăţenii cu drept de vot probabil că ar fi fost şi mai grăitoare amendarea de către popor a actualei clase politice, cu tot cu modelele “bine văzute afară”.Chipul nou al clasei politice actuale, “înnoite”, “progresiste”, integrată euro-atlantic şi pe drept cuvânt ieşită din zodia naţionalului, cuprinde parlamentari infractori, excroci, derbedei, securişti, foşti comunişti ba chiar şi un caz de căcănar/gunoier-şef/om politic de succes.Acesta este referenţialul politic al unor Patapievici/Preda/Pleşu, ei înşişi, de altfel, tot oameni politici, stipendiaţi cu poziţii politice în calitatea lor de noi formatori ai bursei de valori cultural-politice. “Bursa” unde s-au “tranzacţionat” cel mai intens valorile conforme “noului canon importat din “ţările progresiste” este pe Calea Victoriei, respectiv sediul GDS, instituţie fondată de fostul comisar bolşevic Silviu Brucan. Aici a fost instalat “patul lui Procust” invocat de Patapievici. Racordurile mitologice pot juca feste celor care se folosesc de ele. Cu sau fără voie, invocarea eliminării lui Eminescu prin utilizarea de către Patapievici a imaginii “patului lui Procust al noului canon” spune totul despre ucenicii, calfele şi “meşterii” (Maeştrii) noului canon. Procust, se ştie, era un bandit, cam sadic si diabolic, un torţionar mitologic, devenit simbol al sistemului abuziv de încadrare (prin mutilare) în tipare ideologice. Patapievici, Preda, sunt doar porta-voci ideologice. Maiştrii cu funcţii comisariale stau mai la fereală, meşteresc prin fundaţii pretins (nou) europene.

Procust şi sfârşitul “noului canon” politic Teza trâmbiţată zgomotos de comisarii lui Procust, a inadecvării cultural politice a modelului Eminescu, invocarea chiar a dezacordului dintre obiectivele de siguranţă naţională (integrarea în NATO) şi modelul politic eminescian se dovedeşte a fi, astăzi, doar o simplă gogomănie. Cel mai important factor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale, o spun chiar rapoartele SRI, au fost chiar oamenii politici, clasa politică “progresistă” din care au făcut şi fac parte învăţăceii şi alumnii GDS-ului procustian. Jefuirea patrimoniului naţional (vezi fie doar şi Romtelecom, Petrom, Rompetrol), distrugerea sistemului de învăţământ (certificată de nivelul precar al generaţiilor ieşite de pe băncile şcolilor), fărâmiţarea coeziunii sociale şi naţionale, impunerea unor standarde anticreştine în sânul societăţii româneşti (vezi interzicerea icoanelor, finanţarea pornografiei cu accente sataniste) sunt “opere” ale clasei politice, îndrumată ideologic, comisarial, de maeştrii “noului canon”, de “progresiştii” patului lui Procust.

La rândul lor, comisarii GDS-ului sunt finanţaţi chiar de noii moguli ai sistemului la care au pus umărul, pe care l-au avizat şi certificat. Sistem politic “bine văzut înafară”, dar care a fost acum, iată, invalidat “înăuntru”, chiar de alegători – de marea majoritate a poporului român. Poporul român a arătat fără dubiu că sistemul noului canon politic invocat de Patapievici în antiteză faţă de modelul Eminescu este cel care e, cu adevărat, “politic incorect”. “Nefiind oameni vrednici cari să constituie clasa de mijloc, scaunele instituţionale existente le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc (...) Ţărani? Nu sînt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieraşi şi fudui(...) Oameni de stat cari nu pot justifica nici săvîrşirea şcoalei primare, advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîni, generali cari nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiutori recrutaţi dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care înaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iată banda ocultă care guvernează azi Români” (art. Icoane vechi şi icoane noi, în Timpul, nr. 11, dec. 1877, Opere, X, p. 109 şi 110) “Arionii”, la care se referă Eminescu, indică o tipologie inspirată de figura unui om politic contemporan cu ziaristul, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Virgil Arion, cel care a avut un rol important, ulterior morţii lui Eminescu, în stigmatizarea ziaristicii eminesciene prin ruperea în două a operei eminesciene, cu aruncarea la coş, ca netrebuitoare, a ziaristicii. Ministrul Arion a jucat un rol decisiv în această operaţiune de extincţie a circulaţiei operei jurnalistice, deoarece era vizat direct şi cu autoritatea publică pe care a avut-o a instaurat, de fapt, modelul maiorescian al unui Eminescu-poet, diafan, singur, abuzând de cafea, obosit de munca istovitoare ca ziarist etc.Poate judeca oricine cu uşurinţă “adecvarea” la realitatea de atunci dar şi la actualitatea momentului politic de azi a celui pe care Arionii de azi, Patapievicii şi eiusdem farinae şi l-ar dori mort şi ascuns într-o debara.

Marea majoritatea a românilor a înţeles deja că sistemul ticăloşit a ocupat România iar cadavrele politice care împut aerul României sunt “ticăloşiţi” care se află în băncile Parlamentului, la Preşedinţie, la guvernare. Cât despre scheleţii vechiului sistem nici măcar nu mai stau în debara, ci se afişează la vedere, în posturi “preşedinţi de onoare”, cum e cazul criminalului cu mâinile mânjite de sânge până la cot, Ion Ilici Iliescu. Situaţie care spune totul despre ce înseamnă conceptul onoarei pentru partidul de guvernământ din care face parte. “Canonul politic” procustian invocat de ciracii lui Procust este un eşec total, un antimodel politic. Deocamdată poporul român nu a aplicat încă metoda lui Tezeu, de “rezolvare” a torţionarului Procust, dar nu este timpul pierdut. Au trecut doar două decenii de la trasul cu arma în stradă. Dosarul Eminescu Cei care îl portretizează astăzi pe Eminescu în chip de cadavru îşi asumă astfel, pe cale simbolică, şi nu numai, filiaţii strânse cu cei care şi l-au dorit pe Eminescu cadavru, în epoca sa, cei care l-au şi înlăturat pe Eminescu din viaţa publică, tot în numele culturii politice “progresiste”, invocate în textul lui Patapievici.

Un excurs jurnalistic lansat acum doi ani de ziarişti de investigaţie afiliaţi la organizaţia Civic Media, pe tema sfârşitului abrupt a vieţii ziaristului şi omului politic Mihai Eminescu a dat recent roade neaşteptate. Ipoteza lichidării sale fizice a fost lansată ca o temă de anchetă de către ziarişti şi cercetători de marcă care au pornit un demers investigativ dedicat “colegului de breaslă” Mihai Eminescu. Tema de lucru a fost preluată şi urmărită cu o deosebită atenţie pentru cel mai mic detaliu arhivistic şi istoriografic, de filosoful Constantin Barbu care a lansat nu mai puţin de zece volume, ale unei investigaţii analitice complete realizate sub egida Academiei şi Fundaţiilor Mihai Eminescu.

"Codul Invers - Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu", cum se intitulează seria de volume cuprinde mii de pagini de documente, însemnări în facsimil din Eminescu, grăitoare despre sacrificarea sa, fotocopii ale originalelor unor acte secrte din arhivele imperiale austro-ungare, fragmente din jurnalul şi memoriile regelui Carol I, din însemnările zilnice ale lui Maiorescu şi din ale altor contemporani ai crimei, părţi ale unor note informative secrete din arhivele unor servicii ale ţărilor europene. Un astfel de "plan de măsuri" în ce-l priveşte pe militantul societăţii conspirative "Carpaţii" - Mihai Eminescu – poartă semnătura însuşi împăratului Franz Josef!

Deoarece Eminescu era o ţintă de stat, o ameninţare la adresa siguranţei imperiale!
Context care dezvăluie un Eminescu geopolitician şi naţionalist implicat în acţiuni conspirative pentru proiectul Daciei Moderne – România Mare.

Eminescu a devenit o victimă a regimului politic datorită în principal implicării sale în presă şi politică. Ziaristul Eminescu a fost o ţintă operativă şi a fost urmărit pas cu pas de agenţii secreţi ai Imperiului Austro-Ungar. Eliminarea sa de pe scena politică s-a datorat unei acţiuni conspirate executate cu profesionalism. Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România. Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziariştilor. Ca şi mulţi alţi ziarişti Eminescu a intrat în malaxorul aparatului represiv (a fost arestat de opt ori), al poliţiei politice şi - mai mult decât atât – a devenit o problemă (şi o afacere) de Stat.Cea mai însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei, politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist, ocupaţia sa principală până la sfârşitul vieţii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică până în 1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuţi politici ai statului modern român. Oricum este primul ziarist căruia i se pune căluş în gură în această manieră dură. Metoda va fi perfecţionată sub comunism.Eminescu îşi asumă ca pe o profesiune de credinţă lupta pentru România amendând atât liberalii cât şi conservatorii pentru politica de cedarea în interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar şi cu rigoare scria cu o forţă devastatoare. Maiorescu notează - “Eminescu s-a făcut simţit de cum a intrat în redacţie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică şi verb”. “Stăpân pe limba neaoşă” şi cu o “neobişnuită căldură sufletească”, Eminescu însufleţea dezbaterea publică şi totodată izbea necruţător “iresponsabilităţile factorilor politici, afacerismele, demagogia şi logoreea păturii superpuse”.
Eminescu - omul politic naţional
Pe scurt un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical şi incomod. Mihai Eminescu avea o funcţie publică foarte importantă ca redactor-şef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator a arătat clar poziţia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, şi al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (“o adâncă barbarie”) cât şi faţă de cea a Imperiului Austroungar şi totodată îşi acuză colegii, fruntaşii conservatori, că participă la înfiinţarea de instituţii bancare în scop de speculă. Situaţia sa la ziar devine critică în 1880 mai ales după ce atacă proiectul de program al partidului conservator lansat de Maiorescu în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifica românii aflaţi sub puterea Imperiului Austroungar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimează pe români îngrădind accesul la şcoală şi biserică, blocând cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă avertiza jurnalistul. Viena însă atrage ca un magnet şi conservatorii se cuplează cu liberalii – “la ciolan” cum ar zice azi Ion Cristoiu.

P.P Carp, înalt fruntaş conservator devine ambasador al liberalilor la Viena şi cere să i se pună surdină lui Eminescu (într-o scrisoare către Titu Maiorescu îi atrage atenţia: "şi mai potoliţi-l pe Eminescu"). Scârbit, acesta protestează: “Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămăşile şi partidul ca cizmele?.” Ca urmare în noiembrie 1881 Eminescu este înlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat iar noul redactor – şef îl atacă pe Eminescu în chiar ziarul pe care acesta îl condusese. Eminescu - ţinta serviciilor secrete imperiale În 1882 Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca un ONG – “Societatea Carpaţii”.

Societatea îşi propunea – conform Statutului, să sprijine orice “întreprindere românească”. Se avea însă în vedere situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. Sunt înfiltraţi agenţi în preajma lui Eminescu inclusiv în redacţie. Manifestările organizate de “Societatea Carpaţii” îngrijorau în mod deosebit reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei în România. "Societatea Carpaţii", era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la Tară dar executa şi acţiuni conspirative. Într-o nota informativă secretă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr către ministrul Casei imperiale şi ministrul de externe din Viena se raporta: “Societatea “Carpaţilor” a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură (ceea ce înseamnă nota unui agent înfiltrat în organizaţie - n.n.) următoarele informaţii: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică. S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de a admite existenţa unei “Românii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauţie. Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română, care pentru instruirea lor frecventează instituţiile de învăţământ de aici, sarcina pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei “Dacii Mari”. Săcăreanu, redactorul adjunct de la “Româna liberă” a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor”. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof - und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.-Akten, K.159)

Un alt un raport confidenţial către Kalnoky, ministrul de externe al Austroungariei, informa despre o altă adunare a Societăţii Carpaţii, din care rezultă că un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt” şi foarte activ spion austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. În contextul notei informative se mai numeşte un agent din vecinătatea imediată a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepreşedintele Societăţii Carpaţii, despre care se scrie negru pe alb că este nici mai mult nici mai puţin decât … spion austriac. (numele acestuia reapare ulterior în procesul verbal dresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestării lui Eminescu: “informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală”.)Eminescu avea o statură publică impresionantă şi era perceput drept un cap al conservatorismului dar şi al luptei pentru unitate naţională coordonate ulterior printr-o întreagă reţea de societăţi studenţeşti din oraşe centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politică a românilor. Pe lângă societatea “Carpaţii”, au mai apărut la Budapesta societatea “Petru Maior”, la Viena “România jună”, la Cernăuţi “Junimea”, “Dacia”, “Bucovina şi Moldova”, în Transilvania societatea “Astra” şi în vechea Românie, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizaţii se aflau în obiectivul serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, fiind intens înfiltrate şi supravegheate. Colecţia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios. Eminescu era urmărit pas cu pas. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, îl însărcinase pe F. Lauchman în acest sens: “Eminescu este în permanenţă urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observaţie mişcarea (“iridenta”) ardelenilor din Bucureşti şi ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute”. O notă informativă a baronului von Mayr denunţa articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului în România.

În 1883 Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizează pe rege, pe Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamnă guvernul liberal pentru politica externă şi internă, denunţă cârdăşia conservatorilor cu liberalii şi devine o povară incomodă pentru toată lumea. Tiradele şi intransigenţa sa deranjau toate taberele. Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar – ca mulţi alţi ziarişti, ar fi fost nefastă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil şi neconvenabil intereselor acestora. Eminescu este informat şi simte că i se pregăteşte ceva. “Moartea civilă” În 28 iunie 1883 se strânge laţul. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate desigur toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă la care au participat inclusiv “apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii Imperiul Austroungar a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.Guvernul a desfiinţat "Societatea Carpaţii" chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei în Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Totodată cu arestarea şi internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului “Societăţii Carpaţii” au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor. Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucureştiul era dominat de ardeleni care ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor asupriţi de unguri. Eminescu era în centrul acestor manifestări.

Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului iar condiţia semnării tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la Bucureşti. “Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Aşa zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor – potenţială mare figură politică a României Mari, tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Ioan Botezătorul şi a lui Iisus. Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883 ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal. Lichidarea Ce urmează în anii următori este un coşmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le, selectiv, la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai vazut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al “Societăţii Carpaţii”. Planurile lui Eminescu, vizau contracararea consecinţele unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat “subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol I. Este uşor de înţeles că acţiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipică “măsurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar şi de atunci. Nimic nou sub soare pe câmpul “operativ”. Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poetică - romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipă. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este "bietul Eminescu" Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc în martie 1889. Eminescu este scos complet din circuit iar opera sa politică a fost pusă la index. Defăimarea Defăimarea sa nu a încetat însă la peste un secol de la uciderea sa. Adevărate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie, este proclamat drept proto-fascist. Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală - cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală sau cu aportul doctorului Vuia că mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă. Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: "Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică". Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său, după autopsie, s-a constatat că are 1495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller, iar apoi este "uitat" pe fereastră, în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – deoarece această boală mănâncă materia cerebrală. În manualele de astăzi continua însă propagarea operaţiunii de dezinformare coordonată de serviciile secrete al Austroungariei. “Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi “grupuri de prestigiu” - în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.

George Roncea
Accesaţi şi:

Puterea din Umbră, lansare în 20 mai 2009, orele 16.00, la Librăria Sadoveanu


Comunicat JUNIMEA 40


În acest an, Editura JUNIMEA Iaşi împlineşte 40 de ani de la înfiinţare. Cu acest prilej a iniţiat câteva proiecte şi manifestări deosebite printre care şi lansarea volumului Puterea din umbră, de Eduard Ovidiu Ohanesian, care a avut loc la Iaşi pe 9 mai 2009.

Puterea din Umbră vine cu dezvăluiri senzaţionale, aducând în atenţia cititorului modul în care lucrează „sistemul ticăloşit” în România postdecembristă. Mai precis, Eduard Ovidiu Ohanesian propune o incursiune în lumea serviciilor secrete (de ieri şi de astăzi) din care putem afla cine conduce România, cu nume, biografii, fotografii, funcţii, grade, activităţi, documente (unele clasificate).
Puterea din Umbră este o carte document despre istoria mai mult decât recentă, despre istoria imediată.

Cumetrii, nepotisme, şpăgi, mită, manipulare, abuz, trădare şi crimă, sunt scoase rând pe rând de sub pecetea Strict Secret. Sunt, de asemenea, inserate numeroase elemente referitoare la serviciile secrete străine care acţionează nestingherite pe teritoriul românesc: GRU – rusesc, JICA - japonez, SIBAT - israelian sau CIA - american.

Puterea din Umbră nu dă verdicte, dar devoalează pas cu pas minciuna şi manipularea, scoate la lumină fapte deosebit de grave, de la abuzuri comise de ofiţerii sub acoperire infiltraţi la toate nivelurile societăţii româneşti (politică, justiţie, interne, externe, armată, servicii secrete).

Odiseea acestui surprinzător volum continuă cu noi lansări - la Bucureşti în 20 mai 2009, orele 16.00, la Librăria Sadoveanu.

Invitaţi să prezinte dar şi să contrazică această carte, faţă în faţă cu autorul, vor fi: Emil Constantinescu, Doru Braia, Sorin Roşca Stănescu, Marius Oprea, Francisc Tobă, Luis Lazarus.

Această acţiune va fi urmată de alte lansări în ţară: joi, 21 mai, la orele 14.00, la Hotel GORJ, Târgu Jiu; vineri, 22 mai, la orele 14.00, la Galeriile KRON ART, Braşov, sâmbătă, 23 mai, la Timişoara. În zilele următoare va avea loc lansarea cărţii şi la Satu Mare, Cluj, Sibiu.

Editura Junimea

„voi ce l-aţi urcat pe cruce pe Hristos“


Doina
(Passiflora incarnata)

Cezar Ivănescu

! voi ce l-aţi urcat pe cruce pe Hristos,
un bărbat atît de tînăr şi frumos,
lăudaţi-l mult în muzici şi-n poeme,
că Hristos, de dragul vostru, în piroane urcă iar din vreme-n vreme,
că Hristos, de dragul vostru, în piroane urcă iar din vreme-n vreme !

! voi, flămînzii, şi voi, răii, şi voi toţi,
neam de tîrfe nesătule şi de hoţi,
bucuros Hristos scuipatul vi-l primeşte
şi numai de dragul vostru, cu un chin mai nou se primeneşte
şi numai de dragul vostru, cu un chin mai nou se primeneşte !

! numai unul dintre voi a născocit
chinul care pe Hristos l-a omenit
şi pe cruce nu-l mai lasă să-şi ia locul,
şi numai de dragul lui, pustii-v-ar Dumnezeu cu focul
şi numai de dragul lui, pustii-v-ar Dumnezeu cu focul !

joi, 14 mai 2009

„mă rog, Doamne-Dumnezeule, Ţie,/să te-nduri azi şi de neamul Tău care poate azi pe palme să-ţi ţie/Sufletul ca pe-un covor de lăcrimare“














Assunta
(Anabasa lui Eminescu)
(Variantă)

Cezar Ivănescu



! Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferinţă alina-îmi-voi Moartea !

!

! Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferinţă alina-îmi-voi Moartea
rogu-te atinge clapele, Născătoareo, Tu şi-atunci lin mi-iei partea
Sufletului meu terorizat şi încolonat lîngă al vostru în Teroare,
duse-s Sufletele noastre azi în perfecţionate camere de gazare !

!

! rogu-te atinge clapele, Născătoareo, Tu şi-atunci lin mi-iei partea,
Cartea lui scrisă cu limbi de foc, ca pe un cuptor deschide-nchide-I Cartea,
Sufletul Lui ardere de tot, Sufletul Lui azi ţi-i flacără ţie,
toarnă-I untdelemnul ochilor fără de prihană şi-astfel vie s-o ţie !

!

! Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferinţă alina-îmi-voi Moartea
m-am hrănit de urlete destul, tu ca Dumnezeu mi-ai fost mereu departea,
fii-mi aproape astăzi, Muzică, şi du-mi trupul meu de Mire să se culce,
sus în Patul Nunţii-nsîngerat, Patul Crucii, Patul Nunţii mele, cel mai dulce!

!

! Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferinţă alina-îmi-voi Moartea,
zgomotul demenţei mi-i destul, zgomotul care împarte şi desparte-a
noastră viaţă de cel Dumnezeu şi ne lasă Sufletele fără Soare
nici ca iarba, nici ca frunza nu, nu sîntem decît pierzare şi pierzare !

!

! Muzică, alină-mi Sufletul, cu suferinţă alina-îmi-voi Moartea,
fii tu azi din toţi cel mai credul, cînd credinţa ta în Eminescu iar te-a,
iar te-a înălţat în car de foc, iar te-a îmbrăcat, Mireasă în văpaie,
Tu, Fecioara mea ca Sufletul, Clara mea Lumină Lotusul desfoaie !

!

! mă rog, Doamne-Dumnezeule, mă rog, Doamne-Dumnezeule, Ţie,
să te-nduri azi şi de neamul Tău care poate azi pe palme să-ţi ţie
Sufletul ca pe-un covor de la–, Sufletul ca pe-un covor de lăcrimare
şi ţesut numai cu scump rubin, cu rubinul cel de prunci în sîngerare !

!

! mă rog, Doamne-Dumnezeule, mă rog, Doamne-Dumnezeule, Ţie
Înălţarea Ta de azi la Cer, fie Înălţare-n veci şi pe Vecie,
dar nu fie părăsire-a tot ce priveşte raza Ta pogorîtoare,
mă rog, Doamne-Dumnezeule, uită-te la Crucea viu răstignitoare
unde Rău-n carne l-ai simţit, unde Răul ţi-a muiat-mîncat tot trupul,
unde singur ţi-ai nenorocit trupul ca să nu mai ţie-ntr-însul trupul
Sufletul cel fără de muri–, Sufletul cel fără de sfîrşitmurire,
mă rog, Doamne-Dumnezeule, mă rog Ţie, Tu, Iluminare-n Fire,
Tu, Iluminatule, şi Tu, al Mariei Mirum şi Mirionime,
în splendoarea Cerului deschis peste Iaşi şi Botoşani ca tine nime
nu ni se arată-n slavă azi, nu ni se arată astăzi în lucindă
rază mai frumoasă decît fa–, faţa ta de bunătate suferindă,
Ochii tăi de lacrimi izvorînd, mînurile tale pline sînt de ele,
mînurile Tale se rugînd azi ca pe Apostoli pruncii morţi să-i spele !

!

! spală-ne Tu, Doamne, de otra–, spală-ne Tu, Doamne Sfinte, de otravă,
Sufletele care ne-au băut apa morţilor din Lethe cea bolnavă
şi-nsetează-ne de setea cea, cea de Suflet cînd bea Sufletul din Sine,
mai adîncă sete tot simţînd pe ce gustă-adîncul cel divin mai bine,
atunci se îmbată el de tot, atunci se îmbată sufletul de Domnul
cînd pierdut ca-n vis şi visu-n somn, Somnul bea Visa– şi Visul Somnul !

miercuri, 13 mai 2009

In memoriam, PETRU CRETIA despre Ipotestii lui Eminescu - VIDEO



Petru Cretia a fost director onorific al Centrului National de Poezie Mihai Eminescu Ipotesti, profesor de limba greaca, editor al lui Platon, autor, eminescolog, filosof, eseist si traducator roman.

S-a stins din viata in 16 aprilie 1997. A urmat Facultatea de Limbi Clasice in cadrul Universitatii Bucuresti, luandu-si licenta in 1951.

Din 1952 pana in 1971 urmeaza o cariera universitara: este asistent, apoi lector la Sectia de Limbi Clasice a Facultatii de Litere din Bucuresti. Intre 1971 si 1975 este cercetator la Institutul de Filozofie.

Din 1975 editeaza, alaturi de Dumitru Vatamaniuc si un grup de auxiliari de la Muzeul Literaturii Romane, sub egida Academiei Romane, editia nationala a operei complete a poetului Mihai Eminescu.

Din 1971 coordoneaza, in colaborare cu Constantin Noica, editia Platon la Editura Stiintifica si Enciclopedica. Dupa 1989 conduce revista de istorie literara Manuscriptum.

Pasiunea sa pentru opera singulara a lui Eminescu era mult mai veche. Intre 1971 (la 20 de ani dupa ce-si luase licenta in filologie clasica) si 1975, Petru Cretia fusese cercetator la Institutul de Filosofie din Bucuresti. Dupa epurarea din 1975, ajunsese la Muzeul Literaturii Romane, unde lucrase la continuarea editiei critice a operei lui Eminescu, inceputa de Perpessicius. Lui Petru Cretia ii repugnau superficialitatea, lipsa masurii si festivismul. Fara indoiala ca la 21 ianuarie, ziua sa de nastere, tonul festivist ar fi insemnat o nuca in perete.

Ar fi fost nevoie doar de o consemnare a zilei eruditului care a scris, in "Norii", ca in fiinta omeneasca exista ceva ce nu se schimba niciodata:

„Oricat am trai, oricate intamplari am indura sau am aduce in lume, oricate schimbari s-ar petrece in lume si in noi, ceva din noi ramane vesnic neschimbat. Fiind pasibili, este de cautat, prin continutul ei, forma prin definitie de neschimbat a pasiunilor noastre. Este posibil ca aceasta cautare sa fie fara rezultat, ori ca un rezultat inanalizabil si aproape mut. Dar e de incercat, intai in sfera amintirii, unde amagirea e poate graitoare, poate doar pe jumatate“.

marți, 12 mai 2009

„Procesul comunismului nu se va face niciodată, nu va exista un Nürnberg al comunismului“


Petru Ursache în dialog cu Cezar Ivănescu (fragmente). „Procesul comunismului nu se va face niciodată, nu va exista un Nürnberg al comunismului . Cine să declanşeze procesul comunismului, Petre Roman sau Vladimir Tismăneanu? . Ia interesaţi-vă dumneavoastră, ăştia din provincie, şi prin Bucureşti, şi aflaţi în ce condiţii boiereşti îşi făcea domnul Gabriel Liiceanu burse Humboldt în R.F.G.? . România este în pragul celui mai mare dezastru cultural din toată istoria ei modernă . Revolta metafizică mi-o îndulcesc prin credinţă“



Petru Ursache: Cum poate fi judecată „starea poeziei“ româneşti, începînd cu perioada marelui triumvirat Şelmaru-Moraru-Răutu şi pînă în momentul de faţă? Am pus sintagma „starea poeziei“ între ghilimele, pentru că circula cu mare frecvenţă în anii realismului socialist, cum ai vorbi despre „starea vremii“, pînă la golirea de sens, pentru a se face loc politicului terorizant. Mai poate fi reabilitată gîndirea poetică în spiritul valorilor ideale?

Cezar Ivănescu: După „obsedantul deceniu“ proletcultist din a cărui producţie literară nu rămîne decît poezia lui Labiş, poezia românească s-a emancipat de ideologia comunistă şi, prin valuri succesive de poeţi, şi-a recuperat integral tradiţia.

Prin construcţia piramidală a societăţii comuniste, literatura era foarte aproape de ideologic şi politic (vîrful piramidei) şi de aceea era aspectată cu mare atenţie de cerberii comunişti care o asimilau cu propaganda, ca pe vremea lui Hitler. Era normal să se cerceteze periodic „starea poeziei“.
Da, categoric, mai poate fi reabilitată gîndirea poetică în spiritul valorilor ideale, cu condiţia ca poeţii să redevină profeţi, iar poezia să-şi recîştige funcţia ei primordială de vehicul al sacrului...

Petru Ursache: Dacă postmodernismul (la noi) ţine de o dată calendaristică (mai toţi „optzeciştii“ se declară postmodernişti) sau are rădăcini mai adînci în creaţia artistică? Pot fi identificate „dominante“ ale „postmodernismului“ în epoci mai îndepărtate, în istoria experienţei estetice, începînd, de pildă, cu antichitatea? Mă refer la intenţia de a epata şi deranja pînă la obrăznicie, la „întoarcerea înapoi cu mînie“, la frauda sau receptarea (prin citat) binevoitoare a antecesorilor, demonetizarea valorilor clasicizate, demitizarea, histrionismul etc.

Cezar Ivănescu: Postmodernismul este o prostie savantă, este un prostmodernism, parazitar al modernismului dealtfel cum îl arată şi denumirea, preluînd numai eşecurile modernismului, nu şi revelaţiile lui şi, cea mai importantă dintre ele, reevaluarea arhaicului. Voi exemplifica: Baudelaire, încarnare a spiritului modern, scrie o poezie liturgică şi îl are model pe Dante... Brâncuşi are curajul să refuze două mii de ani de artă mimetică şi să reînnoade legăturile cu un principiu de armonie pitagoreic, uitat şi cu toată tradiţia „primitivă“ şi cultă extrem-orientală, cu arta simbolică.
Sigur, prostmodernismul poate fi taxat ca un alexandrism, dar apropierea mi se pare că îl înnobilează, eu l-aş taxa mai degrabă drept un manelism (de la manele), o scursură de modernism.

Petru Ursache: Se pare că postmodernismul nu se manifestă numai în creaţia artistică, ci şi în alte domenii ale culturii. Antropologii vorbesc despre „fragmentarism“ în existentul uman, iar antropologii (???) despre „fractalii“. S-au lansat păreri cum că „fragmentarismul“ ar semnala fundătură sau discontinuitate, ambele neproductive în ştiinţă. Să fie aceasta şi situaţia postmodernismului?

Cezar Ivănescu: Cum am mai spus-o, prostmodernismul, ca orice modă vestimentară, va trece şi nu va lăsa în urma lui nimic, pentru că nu întemeiază nimic, nu este susţinut de capodoperele care să-l fixeze în istoria literară: simbolismul a dat o mare poezie, expresionismul, o mare pictură şi o mare poezie, chiar suprarealismul, rizibil ca doctrină şi preluînd după ureche idei de pe vremea grecilor, a dat totuşi valori incontestabile (Gellu Naum, la noi, şi e destul).
Prostmodernismul este doar o ilustrare a incapacităţii de gîndire şi de creaţie.

Petru Ursache: De ce oare poezia din Basarabia şi din Bucovina este mai puţin cunoscută dincoace de Prut? Şi la Cernăuţi, şi la Chişinău, limba română are aceleaşi virtuţi ideatice ca în Carpaţi ori pe Cîmpia Dunării, vorba lui Eminescu, „de la Nistru pîn' la Tisa“. Există o excelentă Istorie a literaturii române elaborată de un colectiv de specialişti condus de profesorul Mihai Dolgan, prezentă şi în bibliotecile de „dincoace“, care întruneşte convingător şi firesc pe toţi scriitorii reprezentativi ai limbii române contemporane.
De ce lipsesc din manuale scriitorii de valoare din provinciile româneşti deocamdată pierdute?

Cezar Ivănescu: Marea Unire de la 1918 a fost pregătită spiritual de scriitorii români care mergeau, în frunte cu Mihail Sadoveanu, şi ţineau şezători literare în toate provinciile româneşti din afara graniţelor. Intelectualii români erau dinamizaţi de idealul naţional al unirii românilor de pretutindeni într-o mare ţară şi idealul lor nu a fost trădat de clasa politică românească şi de monarhie, care au folosit armata română pentru împlinirea acestui ideal naţional.

Şi după Revoluţia din decembrie 1989 a existat un moment sublim de retrezire în români a sentimentului naţional, dar, din nefericire, clasa politică românească, aceeaşi ca şi pe vremea lui Ceauşescu, cu reflexe ancilare în faţa Moscovei, a trădat poporul român şi recuperarea provinciilor româneşti pierdute nu s-a produs. Armata română a rămas inertă, că mă şi întreb de unde mai vine încrederea poporului român în armată (încredere mult trîmbitată de sondajele de opinie), cînd, de 60 de ani, această armată română nu a făcut decît, fie să reprime poporul român, fie să participe la înăbuşirea Revoluţiei maghiare din 1956, fie să lupte în Afganistan sau în Irak, sau în fosta Iugoslavie, dar niciodată nu i-a trecut prin minte să-şi apere poporul care o hrăneşte şi o plăteşte: episodul de Tîrgu-Mureş, din martie 1990, dezonorează pe veci Armata Română. Pînă şi conu' Petrache Ţuţea a spus atunci că Ceauşescu nu ar fi permis aşa ceva, ca tălîmbele alea de militari români să stea ca paparudele pe lîngă tancuri în timp ce românii erau masacraţi de unguri (inclusiv unguri veniţi din Ungaria) sub ochii lor.

După asemenea mîrşăvii şi trădări naţionale, s-a stins total entuziasmul românilor care nu se mai gîndesc acum decît la un singur lucru: cum să părăsească definitiv această ţară.

Pe acest fundal sumbru, scriitorii români vor să fie prostmodernişti, nu naţionali, iar Academia, Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Ministerul Culturii şi Cultelor promovează manuale alternative, în loc să ofere în sfîrşit manualele recuperatoare ale trecutului nostru integral, istoric şi cultural. Afirm cu toată claritatea că statul român a dus, timp de cincisprezece ani, o politică culturală antinaţională şi asta se va vedea în timp, cînd, chiar dacă vom avea acele manuale ideale pe care ni le dorim, nu va mai fi cine să le citească.
România este în pragul celui mai mare dezastru cultural din toată istoria ei modernă.

Petru Ursache: Nu se mai vorbeşte despre procesul comunismului. În toate ţările Estului, foste „democraţii populare“ şi cu „faţă umană“ au avut loc drastice puneri la punct în această privinţă; nu chiar „arderi de tot“, cum s-ar fi cuvenit. Gabriel Liiceanu lansa, la vremea potrivită, un „apel către lichele“. Nu a fost ascultat. Se vede că răul nu se mutase din loc. Astfel, la noi, ca la nimeni: guvernanţii, aceiaşi, au amînat, au tot amînat, în speranţa că se va aşterne blînda uitare. Se înşeală. Uitarea dorită de „o anume parte“, nu vine în asemenea situaţie; din contra, rănile se deschid tot mai mult şi acuzator.

Întrebarea ar fi: scriitorii nu pot redeschide procesul comunismului cu mijloacele lor specifice şi cu îndrăzneala care le-a mai rămas?

Cezar Ivănescu: Procesul comunismului nu se va face niciodată, nu va exista un Nürnberg al comunismului şi asta pentru că URSS şi Stalin, trădaţi de aliatul lor iniţial, Hitler, s-au aliat cu Anglia şi SUA şi au cîştigat războiul. În memoriile sale, Whinston Churchill spune că la încheierea războiului, cînd aliaţii şi-au dat seama că dictatura comunistă a lui Stalin nu diferă cu nimic de hitlerism, s-au gîndit o clipă să continue războiul: ar fi fost să se împlinească gîndul mareşalului Ion Antonescu: în timpul infamului proces care i s-a intentat, Ion Antonescu a spus că a pornit în războiul din Răsărit cu gîndul că Hitler îl va lichida pe Stalin, iar americanii îl vor lichida pe Hitler, izbăvind Europa de ambele primejdii... S-au gîndit aliaţii să continue războiul împotriva comunismului, numai că nu au avut curajul, în faţa opiniei publice mondiale, să-şi asume decizia de a-şi ataca fostul aliat. Indiferent de doctrină, comunismul a cîştigat cel de-al doilea război mondial şi istoria este scrisă de învingători, ei o scriu şi acum...

Nu s-a făcut mare lucru în Est, iar la noi nu s-a făcut chiar nimic, pînă şi un criminal dovedit ca Nikolski a murit liniştit în patul lui... Cine să declanşeze procesul comunismului, Petre Roman sau Vladimir Tismăneanu? Păi tăticii lor au venit în România călare pe tancurile sovietice înrobitoare. Poate Ion Iliescu, fiul de ilegalist sau Dorin Tudoran, fiul de înalt activist comunist ocultat de tovarăşii de drum în reglările lor de conturi, ca şi în cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu? Să fim serioşi... Mafia italiană a proliferat nestingherită decenii la rînd, în Italia, pentru că avea înaltă aprobare americană în urma înţelegerii dintre guvernul american şi capii mafiei din SUA care au sprijinit debarcarea americană din Sicilia. Abia în vremea din urmă, cînd şi-a cîştigat cît de cît autonomia, Italia a cutezat să atace frontal Mafia...

Cît despre „Apelul către lichele“ al domnului Gabriel Liiceanu, îmi pare rău, dar eu l-am înţeles ca un apel către el însuşi... Ia interesaţi-vă dumneavoastră, ăştia din provincie, şi prin Bucureşti, şi aflaţi în ce condiţii boiereşti îşi făcea domnul Gabriel Liiceanu burse Humboldt în R.F.G.?

Scriitorii care au fost şi au rămas scriitori au redeschis de mult procesul comunismului, literatura de sertar semnată de Lucian Blaga şi N. Steinhardt, de Teohar Mihadaş şi Marcel Petrişor, de Petre Ţuţea şi Luca Piţu, de Radu Gyr şi Nichifor Crainic, de Mircea Vulcănescu şi atîţia alţii se va constitui într-un dosar la procesul comunismului, singurul care se va judeca în ceruri şi nu aici. Şi Theodor Codreanu, recenzîndu-mi cărţile Pentru Marin Preda şi Timpul asasinilor, a considerat că se înscriu în această linie de condamnare a comunismului...

Petru Ursache: Ce nu vă iertaţi şi nu vă veţi ierta niciodată?

Cezar Ivănescu: Faptul că m-am lăsat îmblînzit, domesticit, dresat şi „gîndirea mea sălbatică“ a fost civilizată. În tinereţe îl admiram pe Albert Camus pentru L'homme revolté şi credeam că poţi trăi într-o continuă şi întreită revoltă, socială, existenţială, metafizică....

Revolta socială, spontană, mi-a rămas, revolta existenţială e ruinătoare şi te împinge la excese şi cînd mă invadează sentimentul că în loc să-mi urlu şi să-mi cînt pînă la extincţie, delirant, poemele, devin pe zi ce trece tot mai mult un funcţionar chibzuit, mă copleşeşte o amărăciune fără de seamăn. Revolta metafizică mi-o îndulcesc prin credinţă: cuget la cele două cele mai luminoase modele ale umanităţii, Iisus Hristos şi Buddha şi sper într-o nouă, ultimă încarnare...

Petru Ursache: Vă consideraţi un artist realizat sau ratat?

Cezar Ivănescu: Punînd în paranteze bovarismul consubstanţial oricărui artist, mă consider, ca om şi ca artist, în mică măsură realizat şi în mare parte ratat: ca sportiv, ca actor, ca muzician (compozitor şi interpret), ca om religios, ca filosof, mă consider ratat ca scriitor, modelele mele absolute au fost tragicii antici şi Shakespeare (Shakespeare a fost şi modelul lui Eminescu, o probează toate încercările sale dramatice), aş fi vrut să fiu poet tragic sau dramatic, cum vreţi, şi sînt doar poet modern tînjitor după poezia ca mare artă tradiţională. O spun încă o dată, sper totul de la viitoarea reîncarnare, voi face numai muzică, Bach şi Wagner, în alt eon, sub un soare nou...

luni, 11 mai 2009

PREAMĂRTURISITORUL SAU CALEA CĂTRE „LINA ILUMINARE”

PREAMĂRTURISITORUL SAU CALEA CĂTRE „LINA ILUMINARE”

+++++Gabriela Creţan

Personaj charismatic, el însuşi Maestru şi Pater spiritual pentru discipolii săi, Cezar Ivănescu, poetul cu nume de împărat şi purtări villoneşti, îşi asumă o dată cu această carte dedicată lui Marin Preda misiunea primejdioasă de mărturisitor al adevărului.

Concepută sub forma unui colaj de texte aparţinând unor perioade diferite şi diversificate stilistic şi tematic, ea reprezintă o compoziţie mozaicată ale cărei părţi, supuse legilor secrete ale alăturării, se articulează armonic. Construcţia este ingenioasă şi şocantă, realizată fiind din mai multe tipuri de scriitură, de la pagini de exegeză sau de erudită meditaţie ce apelează adesea la înţelepciunea tradiţională, la texte de factură romanescă, amintind prin vehemenţă, sarcasm şi cruzime lingvistică spiritul célinian, de la pamfletul incendiar care-i poate face să roşească pe pudibonzi – în aceeaşi măsură în care îi lasă livizi pe cei care sunt ţinta atacului – până la paginile scrise „lin şi cumplit”, de cutremurătoare confesiune, în care artistul se dezvăluie pe sine în condiţia sa, magnificentă şi tragică, de fiinţă suferitoare. Notele alcătuiesc un corpus paralel, menit să detalieze, să întărească sau să amplifice arborescent semnificaţiile textului iniţial. Modulată astfel în funcţie de intenţiile fiecărei secvenţe textuale în parte, fraza este când amplă şi erudită, când sacadată, violentă şi explozivă reunind figura de stil livrescă şi invectiv, cuvântul rar de ceremonial şi limbajul frust, într-o înlănţuire derutantă pentru lectorii care nu sunt obişnuiţi cu savorile iuţi ale limbii vii.

Cezar Ivănescu scrie această carte – document, jurnal şi biografie spirituală – sub imperativul unei stări de necesitate: datoria de a depune mărturie pentru a împlini astfel un act – mântuitor – de adevăr. „A recunoaşte un lucru în adevărul lui intrinsec şi apoi a-l mărturisi ca atare, a nu-l perverti, deforma prin interpretare”, constituie scopul, formulat explicit, al acestei relatări. O atitudine plină de riscuri, căci într-o lume în care făţărnicia este legea de aur, iar oportunismul reprezintă o garanţie a reuşitei sociale, mărturisitorul va fi cu totul expus blamului public, etichetat ca nebun şi lăsat în seama îndoielnicei arte a psihiatrilor.

Adevărul pe care el îl divulgă este unul plurireferenţial, simultan interior şi exterior, descriind devenirea spirituală a artistului şi lucrarea sacrificială prin care acesta îşi transfigurează propria carne în verb şi „preschimbă abjecţia în muzică”, dar şi raportând despre lume, despre viaţa literară populată de inşi dubioşi, patibulari, de calibani şi escroci, de maeştri ai combinaţiilor şi de „mâncători de colive literare”, de „beţivani insolenţi, mediocri patenţi, soldaţi, popor, curve, tot ce vrei şi ce nu vrei.” Toate aceste confesiuni sau relatări sunt tutelate de prezenţa invocată a Maestrului care comentează, ricanează argotic sau se mărturiseşte el însuşi într-un dialog, prelungit peste timp, cu ilustrul său discipol şi fiu spiritual.

Această extensiune de teme şi motive face ca, pe parcursul cărţii, Cezar Ivănescu, el însuşi actant în scenariile evocate, să se dezvăluie pe sine într-o multitudine de ipostaze şi atitudini dintre cele mai contrastante, din a căror îmbinare se va întregi o imagine unică, aceea a unei personalităţi pătimitoare în care se concentrează un exces de vitalitate; căci contradicţia tensionată este însuşi principiul dinamic al vieţii. Îl vedem, aşadar, intolerant – în numele unei conştiinţe morale –, pedepsitor sau „preaiubitor”, insurgent, blând sau socratic, mânios sau smerit, adolescent teribil cu apucături de cloşard şi Maestru înţelept, creştin fascinat de budism gândind la o unitate a religiilor, iubitor de Hristos şi – ca orice mistic adevărat – ereziarh, contemplativ sau activ, mustrându-i cu stylul sau cu pumnul gol pe derbedeii agresivi spre întremarea „minţii lor piticoide”, artist pregătindu-se în taina singurătăţii sale pentru „lina iluminare”, truver, cărturar îndrăgostit de învăţătura tradiţională, protector al artiştilor mai tineri, visând la acel „ordo amoris” întemeiat prin act sacrificial. Aceste înfăţişări plurale, deconspirate parcă prin jocul unor oglinzi ce-l luminează mereu din unghiuri diferite, dovedesc faptul că nimic din ceea ce este sacru sau infernal în sufletul omenesc nu-i este străin lui Cezar Ivănescu.

Alcătuită, aşa cum am arătat deja, pe mai multe nivele textuale, cartea trebuie însă considerată ca un discurs integral în care părţile consună, înţelesurile se întăresc reciproc şi, mai ales, se completează şi se explicitează. Nici relaţia maestru-discipol, nici acţiunile lor sau ale altora nu pot fi pe deplin lămurite în afara contextului social al epocii, după cum biografia interioară, mişcările sufletului nu pot fi cu totul autonome de evenimentele exterioare care alcătuiesc povestea unei vieţi. Pentru că toate se leagă de tot într-o inextricabilă reţea de cauze şi efecte, pentru că un fapt, fie el psihic sau ţinând de ceea ce obişnuim să numim realitate, este o rezultantă vectorială, această carte se cerea scrisă în felul acesta, care permite o continuă glisare de la o secvenţă textuală la alta.

Şi, în mod similar, actul lecturii va trebui să fie unul sintetic, de cuprindere simultană şi de recompunere a mesajului/învăţăturii transmise de Caesar ucenicilor săi şi tuturor acelora care au ochi de văzut şi urechi de auzit: posibilitatea transfigurării lumii căzute sub dominaţia răului, putinţa salvării de sine şi a purificării de omenescul degradat prin iubirea atotţiitoare îndreptată spre Dumnezeul cel ascuns sau spre aproapele (ce poate lua forma arhetipală a Maestrului, a bunicii Zoe, bătrână ca viaţa însăşi, a unei „blânde Walkyrii”, în acelaşi timp soţie şi soră, a mamei sau a vreunui companion de utopii şi de escapade livreşti). Iar calea iniţiatică, spune el mai departe alumnilor, calea ce trebuie urmată întru revelarea divinităţii din inimă este pentru artist munca sa, cazna sa expiatoare prin care însuşi se „lămureşte”, se transsubstanţializează, se preschimbă în „vasul plin cu miere” al graţiei dumnezeieşti. Lucrare înfăptuită cu râvnă şi deplină dăruire de către acela care, ferit de păcatul trufiei în faţa creaţiei sale, ştie că arta sa nu este decât un vehicul ascensional ce trebuie abandonat la capătul drumului, un instrument al desăvârşirii de sine cu ajutorul căruia omul în care s-a împlinit metanoia devine propria-i operă.

Prin aceste des-tăinuiri experienţiale, constituind registrul cel mai înalt al mesajului cezareic, poetul mistic al „rodului” îşi dezvăluie chipul de învăţător împărtăşind adepţilor o ştiinţă secretă: aceea a vieţuirii în truda iluminată continuu de conştiinţa prezenţei – întemeietoare – a sacrului.

Iubirea nu este însă, pentru Cezar Ivănescu, întotdeauna pură tandreţe, blândă exultare sau extatică duioşie franciscană, ea poate fi, în aceeaşi măsură, iubirea constrângătoare a unui despot (luminat) ce nu îngăduie nici o abatere de la imperativele ei categorice, sau se poate transforma în reversul său, în pornire mânioasă, în „scârbă şi urâre” în faţa sordidului omenesc. Nu există, în ciuda aparenţelor, nici o contradicţie în această schimbare de semn pentru că, pe de o parte, categoria antinomică a iubirii nu este ura, ci indiferenţa, detaşarea autistă, solitudinea narcisică, iar, pe de altă parte, pentru că iubirea evanghelică are şi chipul mânios al pedepsitorului care-i alungă cu biciul pe zarafii profanatori ai Templului. Aş vrea să nu se înţeleagă această analogie într-un sens encomiastic, ci doar ca o idee mai modestă şi anume că orice fiinţă omenească responsabilă are justificarea morală şi creştinească de a se opune, cu toată forţa curăţiei sale, imoralităţii. Cu atât mai mult cu cât răul are o putere endemică, se întinde ca scabia şi-i poate contamina şi pe inşii cu aparenţă mai „umanoidă”, practicând mersul biped şi deţinători ai limbajului scris, pe care-l şi exersează cu aplicaţie, inşi nu chiar decăzuţi în infrauman, ci numai vulnerabili, fiind ei ceva mai slabi în virtute.

Într-o pagină memorabilă, care-i provoacă cititorului perplexitate, oroare, frison, Cezar Ivănescu descrie o reprezentaţie coşmarescă, interpretată parcă de umbrele preistorice ale cavernelor, în care abjecţia exhibată şi dejectată de unul dintre indivizii de faţă (care a „simulat sau a trăit de-adevăratelea o criză de zooantropie, a început să miaune, să latre, să behăie, să ragă, să chiţcăie, să cotcodăcească, să sâsâie, să cucurigeze fără întrerupere şi să-şi fascineze comesenii”) este trăită gregar, cu o intensitate a participării care declanşează în mulţi acelaşi început de metamorfoză, „căci urletul fiarei îi biciuia pe toţi ca o nuia a unei fabuloase Circe şi-i decidea să-şi intre în adevăratele lor piei de porci.”

Acest grup de texte care deconspiră „auditoriului” faţa ascunsă a unei societăţi de literaţi locuitori ai Mogoşoaiei sau ai unor diverse domicilii redacţionale, preocupaţi de cabale, de maşinaţiuni, de sforării realizate cu o desăvârşită artă a prestidigitaţiei, cultivând delaţiunea şi compromisurile – ruşinoase, dar aducătoare de beneficii – , orgia etilică şi prostituţia ca modalitate eficientă de consolidare a carierei literare, transformând Parnasul în „tractir” şi ranchiuna veleitară în mijloc de autoafirmare, aceste texte, spuneam, vor avea un efect de dinamită: autorul va fi poate pironit la stâlpul infamiei de mentalitatea comună a unui public îngenuncheat sub povara autorităţilor „en titre” (angelici şi „pupeşi” poeţi, academicieni şi chiar candidaţi la preşedinţie), ce nu pot fi atinse nici cu o floare fără a leza sensibilitatea mulţimii; după cum, la fel de bine se poate ca explozia să aibă un efect purificator, de ardere a prejudecăţilor şi de regândire polemică, singura în stare să reconstituie o imagine tot mai adecvată istoriei reale a literaturii române din ultimele trei decenii. În orice caz, în faţa conştiinţei sale, care este cel mai redutabil judecător, Cezar Ivănescu este absolvit; el şi-a îndeplinit datoria, a aruncat o mănuşă pe care adversarii, inamicii sau doar mai puţin amicii vor trebui, dacă îşi preţuiesc demnitatea, să o ridice. Până acum însă nici unul dintre virtualii interlocutori nu a făcut acest nobil gest.

Pentru aplicarea corecţiunilor menite să îndrepte moravurile, dar şi asimetria figurilor prea insolente, poetul urmează inspiratul îndemn al lui Baudelaire, care recomandă „tuturor celor care cred în raţiune şi au pumnul zdravăn” atacul în linie dreaptă – constând în acea admirabilă şi rară deprindere de a caligrafia citeţ pe prima filă a dosarului cu probe numele, prenumele şi renumele mişelnicului, o dată cu o bine cumpănită formulare – cât mai verde şi anticalofilă – privind regnul, specia, încrengătura cărora el le aparţine.

Pe lângă faptul că se potriveşte cu firea beligerantă a autorului nostru şi cu pumnul său exersat în dispute pugilistice, lovitura directă are, în plus, avantajul de a fi o procedură de urgenţă cu o mai accentuată virtute pedagogică: ea porneşte din faţă, oferind cu onestitate posibilitatea unui contraatac, izbeşte în plină figură, retuşează un rictus neconvenabil, mută o falcă dezvoltată monstruos de o hiperfuncţie masticatorie şi trăncănitoare, zguduie, după necesitate, şi repune în mişcare rotiţele înţepenite ale maşinăriei cerebrale. Această formă de acţiune combativă are, deci, o dublă valoare: indicativă şi exemplară. Sunt înlăturate astfel dificultăţile de identificare a persoanei incriminate, frecvente în cazul atacului deviat după traiectoria curbă, sunt risipite eventualele confuzii privind motivele rechizitoriului şi, ceea ce este mai important, tot ce poate să pară pură anecdotică legată de un caz individual dobândeşte forţa semnificativă a unei parabole.

Există două posibilităţi de lectură a textelor-pamflet referitoare la culisele vieţii literare: una dintre ele va fi a lectorului superficial, avid de cancanuri şi întâmplări scandaloase – în care sunt implicate vip-urile, mărimile şi starurile de carton poleit ale epocii – , a lectorului care află o secretă delectare în spectacolul promiscuu al josniciei omeneşti dezlănţuite, care caută şi se opreşte la amănuntul picant, fie pentru că facultăţile sale de raţiune nu-i îngăduie mai mult, fie din cauză că meschinăria de fond a unora mai bine situaţi decât el constituie o justificare suficientă a propriei bicisnicii. Cealaltă formă de lectură necesită o oarecare subtilitate şi putere de metabolizare intelectuală a faptului brut, astfel încât situaţionalul, accidentalul, individualul să fie plasate într-o serie coerentă de manifestări asemănătoare – operaţie prin care ele capătă valoarea generală a unor indici de stare.

Insist asupra acestei idei deoarece ea îmi pare a fi în acord cu intenţia autorului, care nu descrie situaţii particulare decât în măsura în care acestea se subsumează unei paradigme. Cu ajutorul unei asemenea grile comportamentele aberante ale unor inşi, mai mult sau mai puţin reprezentativi în sine, sunt observate în înşiruirea lor recurentă, dezvăluindu-şi astfel caracterul tipic disimulat sub aparenţa de hazard sau de capriciu individual.

Includerea într-o serie, depistarea apartenenţei la o clasă – de fenomene, evenimente, manifestări etc. – sunt procedeele inductive prin care Cezar Ivănescu îşi legitimează logic discursul său critic. El realizează, în acest mod, un fel de synopticum în care faptul izolat este integrat contextului/seriei capabile să-i întregească semnificaţia şi să-i confere validitatea unui enunţ general. Recursul la logică este o cerinţă conţinută cu totul în scopul propus şi urmărit; denunţarea cauzelor care întreţin „răul” din lume şi din firea omenească, mecanismele prin care el se autogenerează, formele-chipuri în care el se încarnează.

Pentru a nu rămâne o simplă descărcare colerică, oricât de motivată ar fi aceasta în plan subiectiv, pentru a se ridica la demnitatea discursului polemic, „critica distrugătoare” trebuie să fie, în mod necesar, întemeiată pe fapte şi, în acelaşi timp, suficient justificată printr-o prezentare riguros argumentată a „capetelor de acuzare”. Cezar Ivănescu respectă aceste două condiţii în rechizitoriul său, astfel încât cititorul nepartizan, cu un coeficient de inteligenţă satisfăcător, atât cât trebuie fiecăruia dintre noi pentru a gândi cu propria minte, va fi liber să judece singur, să ajungă poate la o concluzie mai tolerantă, dar, în nici un caz, nu va putea ignora „probele” care-i sunt expuse.

Atitudinea justiţiară a lui Cezar Ivănescu poate părea excesivă numai acelora care-l cunosc prea puţin şi nu ştiu că şi-a dobândit dreptul la severitate printr-o conduită morală ireproşabilă – proprie artistului care nu a făcut niciodată compromisuri, nu a fost înregimentat în nici o coterie literară constituită după criteriul interesului de gaşcă, nu a cochetat cu ideologia şi nu s-a îndoit servil în faţa puterii, fie ea politică sau literară. Intoleranţa sa este reflexul unei conştiinţe morale care nu se poate confrunta cu răul din firea omenească fără a-l deconspira, acest act având prin sine însuşi o putere restauratoare; pentru că, o dată numit, răul devine inteligibil, se încarnează într-un personaj omenesc, pierzându-şi astfel forţa diabolică.

Problema răului este gândită însă într-o perspectivă dublă şi complementară: acesta este observat în manifestările sale individuale – gesturi, comportamente, raporturi interpersonale – , dar şi integrat unei ordini mai înalte în care el dobândeşte atributul universalităţii şi se dovedeşte a fi imanent creaţiei şi creaturii. Din acest motiv, ar însemna să comitem o gravă eroare interpretând, de pildă, învinuirile pe care autorul le aduce confraţilor drept aversiuni personale, afecte resentimentare sau ca o simplă pornire spre răfuială care nu-i priveşte, în fond, decât pe protagonişti; căci situaţiile concrete, persoanele execrate (între care Cezar Ivănescu se numără şi pe sine, la fel de necruţător, uneori, în epitete depreciative ca atunci când îi afuriseşte pe alţii) nu constituie în fond decât exemple capabile să susţină această idee generală: a răului consubstanţial lumii. Această idee care revine obsesiv nu numai în cartea de faţă, ci mai cu seamă în opera sa poetică, îi moderează uneori vehemenţa acuzatoare şi, dacă nu este totuşi vorba de o absolvire deplină a vinovaţilor, se întrevede însă un alt tip de înţelegere, mai generoasă, compasională şi patetică, înclinată spre iertare.
Ceea ce nu poate fi totuşi iertat „acestei adunături de artişti, copii ai nimănui, întruniţi în ceva ce semăna şi a aurită colonie penitenciară şi a Casă de reeducare à la Makarenko, copii imaturi”, „copii singuri, pradă singurătăţii” este indiferenţa lor ucigaşă, iresponsabilitatea lor care, în ultimă instanţă, ia forma asasinatului.

Violenţa incriminatorie a discursului lui Cezar Ivănescu reprezintă în fapt o conversie a durerii profunde, viscerale pricinuită de pierderea tatălui, a tatălui spiritual, care nu este numai un substitut al părintelui biologic, ci primeşte o formă arhetipală, întruchipându-l, aici, pe pământ, pe Dumnezeul-Pater. Grozăvia crimei depăşeşte, de aceea, sfera mundană, capătă proporţii şi semnificaţii cosmice. (Şi, cred eu, aşa este drept să vedem moartea oricărui om, ca un eveniment care afectează întregul univers, în bine sau în rău; pentru că există, după cum spune Poetul, o „bună murire”, după cum există şi o moarte neiluminată, sporind întunecarea lumii).

Expunerea evenimentelor care au precedat moartea lui Marin Preda, articularea lor implacabilă într-un lanţ tot mai strâns în jurul grumazului său, descrierea „făptuitorilor” disimulându-şi răutatea, invidia, cruzimea, dispreţul sau indiferenţa sub grimase adulatorii, compun o succesiune de secvenţe – derulate când accelerat, când au relenti – , o serie nefastă ţintind spre o încheiere irevocabilă. Caracterul ei fatidic nu este dat de vreo întâmplare imprevizibilă, independentă de voinţa omenească, de vreun trăsnet jupiterian trimis de sus, ci, aşa cum ne spune Cezar Ivănescu, de calitatea convivilor săi, de degenerescenţa lor morală şi afectivă, de egoismul glacial cu care ei acţionează în momentele cele mai dramatice, când o paloare de rău augur acoperise deja obrazul lui Preda.

Toate acestea fac ca moartea Maestrului să se înscrie într-un scenariu întru totul previzibil şi implacabil. Şi care reactualizează parcă scena mitică a uciderii Tatălui de către hoarda primitivă; petrecerea continuă, se înteţeşte orgiastic, luând aspectul unei întunecate sărbători în care este celebrat paricidul. Sau evocă reprezentări asemănătoare, de provenienţă livrescă, în care gestul – aparent inofensiv – al umplerii paharului se regăseşte în simbolul cupei întinse în care s-a turnat cucută. Spre deosebire însă de aceste categorii ale imaginarului care sunt miturile şi diversele genuri ale artei, păstrând totuşi întreaga lor încărcătură semantică, aici este relatată povestea unei morţi reale, suferită de un om în carne şi oase, o întâmplare cutremurătoare prin forţa brutală a faptului concret.

Nu ştiu câţi dintre cititorii acestei cărţi „admirabile” vor fi pregătiţi să accepte cu deplină şi netulburată luciditate justeţea poziţiei acuzatoare a discipolului imperial; scepticismul meu funciar lasă mult loc îndoieli. Căci este nevoie de o stare de limpezire a minţii care să filtreze gândul aluvionar impregnat de prejudecăţi, îngreunat de sofismele care ne apără înaintea conştiinţei noastre şi ne scuză greşelile faţă de semenul abandonat suferinţei; este nevoie de o stare vigilă şi receptivă pentru a recunoaşte un adevăr, în fond evident, acela că indiferenţa, nepăsarea, neglijenţa, chiar lipsite de intenţie ucigaşă, pot înfăptui un omor cu aceeaşi odioasă precizie ca orice armă sau unealtă mânuite cu premeditare şi ură.

Despre relaţia Caesarului cu Maestrul său, despre înalta protecţie pe care i-a oferit-o acesta în timpul acela mirific şi prea repede trecător al discipolatului, despre lecţia „pământirii” prin truda zilnică – şi silnică – îndeplinită înaintea mesei de scris, despre prietenie şi despre comuniunea mereu reînnoită în”discuţii de taină”, despre misterul indicibil care face ca două spirite să se oglindească unul în celălalt şi astfel să se recunoască, Cezar Ivănescu povesteşte pe larg în texte risipite, amestecate cu altele redactate pe un ton mânios de ieremiadă şi relatând despre dihonie şi „răzbeluri”, despre încăierări, gherile şi aiuritoare clovnerii scriitoriceşti, despre tot ceea ce alcătuia viaţa literară „privată” a unei epoci nu prea îndepărtate. Chiar şi atunci când nu intervine direct sau nu face parte din scenariul rememorat, ca, de exemplu, în cazul evocărilor din copilărie, al istoriilor de familie, al unor întâmplări petrecute înaintea întâlnirii cu Preda, chipul Maestrului rămâne prezent, vizibil parcă prin transparenţa paginii.

Relaţia Maestru-discipol, aşa cum este ea descrisă în carte, este însă una atipică. Din mai multe motive, aserţiunea lui Thomas Mann, conform căreia „un magistru este o personificare a conştiinţei de sine a discipolului”, nu-mi pare a fi adecvată în acest caz. În mai multe rânduri avem impresia că discipolul, cu toată tinereţea şi lipsa lui de experienţă, îşi depăşeşte profesorul, căruia îi dă lecţii de spiritualitate, sau pe care îl instruieşte chiar în domeniile mai dificile ale culturii; mai mult, îl iniţiază în arta curajului – aproape sinucigaş – , a asumării riscului, a înfruntării de unul singur şi cu mâinile goale a „haitei” dezlănţuite în atac. Lecţii de pe urma cărora Maestrul iese nu numai îmbogăţit spiritual, dar şi revitalizat, de parcă în interiorul lui s-ar fi operat un misterios proces de regenerare biologică; în plus, el însuşi se bucură de protecţie din partea discipolului său, astfel încât pare că fiul este acela care şi-a adoptat tatăl. De aceea, cred că este mai potrivit să vorbim despre o relaţie „tranzacţională” (în sens psihologic) implicând poziţii egalitare şi o egală distribuţie a beneficiilor spirituale, mai curând decât despre clasica diadă Maestru-discipol, ce presupune ideea – implicită – că o conştiinţă imatură este ajutată să se dezvolte şi să atingă deplina maturitate.

Relaţia, marcată puternic de transfer şi contratransfer – procese psihologice ce asigură coeziune şi solidaritate afectivă oricărei legături umane – este, în acelaşi timp, ambivalentă: ”tatăl” este „protector şi castrator”, „ aliat redutabil”, dar şi „energofag”, reactivând astfel eternul conflict oedipian şi tendinţa „fiului” spre autoincriminare pentru o culpă fantasmatică. Să fie oare aici o cheie posibilă pentru înţelegerea disperării cu care pupilul îşi strigă vina abominabilă? – vina de a nu fi fost mângâietorul angelic al tutorelui său, paracletul şi „îngerul păzitor” care să-l salveze de răutatea fariseilor, dar şi de propria-i, atât de omenească, slăbiciune…

Pentru că semnificaţiile acestei cărţi nu pot fi epuizate într-un simplu articol de întâmpinare, voi mai încerca doar să reţin binevoitoarea atenţie a cititorului asupra paginilor ei finale reunite în Ultima verba; final care „încoronează opera”, anunţând o conversie spirituală cu adevărat creştină. Căci ura, mânia, dezgustul, turbulenţa interioară se limpezesc cu încetul şi se sublimează în atitudine compasională, rechizitoriul violent se transformă în meditaţie hamletiană sau în mărturie martirică despre „abisul de suferinţă” în care este aruncată făptura şi despre mila neputincioasă faşă de pătimirea aproapelui – despre mila care nu poate clinti nici un grăunte de nisip spre a schimba inexorabila lege care-i alege mereu pentru jertfă pe cei blânzi şi nevinovaţi.

O lumină crudă este focalizată de Cezar Ivănescu asupra propriei persoane, dedublată în chipurile , aşezate faţă în faţă, ale acuzatului şi judecătorului; acesta din urmă formulează verdicte de vinovăţie la fel de severe ca atunci când alţii au fost cei judecaţi, impune o purificatoare penitenţă constând în chiar actul mărturisirii, recunoscând însă, după dreaptă măsură, înalta spiritualitate a „greşitului nostru”. Căci o gândire lucidă va trebui să fie ferită atât de păcatul orgoliului, cât şi de umilinţa ipocrită şi să păstreze vie ideea deplinei sale superiorităţi, chiar atunci când îşi cercetează, cu sporită exigenţă, făptuirile.
În acelaşi timp, o strălucire mai blândă este proiectată asupra unor personaje repudiate adesea pe parcursul cărţii, de parcă, printr-un act compensator, jumătatea de umbră a unui obraz s-ar întregi cu partea ei luminoasă, iar bilele albe, socotite acum la sfârşit, s-ar dovedi, spre mirarea multora şi chiar a socotitorului, mai numeroase decât cele negre.

Discordiile, declaraţiile ostile, injuriile, vorbele otrăvite sau doar pişcătoare sunt redimensionate prin aşezarea lor în contextul întâmplărilor mărunt omeneşti; privite astfel, de pe o poziţie reflexivă mai înaltă, ele se relativizează, îşi diminuează importanţa sau îşi dezvăluie chiar întreaga futilitate.
Tulburătorul final al cărţii anunţă o devenire întru înţelepciune, prin trecerea de la revoltă la înţelegerea adâncă şi permisivă, când gestul mâinii ridicate spre a arunca anatema se preschimbă în smerită mişcare de închinare; pregătind astfel „lina iluminare”.

(Publicat în Adevărul literar si Artistic nr. 341 din 20 octombrie 1996)

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)