C. Ivănescu, Prolegomene la „Cel mai iubit dintre pământeni“ (fragment, inedit). Trei mari scriitori pe deplin creştini: Eminescu, Pârvan, Vulcănescu

Puţini dintre admiratorii sau detractorii operei lui Marin Preda ştiu că, asemeni lui Faulkner, în ultimii săi cinci ani de viaţă (pentru care pot depune mărturie), autorul „Moromeţilor“ îşi „ritualizase“ lecturile: la început de an recitea integral „Biblia“ şi câţiva autori preferaţi printre care, constatam cu stupoare, Victor Hugo cu extrem de elogiatul roman „Mizerabilii“. Marin Preda nu mai sfârşea cu laudele şi cu evocările unor episoade din acest roman pe care eu, recunosc sincer, nu mai îndrăzneam să-l recitesc, după ce, la rându-mi, mă fermecase în copilărie; prospeţimea lecturilor din Hugo e evidentă în „Cel mai iubit dintre pământeni“, ca şi lectura „Bibliei“…

După moartea lui Marin Preda, mai mulţi colegi literaţi, după obiceiul pământului, au făcut faţă de mine remarci veninoase privitoare, atât la opera lui Marin Preda (îndeosebi la ultima sa carte, „Cel mai iubit dintre pământeni“) cât şi, mai ales, la felul în care a murit acel pe care mulţi îl consideram o instanţă morală şi o sublimă conştiinţă artistică, un model exemplar de scriitor român autentic acceptând să trăiască, să scrie şi să-şi împlinească vocaţia de mare prozator, hic et nunc, între hoardele unei ţări devastate de bolşevism…

Remarcile privitoare la „Cel mai iubit dintre pământeni“ îmi imputau mie, ca prieten intim al lui Marin Preda, „gafele“ din enunţurile filosofice din roman… În nota 2, pagina 58, din cartea noastră, „Pentru Marin Preda“ (Editura Timpul, Iaşi, 1996) am arătat cum „am glumit“ cu Marin Preda à propos de gnoză şi de încercările sale de a se documenta în privinţa gnosticilor... Curiozitatea îi fusese stârnită de lectura unei cărţi, „La gnose de Princeton“ de Raymond Ruyer, carte care a făcut furori în epocă şi acum e anunţată în curs de apariţie la Editura Nemira, în Colecţia Totem. Transcriem din amuzament prezentarea acestei cărţi după „Buletin de informare pentru cititori şi librari, Aprilie-Septembrie 1997“ al mai sus numitei edituri:

„Raymond Ruyer, Gnoza de la Princeton. Savanţii în căutarea unei religii. Dacă cercetările de vârf ale savanţilor americani ne sunt mai mult sau mai puţin accesibile, ştim infinit mai puţin în privinţa imaginii globale despre cosmos la care au ajuns ei: or, Raymond Ruyer vorbeşte, în acest sens, de o nouă gnoză, mai mult discretă decât secretă, pe care savanţii în cauză l-ar fi autorizat s-o dezvăluie în linii mari, cu condiţia să le treacă numele sub tăcere.

Una din cele mai importante cărţi de filozofie a ştiinţei, care l-a făcut pe faimosul Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni să proclame necesitatea unei noi gnoze (deşi, dacă este adevărat că Marin Preda a avut sub ochi cartea lui R. Ruyer, tot atât de adevărat este că mare lucru n-a priceput din ea…).“

Că Marin Preda a avut sub ochelari cartea lui R. Ruyer, nu e nicio îndoială, am mărturisit-o noi în cartea despre Marin Preda, mai sus amintită… Îndoială suscită „pertinenţa“ acestui „filozof al ştiinţei“ care a scris prezentarea. Nu ştiu să se fi făcut până acum o riguroasă analiză textuală a celor două cărţi puse faţă în faţă, de aceea considerăm un asemenea enunţ prezumţios şi incalificabil. Panspiritualismul care se regăseşte implicit şi explicit în multe pagini din „Cel mai iubit dintre pământeni“ este pentru noi o dovadă că Marin Preda „a priceput“ exact ceea ce trebuia să priceapă dintr-un text îndestul de abstrus. Discuţiile pe marginea acestei cărţi purtate cu Marin Preda şi cu I.D. Sîrbu (unul dintre modelele lui Preda în crearea personajului Victor Petrini) la Mogoşoaia se îndreptau spre o concluzie clară: speranţa într-o „nouă alianţă“ între ştiinţă şi religie.

Această speranţă îi era alimentată lui Marin Preda şi de alte lecturi, bulversante pentru noi în acel timp, cum ar fi, „Le matin des magiciens“ de Louis Pauwels şi Jacques Bergier, „Life after life“ de Raymond Moody şi mai ales de unele numere ale revistei franceze „Question de“, revistă densă, preocupată de căutarea interdisciplinară…

Vreau să afirm răspicat, de la bun început, un adevăr care pentru mine ţine de evidenţă: Marin Preda a fost, ca şi Eminescu sau Shakespeare, un „autodidact“ înţelegând prin aceasta că, dincolo de educaţia şi specializarea pe care un scriitor le poate primi urmând studiile universitare chiar, el este obligat să se „specializeze“ continuu în „meseria de scriitor“ pentru a accede la propria-i esenţă, la propria-i formulă creatoare, la „quiditatea“ ultimă care-l desparte pe scriitor de simplul grafoman.

Marin Preda îi citise şi pe Homer, Apuleius sau Petronius, şi pe Platon sau Aristotel, şi pe Rabelais sau Balzac, şi pe Spinoza, Montesquieu, Diderot, Rousseau sau Voltaire, şi pe Zola sau Rebreanu, şi pe Kirkegaard sau Nietzsche, şi pe Dostoievski sau sau Tolstoi, şi pe Madame Blavatsky, Rudolf Steiner, Krishnamurti (prin Sorana Ţopa, teozoafa şi nu numai), şi, ca să-l citez pe Octav Onicescu, pentru un autodidact „nicio carte nu e Biblia, nici chiar Biblia“: nici pentru Marin Preda cărţile nu însemnau decât mai multă conştiinţă, a gândului sau a limbajului.

Aş mai adăuga la această observaţie liminară între altele două: 1. nu vom întâlni niciodată în textele, chiar cele confesive ale unui autor („Imposibila întoarcere“, „Convorbirile cu Marin Preda“ de Florin Mugur, „Viaţa ca o pradă“ în cazul lui Marin Preda) citaţi ex professo toţi autorii sau toate cărţile care l-au format; 2. e preferabil ca despre capacitatea sau incapacitatea cuiva de a pricepe ceva într-o disciplină anume să se pronunţe persoane care fac autoritate în respectiva disciplină: să-i lăsăm pe matematicieni sau fizicieni să ne spună dacă Eminescu l-a prefigurat sau nu pe Einstein; să-l lăsăm pe Filosof să ne spună dacă Marin Preda era sau nu capabil „să priceapă“ filosofie: „Toate discuţiile filosofice din Cel mai iubit dintre pământeni, al căror timbru şi a căror substanţă ar putea face invidia unui specialist (dacă există specialişti în această materie) ar merita să fie cercetate, laolaltă cu atâtea reflecţii din alte opere, pentru ele însele, ca şi pentru caracterul lor de document uman.

Ceea ce uşurează desprinderea reflecţiilor filosofice ale lui Marin Preda de contextul lor – aşa cum a fost simplu de făcut cu reflecţiile de memorialistică asupra lui Nietzsche – este faptul că, din păcate, ideile nu se topesc întotdeauna în creaţia literară, ca la Tolstoi, sau nu fac corp cu ea, chiar dacă nu-i sunt străine. În fond şi la Thomas Mann se întâmplă aşa în câteva rânduri, uneori în chip deliberat, ca sub o tehnică literară mai savantă. Dar în cazul lui Marin Preda simţi că marea lui vocaţie literară şi surprinzătoarea înzestrare pentru reflecţiunea filosofică nu fac două.

El nu se «informa» (ca Thomas Mann despre gândirea medievală sau despre muzica modernă) când întreprindea lecturi filosofice; părea mai degrabă să se regăsească pe sine.“ (Constantin Noica, „Nietzsche văzut de Marin Preda“, în „Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda“, Ed. Cartea Românească, 1981, p. 268).

Remarcile privitoare la felul în care a murit Marin Preda m-au afectat serios, deoarece, spuse pe şleau, ele tindeau să fixeze o anume imagine despre Marin Preda, beţivan vulgar, îmbătat de vodkă şi de succes literar, murind cam cum ar fi dorit Hamlet să-l prindă moartea pe Regele Claudius, cu burdihanul plin de băutură şi cu gândiri concupiscente iar nu în timpul rugăciunii:

„Hamlet:
Acum ar fi prilejul, când se roagă;
Acum s-o fac: şi mi-l trimit în cer;
Şi-aşa sunt răzbunat. Să cântărim:
Un ticălos mi-ucide tatăl: deci,
Eu, singurul său fiu, pe ticălos
Îl mân în rai.
Dar nu m-am răzbunat, am dat răsplată.
L-a prins pe tata scârnav, ghiftuit,
Cu crimele învoalate. Mai în floare;
Şi cine-i ştie seama decât cerul?
Dar, după gândul şi socoata noastră,
Atârnă greu; şi oare-s răzbunat
Să-l iau când sufletul şi-l primeneşte,
Când pentru moarte-i copt şi pregătit?
Nu.
Stai, spadă; află un prilej mai crunt;
Când doarme beat, când turbă, când e-n patul
Plăcerilor incestului, când joacă,
Înjură, face-o faptă fără iz
De mântuire: -atuncea mi-l răstoarnă
Şi zvârle-l cu călcâile în cer
Iar sufletul să-i fie hâd şi negru
Ca iad-n care cade…“
(Hamlet, Actul III, Scena 3)

Astfel, „poetul religios“ I.A. mi-a spus, dând din mână a lehamite, „prea multă băutură!“, iar T.B., în timp ce era la volanul propriei maşini, s-a strâmbat de greaţă şi mi-a spus, cu aerul că o asemenea moarte era, pe undeva, un sigiliu pus pe o viaţă, „să se înece cu propria-i vomă, Don Cezar?“

Sigur că toate aceste remarci şi altele, inavuabile, nu mi-au căzut bine, aşa cum am mai spus şi am meditat de-a-lungul anilor la felul neglorios, antieroic în care şi-au aflat sfârşitul atât Marin Preda cât şi Constantin Noica sau la modul absurd-beckettian în care şi-a încheiat zilele Emil Cioran…

Oricât am încercat noi, modernii, să golim de semnificaţie acest „ritual de trecere“ (Arnold Van Gennep) care e moartea, în mentalul colectiv al europeanului persistă un prototip al „morţii eroice“, fie că e vorba de o înfruntare stoică a morţii, ca în cazul lui Socrate sau al lui Peregrinos, fie că ne aflăm confruntaţi cu „la plus belle histoire de Dieu“, crucificarea Domnului Nostru Iisus Hristos, moartea–înviere…

Creştinismul, înţeles şi trăit ca o Imitatio Christi (căci spune şi Mircea Eliade, „Mesajul Mântuitorului este în primul rând un exemplu care cere să fie urmat.“) a fost pe deplin realizat în spaţiul cultural românesc de cel puţin trei mari scriitori români moderni, Mihai Eminescu, Vasile Pârvan, Mircea Vulcănescu: şi opera şi viaţa şi moartea acestor trei scriitori români s-au potenţat reciproc prin desăvârşitul duh creştin care le-a animat şi de aceea „mitizarea“, „sacralizarea“ celor trei „autori profani“ mi se pare întrutotul firească…

Reproşul pe care i-l făcea Eugen Ionescu lui Mircea Eliade în volumul omagial publicat de Editions de l’Herne (Mircea Eliade, Cahier de l’Herne, Paris, 1982) viza tocmai dezamăgirea unei generaţii că tânărul de geniu Mircea Eliade a preferat să-şi încheie cariera numai ca un celebru profesor de istorie a religiilor: colegii săi de generaţie sperau de la el mai mult... să reformeze creştinismul sau să realizeze mult-visata sinteză religioasă între gândirea Orientului şi cea a Occidentului...

Nu le-a stat în putinţă aceasta nici unor Rudolf Otto, Giuseppe Tucci sau Georges Dumézil... Abia ne-a dat o idee despre ceea ce ar putea fi această sinteză, René Guénon...

Sigur că, în comparaţie cu magnificenţa celor trei exemple de autori români citaţi mai sus, exemple care pot fi uşor înmulţite (N. Steinhardt, Petre Ţuţea, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Eugen Ionescu, Brâncuşi), moartea „derizorie“, „antieroică“ de care au avut parte Marin Preda sau Constantin Noica ne-a flagelat conştiinţa.

Ciudat, dar şi această moarte „antieroică“ îşi are modelul exemplar tot în „biografia“ unui întemeietor de religie şi anume Buddha.

„În anul ~478, în anotimpul ploilor, Buddha, întovărăşit de Ananda se instalează în «Satul de Bambus» (Venugrama), dar se îmbolnăveşte de dizenterie. El depăşeşte criza, şi Ananda se bucură de faptul că «Cel Preafericit nu se va stinge înainte de a fi lăsat instrucţiuni privind Comunitatea». Buddha însă îi răspunde că el a propovăduit toată Legea, fără să păstreze niciun secret, cum fac alţi maeştri; el este acum un «bătrân slăbit», viaţa i s-a apropiat de capăt, de acum înainte discipolii vor trebui să caute sprijin în Lege.“ (Mircea Eliade, „Istoria ideilor şi credinţelor religioase“, II, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 81)

„Ca pentru a contraechilibra o moarte atât de omenească (subl. n.), funeraliile lui Buddha au dat naştere la nenumărate legende.“, scrie mai departe (p. 82) Mircea Eliade, căci şi această „moarte atât de omenească“ nu e întâmplătoare, este tot o moarte exemplară, în spiritul buddhismului depreciind acest umil „vehicul“ care este trupul uman pentru a urma Calea care duce spre Nirvana; „plută“ nefolositoare după ce ne-a trecut fluviul, trupul uman, această impermanenţă suferitoare, pentru noi, europenii, şi-a păstrat încă sacralitatea, primită atât de la greci, cât şi prin Scriptură căci e chip „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.“

Eroică sau derizorie, atât în Orient, cât şi în Occident, moartea şi-a conservat misterul ei redutabil, „ceasul morţii“ primind o semnificaţie covârşitoare atât în buddhismul tibetan (v. „Cartea tibetană a morţilor“ – Bardo Tödöl), la egipteni („Cartea egipteană a morţilor“) sau în creştinism, întrucât şi pe patul morţii sufletul omului se mai poate mântui; dealtfel, şi în rugăciunea creştină către Sfânta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu este invocată să se roage pentru păcatele noastre, nunc et in hora mortis nostris.

Marin Preda, ca şi Stendhal, s-a temut toată viaţa de o moarte neprevăzută, surprinzătoare, şi, ca şi Stendhal care a murit pe stradă, după ce părăsise un salon parizian pe care-l frecventa, Marin Preda a avut şi el parte de „o moarte rea“, a murit întâmpinat (expresia îi aparţine), adică nepregătit pentru moarte.
Pregătit în fiecare ceas pentru moarte, căci fiecare ceas putea fi „ceasul morţii“, omul Evului Mediu nu putea să moară întâmpinat:

„Nicio epocă n-a impus tuturora şi în permanenţă ideea morţii cu atâta putere ca secolul al XV-lea. Fără încetare răsună prin viaţă chemarea memento mori. În lucrarea sa Îndrumător de viaţă pentru nobili, Dionisie Cartusianul avertizează: «Iar când se culcă în pat să-şi aducă aminte că aşa precum se culcă acum în pat el însuşi, tot aşa în curând leşul lui va fi culcat de alţii în mormânt». Credinţa întipărise şi mai înainte, cu toată seriozitatea, gândul permanent al morţii, dar tratatele religioase de la începutul Evului Mediu nu ajungeau decât în mâinile celor despărţiţi de lume. Abia când predicile populare se răspândiseră datorită apariţiei ordinelor călugărilor cerşetori, avertismentul crescuse şi devenise un cor ameninţător, al cărui răsunet străbătea lumea cu o violenţă crescândă.

Către sfârşitul Evului Mediu, la cuvântul predicatorilor se adaugă o nouă formă de prezentare. Gravura în lemn îşi croieşte drum spre toate cercurile. Aceste două mijloace de exprimare de masă, predica şi gravura, nu puteau reda ideea morţii decât într-o formă foarte simplă, directă şi vie, tăioasă şi crudă. Tot ceea ce meditase monahul de odinioară cu privire la moarte, se poetiza acum într-o imagine a morţii, extrem de primitivă, populară şi lapidară; în această formă ideea era înfăţişată mulţimii, în cuvânt şi în imagine.

Imaginea morţii nu putuse să preia, de fapt, din marele complex de idei care se ţesea în jurul ei, decât un singur element: noţiunea de efemeritate. Face impresia că spiritul epocii de sfârşit a Evului Mediu n-a ştiut să vadă moartea sub niciun alt aspect decât sub cel al efemerităţii.“ (Johan Huizinga, „Amurgul Evului Mediu“, Ed. Univers, Bucureşti, 1970, p. 212)

Moartea fiecărui om, şi cu atât mai mult a fiecărui artist, îşi păstrează în eternitate propriu-i secret. Poate că această „moartea rea“ de care a avut parte Marin Preda îi era înscrisă în propria-i karma, sau poate chiar „moarte rea“ fiind, l-a ferit de „o moarte şi mai rea“, aşa cum tindem să credem cunoscând circumstanţele adevărate ale morţii lui Marin Preda.

Aceste pagini introductive nu ambiţionează să fie decât o sumară avertizare a cititorului că se va afla la un moment dat în faţa unui demers insolit şi anume în faţa unei reconstituiri a dialogurilor pe care le-am purtat cu Marin Preda, la Mogoşoaia, de la începutul anului 1975 şi până în preajma morţii sale, când am încheiat aceste dialoguri despre om şi divinitate, despre misterul vieţii şi al morţii, referindu-ne, mai ales, înaintea morţii sale, la „Cartea tibetană a morţilor“ (ediţia franceză) pe care o xeroxasem în mai multe exemplare, un exemplar dăruindu-i-l lui Marin Preda.

[...]

Dar mai înainte de a încerca să reconstitui cât de cât fidel modul de a gândi religios al lui Marin Preda, cârcotaş şi socratic şi de o neînchipuită libertate interioară (libertate interioară care îl apropie de un straniu personaj, Abul Tazl – „el însuşi profesa o formă extrem de tolerantă de sufism, se declara opus clerului oficial, şi afirma că toate căile duc la Dumnezeu şi că există o parte din adevăr în fiecare religie“ – personaj de care, sunt sigur, Marin Preda n-a auzit niciodată în viaţa lui), va trebui să facem o incursiune în opera literară a lui Marin Preda cu o specială referire la romanul „Cel mai iubit dintre pământeni“, trilogie elaborată şi redactată la Mogoşoaia din primăvara anului 1978, până în toamna anului 1979, toamnă în care a dat la lectură prietenilor apropiaţi cele cinci dactilograme pe care obişnuia să le facă după fiecare manuscris al său.

Cezar Ivănescu, Prolegomene la „Cel mai iubit dintre pământeni“, Bucureşti, 1997

Bunavestire sau Vestirea cea bună a întrupării lui Hristos

În prag de primăvară sărbătorim Bunavestire, una dintre cele patru sărbători închinate Sfintei Fecioare Maria, ce inaugurează „plinirea timpului“, împlinirea făgăduinţei venirii lui Hristos. Numită în popor şi Blagoveştenia, sărbătoarea se întemeiază scripturistic pe Evanghelia Sf. Luca de la care aflăm cum Dumnezeu a trimis pe îngerul Gabriel în Nazaret, o cetate din Galileea, la Sfânta Fecioară Maria, logodită cu Iosif, bărbat din neamul lui David, zicându-i: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei“.

Origen observă că nimănui şi niciodată în Sfânta Scriptură nu i s-au spus asemenea cuvinte. Să amintim că Sf. Fecioară Maria a fost un rod al rugăciunii celor doi „drepţi părinţi“, Ioachim şi Ana, care au dus-o la templu la vârsta de trei ani. Cuvintele slujitorului tainelor dumnezeieşti au tulburat-o pe Sf. Fecioară, însă acesta i-a spus: „Nu te teme, Maria, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece fiu şi vei chema numele lui Iisus“. A răspuns Sf. Fecioară: „Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?“.

Şi aşa era, fiindcă, venită în casa logodnicului ei, Iosif, Preasfânta Fecioară a continuat să trăiască precum în templu, „căci nu se îndeletnicea cu altceva, fără doar de rugăciunea cea de Dumnezeu gânditoare, în citirea dumnezeieştilor cărţi şi în obişnuita şi cuviincioasa ei lucrare de mâini“. Îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea Sfântul care se va naşte Fiul lui Dumnezeu Se va chema“. Apoi îngerul Gabriel i-a spus că şi Elisabeta, soţia lui Zaharia, va avea un fiu în ciuda vârstei înaintate, pe cel care este Ioan Botezătorul, şi a adăugat: „Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă“. Atunci, încredinţându-se că este cu adevărat îngerul trimis de Dumnezeu şi nu o amăgire, Fecioara a zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău“.

Doar că acest cuvânt al îngerului era unul întemeietor de mântuire şi, desigur, Sf. Maria avea cunoştinţă de profeţia proorocului Isaia: „Iată Fecioara va zămisli în pântece şi va naşte Fiu şi se va chema numele Emanuil“, care înseamnă „Cu noi este Dumnezeu“. Sf. Fecioară, devenită Născătoare de Dumnezeu, ni se înfăţişează ca o ucenică desăvârşită a lui Iisus Hristos pentru că înţelege libertatea ca ascultarea smerită faţă de Tatăl ceresc. De atunci o fericesc toate neamurile şi o fac cu îndreptăţire dacă ne gândim că una dintre Fericiri spune: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“. În Nazaret, din Sfânta Fecioară şi cu puterea Sfântului Duh se întrupează Cuvântul, „Cel prin Care toate s-au făcut“, pentru că „unde este smerenie, acolo sălăşluieşte slava lui Dumnezeu“ şi citim într-un comentariu: „Cetăţile cele mândre sunt vrăjmaşe lui Hristos, iar cele smerite îi sunt plăcute. Neslăvita cetate Nazaret a zămislit pe Hristos, Domnul nostru, iar slăvitul Ierusalim L-a răstignit. Micul Betleem L-a născut, iar marele Ierusalim îl căuta spre moarte.

În cei smeriţi Dumnezeu se sălăşluieşte, iar de la cei mândri Se îndepărtează“. Smerenia Născătoarei de Dumnezeu nu este întrecută decât de smerenia Fiului lui Dumnezeu care s-a făcut om ca pe om să-l îndumnezeiască. Hristos îşi ia umanitatea sa din Fecioara Maria şi Sf. Ioan Damaschin scrie „numele de Maica Domnului (Theotokos) conţine întreaga istorie a iconomiei divine în lume“. Scria Părintele Stăniloae: „Să nu-l socotim pe Hristos venit om şi rămas separat de oameni, rămas singur, ci în legătură cu noi, mai ales prin mama Lui.“ şi îndeamnă „e bine să ne rugăm Maicii Domnului cerându-i nu ca să ne mântuiască, ci să ne scape din diferite nevoi, să ne ajute în diferite greutăţi, să-L roage pe Fiul ei să ne mântuiască“, aşa cum au făcut-o veacuri la rând Biserica şi poporul nostru. Am reţinut câteva versete dintr-o rugăciune a Sf. Efrem Sirul: „Născătoare de Dumnezeu, numele meu cel preadorit, niciun semn de biruinţă nu este mai mare decât ajutorul tău.

Căci tu ai şters toată lacrima de pe toată faţa pământului... Prin tine deţinem toate semnele cele nemincinoase ale învierii noastre. Prin tine împărăţia cea cerească nădăjduim să o dobândim“. Să mai adăugăm că în cinstea sărbătorii de Bunavestire s-au compus panegirice încă din sec. V şi că, la Nazaret, pe locul unde după tradiţie era casa Sf. Fecioare, s-a construit o biserică. După cum se ştie, în această zi este dezlegare la peşte. În calendarul popular, Blagoveştenia este numită „Ziua cucului“, care anunţă venirea primăverii.

Elene Solunca Moise, www.curentul.ro

George Roncea, preschimbarea documentelor, un mare şmen PSD-ist!

Introducerea în România, începând cu acest an, a documentelor electronice ce conţin date biometrice a dat naştere unei puternice controverse. Deputaţi senatori, părinţi duhovniceşti, ziarişti, dar şi societatea civilă organizată sub titulatura Coaliţiei împotriva Statului Poliţienesc, au atras atenţia că noile măsuri pot duce la renaşterea unui sistem totalitar de urmărire şi control al cetăţenilor, sistem râvnit şi iniţiat de dictatori malefici de teapa unui Stalin sau Hitler.

„RFID - o ameninţare la adresa securităţii persoanelor“

Un raport european solicitat de Comisia Europeană - Comitetul Economic şi Social European (CESE) al UE cu privire la „Identificarea prin frecvenţe radio în Europa“ a tras un semnal de alarmă asupra noii tehnologii, preconizată a fi instalată şi în România. Concluziile şi Recomandările Comitetului privind „capcana biometriei“ arată că: „Dacă RFID nu este foarte atent controlată, ar putea, totodată, să încalce intimitatea persoanei, să distrugă libertăţile cetăţeneşti şi să ameninţe securitatea persoanelor şi a întreprinderilor. Cu ajutorul documentelor biometrice, orice om poate fi depistat oriunde şi de către oricine dispune de tehnologia necesară. Astfel, se poate construi o reţea de dispozitive de citire şi urmărire a etichetelor RFID strategic amplasate. Acest lucru nu trebuie permis“, recomandă raportul european, ignorat de către autorităţile noastre.

Guvernul Tăriceanu „a uitat“ când a semnat Ordonanţele de urgenţă pentru actele electronice să organizeze o dezbatere publică de 18-36 de luni prevăzute de UE pentru informarea în privinţa RFID, iar recent maşina de vot a Parlamentului a avizat introducerea cărţilor de identitate electronice, acestea urmând să fie introduse de la 1 ianuarie 2011.Vot pe şestActele de identitate electronice obligatorii pentru toţi românii au devenit o realitate printr-un vot dat pe şest, săptămâna trecută, în Camera Deputaţilor, tot fără absolut nici o dezbatere publică. Teoretic este vorba de o modificare a unei alte Ordonanţe a Guvernului Tăriceanu, prin care se schimbă data impunerii lor, de la 1 ianuarie 2009, la 1 ianuarie 2011. Practic e vorba de legea prin care ni s-a tranşat viitorul biometric, al controlului total. Până la 1 ianuarie 2011 urmează să fie introdusă în fiecare secţie de poliţie din România aparatură tehnică pentru cărţile de identitate. Numai sistemul central de la Bucureşti este estimat, potrivit unor surse confidenţiale, la circa trei milioane de euro.

Şmen PSD?

Marele şmen al afacerii preschimbării documentelor are desigur o dedicaţie.
Senatorul Iulian Urban a declarat public că „şmenul“ are iz de PSD:

„Mulţi români, şi mai ales jurnalişti, au facut băşcălie atunci când eu am susţinut în Senat că nu trebuie să ne grăbim prea tare cu paşapoartele electronice care stochează pe microcipuri RFID datele personale şi biometrice ale românilor. Ei bine, acum şi cărţile de identitate electronice cu medii de stocare RFI vor fi impuse romånilor începând cu 1 ianuarie 2011.

Cine ne-a adus însă această carte de identitate electronică? PSD-ul!

Cărţile electronice de identitate au un microcip incorporat RFID, care permite detectarea posesorului unui asemenea card de la distanţă, fără ca acesta să fie conştient că e urmărit! Drumul spre o societate de tip Big Brother este astfel larg deschis. Proiectul iniţial, de 20 de milioane de euro, va porni în 13 ţări urmând a fi extins. Pretextul oficial este oferirea de „facilităţi“ cetăţenilor din statele care introduc acest sistem. În realitate, se doreşte instituirea unui control totalitar asupra cetăţenilor!Doar trei ţări europene au aceste tipuri de smart card: Finlanda, Italia şi Olanda. Se fac intense eforturi pentru introducerea lor în SUA şi Anglia. În Est, se pare, suntem primii (datorită Guvernului Adrian Năstase).

Fostul ministru al Administraţiei Publice din 2005, pesedistul Octav Cozmåncă, declară:

„Preschimbarea acestor documente este o necesitate absolută“ şi asta pentru că încă de atunci afacerea se încadra în sfera „e foame de bani băieţi“!

Singura raţiune pentru care ne grăbim, exact ca şi în cazul paşapoartelor electronice, a fost... banul! Pentru că este o afacere făcută pe seama celui mai sărac popor membru al UE: Românii!

Firma câştigătoare va trebui să acopere costurile pentru emiterea cărţilor electronice de identitate, urmând să recupereze banii de la beneficiari“, a precizat purtătorul de cuvânt al Guvernului, Oana Marinescu, la vremea emiterii Ordonanţei de Urgenţă de către Guvernul Tăriceanu.Autorităţile şi instituţiile publice vor fi dotate cu echipamente şi programe informatice astfel: în municipii reşedinţă de judeţ - pånă la data de 31 iulie 2010; în celelalte municipii şi oraşe - pånă la data de 31 decembrie 2011; în comune - pånă la data de 31 decembrie 2012.

Cam acesta e planul de orwellizare totală a Romåniei pe următorii 5 ani!“Oile, mai presus decât simplii cetăţeni româniCipurile cu RFID sunt deja folosite pentru animale iar paşaportul şi cartea de identitate cu RFID este absolut similar cu cipul RFID de la animale. Dacă cetăţenilor României li s-a refuzat dreptul la opţiune în privinţa identificării electronice, în schimb, Guvernul s-a dovedit mult mai culant cu... oile. Astfel, zilele trecute Guvernul a cerut oficialilor UE ca identificarea electronică a ovinelor să fie opţională.

Premierul Emil Boc a declarat la întålnirea cu comisarul european pe Sănătate, Androulla Vassiliou, că ţara noastră se alătură grupului de state membre care susţin că identificarea electronică a ovinelor şi caprinelor să fie opţională. Oficialii romåni au explicat comisarului european că o asemenea măsură nu este oportună în actualul context al crizei economice din cauza costurilor ridicate.În schimb, în ceea ce îi priveşte pe cetăţenii României, guvernul nu îşi pune problema dacă este sau nu oportună măsura identificării electronice şi nu îşi pune problema dacă prin obligativitatea actelor de identitate cu cip biometric ni se încalcă un drept fundamental.

Încălcare flagrantă a drepturilor cetăţeneşti

Prin intrarea în vigoare a acestor acte normative cu privire la introducerea actelor electronice, ce includ amprentarea persoanelor, se aduce atingere gravă principiului prezumţiei de nevinovăţie consacrată de art.6 al C.E.D.O. şi art. 23 alin.11 din Constituţie. Totodată, mai este încălcat şi dreptul la siguranţa persoanei consacrat de art. 23 al. 2 din Constituţie prin faptul că deţinătorul paşaportului biometric nu are siguranţa că nu vor exista persoane care să poată avea acces la datele personale existente în cipul RFID.

În plus, este sfidat şi dreptul la viaţa intimă şi privată reglementat de art. 26 din Constituţie dar şi de Carta Drepturilor Fundamentale (art. 7) şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 8) deoarece jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) condamnă în mod clar reţinerea amprentelor digitale fără temei juridic.

George Roncea, www.curentul.ro

AMA-DEUS, Iubirea de Dumnezeu pe scena Teatrului Mihai Eminescu

Un act de creatie sublima pe scena Teatrului Mihai Eminescu Botosani, 0 idee curajoasa, o reprezentatie artistica menita sa depaseasca orice regula scrisa a teatrului contemporan, chiar daca miracolul s-a petrecut in micul teatru botosanean.

Intr-o regie urmarita indeaproape de rigorile istorice si documentare ale personajului, cu scene construite in amanunt, pe registre coregrafice cu semnificatii biografice, totul ridicat pe jocul unei trupe de profesionisti, spectacolul Amadeus s-a dovedit a fi, sambata si duminica seara, o capodopera artistica.

Regia lui Alexandru Vasilache, sustinuta magistral de coregrafia inepuizabilei Victoria Bucun, in scenografia lui Mihai Pastramagiu, au condus la intregirea unui eveniment teatral care va ramane, negresit, drept un punct de reper in arta botosaneana si numai.

Amadeus rupe prejudecatile scenice, apeleaza la toate mijloacele artistice, transformand actorii intr-un adevarat corp ansamblu de opera. Regizorul a dat dovada de o buna distributie, dar si o naturala insiruire a scenelor din viata compozitorului.

Spectacolul este asezat pe un suport muzical, actorii dovedind o uriasa capacitate de interpretare artistica, trecand firesc de la expresivitatea individuala la personajul colectiv.

Ingerii care conduc actiunea intregului spectacol, aripile albe in antiteza reala cu aripile negre, nu fac decat sa completeze imaginea unui om nascut geniu, inger si demon, alb si negru, rege si cersetor.

Spectacolul incepe in albul genezei creatoare, care il naste, la mijlocul secolului 18, la Salzburg, pe Johannes Chrisostomus Wolfgangus Teophilus Mozart.
Mai tarziu, in Italia, Mozart si-a adaugat numele Amadeus, traducerea latina a lui Theophilus (Iubitorul de Dumnezeu), devenind astfel, pentru posteritate, Wolfgang Amadeus Mozart.

Zbaterile geniului apar in primele registre, imediat dupa ivirea pe lume a lui Mozart, prin separarea aproape brutala dintre El si Ceilalti, neacceptarea sau dificila integrare a artistului in lumea usor promiscua, clar frivola, ceva mai mult superficiala, dar in mod clar cucerita de muzica. Numai in Austria acelor vremuri se putea petrece asa ceva. O Austrie care, atunci cand se isca un nou razboi, spunea: Situatia e fara indoiala disperata, dar nu serioasa!

Spectacolul ofera publicului spectator conditia geniului, zbaterile sale materiale si spirituale, nevoia umana de semeni, suferinta si frustrarile create de neacceptarea in societate, sfarsind cu adoptarea unui soi de ridicol sfasietor, atat de necesar unei vieti haotice, in care Austria se complacea.

Regizorul Alexandru Vasilache a reusit sa reconstruiasca acea Austrie, sa isi conduca actorii si sa ii arunce fara plasa intr-un spectacol extrem de epuizant, dar fascinant. Ioan Cretescu, Cristina Ciofu, Lenus Teodora Moraru, Andreea Motcu, dar si Eduard Sandu, au re-inventat miracolul Amadeus.

O extrem de minunata alegere a costumelor, o lejeritate care a facut usoara trecerea de la un spatiu la altul, de la o stare la alta.

Nu lipseste din spectacol nici trimiterea episodica, dar sustinuta pe parcursul intregii reprezentatii, la Antonio Salieri, istoria fiind plina de povesti legate de posibila otravire a lui Mozart, un plan pus la cale de Salieri insusi.

O scena bine redata in spectacolul Amadeus, o scena care are rolul, insa, tocmai de a-l deculpabiliza pe Salieri.

Iubirea, deznadejdea, saracia, geniul, casatoria cu Constanze Weber, momentele ultime ale vietii, in care i se plateste pentru Requiem-ul pe care nu mai reuseste sa il termine, scena redata prin aparitia unui misterios personaj imbracat in negru (istoria a aratat ca este vorba despre trimisul unui conte, pe numele Welsegg).

In ziua de 5 decembrie 1791, viaţa scurta a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna, la numai 35 de ani.

Conform traditiei, mormantul sau a ramas anonim pana in zilele noastre.In mod sigur, opera sa, dar si spectacolul Teatrului Mihai Eminescu, vor ramane in memoria afectiva a iubitorilor artei. Amadeus este, negresit, un spectacol care trebuie vazut, indiferent de varsta, conditie sociala sau capacitate artistica, innascuta sau dobandita.

Amadeus este un spectacol despre geniu, viata, iubire de Dumnezeu, sacrificiu suprem.

AMADEUS,
Teatrul Mihai Eminescu Botosani

Regia: Alexandru Vasilache
Miscarea scenica: Victoria Bucun
Scenografia: Mihai Pastramagiu
DISTRIBUTIA: Gina Patrascu, Teodora Moraru, Andreea Motcu, Cristina Ciofu, Ciprian Tabacaru, Bogdan Horga, Petronela Chiributa, Ana Maria Cazacu, Gheorghe Frunza, Sorin Ciofu, Eduard Sandu, Mihai Dontu, Ovidiu Ivan, Ioan Creţescu, Catalin Paraschiv, Lidia Uja

Florentina Toniţă, http://florentinatonita.blogspot.com/

Reinvierea poporului roman vine si dinspre un loc sfant noua, Botosani. F. Tonita: „Vineri, la Botosani, o incredibila dovada de crestinism autentic“

Reinvierea poporului roman vine si dinspre un loc sfant al românismului, Botosaniul. Florentina Tonita: „Vineri, la Botosani, o incredibila dovada de crestinism autentic“

Aparent pierduti in valtoarea unei societati al carei scop pare sa fie, de vreo 10 ani, tocmai pierderea in valtoare, uitam sa mai privim si, mai ales, sa acceptam oamenii simpli, romanii curati, acel strat profund al Romaniei care asista, de ani buni, la un valmasag legislativ scapat de sub control.

Sau, dimpotriva, controlat strict de ceea ce se numeste acum Miracolul European.

Miracol la care ne raportam, indiferent daca este vorba despre legi sau principii morale si crestine.

Dincolo de politica, politicianism, lupta pentru putere, coruptie, corupti sau coruptibili, exista in Romania de astazi marea masa formata din pastratorii fideli ai traditiei crestine.

O masa de oameni care conteaza din ce in ce mai putin pentru sefii acestui stat, dar oameni care, se pare, incep sa isi ia viata pe cont propriu si sa isi faureasca propriul sistem de valori.

Vineri dupa-amiaza, la Sala Polivalenta din Botosani, s-a petrecut o incredibila dovada de crestinism autentic.

Mult prea putin (de fapt, deloc!) mediatizata conferinta Microcipurile si semnele vremurilor, prezentata de Danion Vasile, teolog si scriitor ortodox, impreuna cu Parintii Ieromonahi Ioan si Hrisostom de la Manastirea Petru Voda (Manastire pastorita de Parintele Iustin Parvu), a umplut la capacitate maxima sala.

Aproximativ 2000 de oameni au ascultat, ore in sir, cuvantarile parintilor de la Manastirea Petru Voda.

Daca s-a amintit de nenumarate ori lipsa de informare a omului simplu cu privire la noile norme de securitate pe care europenii sunt gata sa le introduca din 2011, in mod clar, cei 2000 de oameni aflati vineri in Sala Polivalenta erau, desi oameni simpli, dupa vorba, dupa port, intru zicerea poetului, dintre cei mai bine informati romani.

In afara de cultura crestina, de care s-au dovedit a nu fi deloc straini, botosanenii s-au manifestat smeriti si totusi hotarati in a se declara alaturi de cei care lupta impotriva informatizarii persoanei.

Un alt fapt unic si teribil s-a petrecut, insa, in Sala Polivalenta.
Calugari cinstiti si credibili au sustinut cu curaj vinovatia Sinodului Bisericii Crestin-Ortodoxe, pe care il acuza de tradare!

Manifestarea deschisa a ieromonahilor si a botosanenilor deopotriva a fost accentuata de decizia Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane de a se dezice de o problema pe care crestinii o considera extrem de importanta pentru viitorul lor si al Bisericii din care fac parte.

Mai exact, Sinodul a aprobat actele biometrice, precizand ca persoanele care invoca obiectii de constiinta sau motive religioase au libertatea sa nu solicite pasapoarte biometrice.

Atitudinea Sinodului este mai mult decat superficiala, fiind greu de crezut ca membrii sai nu cunosc indeaproape de exact ce prevede Ordonanta de Urgenta.

Patriarhia a sustinut, ca si Ministerul de Interne, ca pasapoartele constituie "un drept, si nu o obligatie", evitand flagrant sa observe ca aceeasi Ordonanta de Urgenta prevede instituirea obligatorie a Cartilor de Identitate biometrice, cu incepere de la 1 ianuarie 2011, ceea ce constituie o obligatie, si nu un drept.

Mai mult, purtatorul de cuvant al Patriarhiei Romane a afirmat, intr-o declaratie de presa, ca el si colegii sai vor fi printre primii solicitanti de pasaport biometric.“

Am decis sa fim printre primii care-si fac pasapoarte biometrice, pentru a dovedi ca noi nu vedem niciun pericol in aceste documente", a afirmat preotul Costel Stoica citat de Agerpres.

Purtatorul de cuvant a respins, astfel, cuvantul unor mari duhovnici ai ortodoxiei, precum parintii Arsenie Papacioc si Justin Parvu, care au avertizat de nenumarate ori cu privire la aceste acte.

Cu totul alta atitudine au avut, insa, ierarhii Sinodului Mitropolitan al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, care au afirmat despre instituirea actelor electronice, printr-o Hotarare oficiala, ca “argumentul ca acest sistem de supraveghere contribuie la identificarea si urmarirea delincventilor constituie o ofensa la adresa intregului popor roman, care nu poate fi tratat ca o banda de infractori.Dimpotriva, acest sistem de supraveghere e un atentat la libertatea si intimitatea oamenilor, drepturi consfintite nu numai de legile civile, ci si de normele religioase".

Prin decizia contradictorie a Sfantului Sinod, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Romane devine prima institutie bisericeasca din spatiul ortodox rasaritean care accepta insemnarea electronica, un act considerat de sfinti parinti si mari duhovnici ai ortodoxiei rasaritene si romanesti drept premergator pecetluirii finale si de catre organizatiile de aparare a drepturilor omului drept un atentat la libertatea umana, se afirma intr-un comunicat al Actiunii Pentru Educatie si Libertate.Romania este prima tara-cobai care introduce cipurile biometrice, nicio alta tara europeana nu s-a mai incumetat pana acum sa implementeze prevederile din Regulamentul Consiliului Europei 2252/2004.

Romania este totodata prima tara care emite pasapoarte biometrice, care contin imaginea faciala si amprentele detinatorului.

Desi s-a declarat ca noile pasapoarte sunt cele mai sigure, unii experti spun ca este nevoie de cel mult patru ore pentru a decripta informatiile codificate.

Desi din 2011 Romania va introduce si cartile de identitate cu cip, nu exista inca o lege, nationala sau internationala care sa garanteze securitatea absoluta a datelor inscrise si nici sanctiuni clare pentru cei care le-ar utiliza in alte scopuri.

Dincolo de aspectul social, uman, crestin sau de bun simt, cei 2000 de oameni, adunati in capitala unui judet precum Botosani, nu pot fi ignorati. Sunt oamenii care au ramas uimiti, in ultimul timp, la deciziile unui Guvern, asistat bolnavicios de un Sinod crestin, care adopta, aproba si sustine legi privitoare la homosexualitate, la aprobarea incestului, a prostitutiei, dar mai ales la cat mai putina pedepsire a infractorilor.

Un stat care incurajeaza infractionalismul, pentru a dovedi apoi, cu mana pe Biblie, ca suntem un popor periculos, care trebuie insemnat, controlat, monitorizat, condus in lesa. Pentru ca asa vrea Europa.

Cei 2000 de oameni adunati vineri in Sala Polivalenta nu sunt indiferenti ca sunt romani!

Fragmente din Protestul Parintelui Iustin Parvu la adoptarea actelor biometrice:

Vremea in care ne aflam acum este premergatoare acestei profetii.

Prin lege, prin ordonanta de guvern, romanii sunt obligati sa se incadreze intr-un plan de urmarire si supraveghere la nivel national si mondial, proiect care le rapeste de fapt oamenilor libertatea.

Romanilor li se cere sa-si puna pe pasapoartele si permisele auto acest cip biometric ce contine amprenta digitala si imaginea faciala. Poate pentru multi dintre dumneavoastra acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar in spatele acestui sistem de insemnare a oamenilor, de codare si stocare a datelor de identificare se ascunde o intreaga dictatura, un intreg plan demonic, prin care de buna voie iti vinzi sufletul diavolului.

Insemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte masuri luate pentru controlul absolut al fiintei umane Nu noi, manastirile, care suntem in fata altarului avem datoria sa spunem oamenilor adevarul si sa-i prevenim la ceea ce-i asteapta pe maine?

Dar in protopopiate nici vorba sa se puna o astfel de problema, esti respins, esti catalogat naiv si depasit - ba chiar mai face si glume pe seama ta. Deci daca preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce sa mai spui de bietul credincios care saracu’ de-abia deschide Biblia de doua trei ori pe an, sau doar o data-n viata?

Vina este de partea tuturor celor ce raspund de educatia si formarea acestui popor - de la invatatori, profesori pana la preoti si ministri.

Sursa: http://florentinatonita.blogspot.com/

Impostură pe bani publici. Ziaristul Calin Ciobotari semnalează că revista „Cronica", în noua serie, este submediocră

Impostura pe bani publici. Apariţia revistei Cronica, în serie nouă, o afacere profitabilă pentru veşnicul abonat la tocat bani publici – Valeriu Stancu & comp.

Zilele trecute, s-a sculat din morti revista "Cronica", titrand, pe prima pagina, "Serie noua", insa aparand in acelasi format jalnic, cu iz de mucegai cultural si cu semnaturi discutabile. Desi redactia face parte din organigrama Bibliotecii Judetene "Gh. Asachi", desi finantarea este asigurata de Consiliul Judetean Iasi, ordonatorul de credite al Bibliotecii, tot pe prima pagina se precizeaza ca editorul este Fundatia Culturala "Cronica". Abia pe ultima pagina, oarecum lapidar, se indica "sprijinul" Bibliotecii "Gh. Asachi". Hora Unirii in martie"Este intr-adevar o formulare eliptica, revista fiind a Bibliotecii, iar nu sprijinita de Biblioteca.

Ceea ce este revista «Dacia literara» pentru Muzeul Literaturii Romane Iasi isi propune sa fie «Cronica» pentru Biblioteca «Asachi»", explica directorul de la "Asachi", Catalin Bordeianu. Desi este luna martie, numarul nou aparut este datat "ianuarie 2009", situatie explicata astfel de directorul Bordeianu: "i-am dat drumul asa ca sa putem debloca niste lucruri, niste fonduri. Pana in luna aprilie, se va ajunge la numarul patru, aparitia publicatiei fiind lunara. Referitor la faptul ca revista are acelasi format ca inainte, e simplu: exista un contract anterior, ce trebuia finalizat. Situatia se va schimba de pe 1 iunie, luna pe care o luam ca reper si pentru ca atunci vom organiza Salonul International de Carte Romaneasca.

Vom edita suplimente care sa promoveze Biblioteca si, in acelasi timp, sa se ocupe de subiecte ce tin de sfera cartii si a bibliotecii in genere".Caseta redactionala il are in prim plan pe coordonatorul vechii serii, Valeriu Stancu, in aceeasi postura de redactor-sef. Redactor-sef adjunct este Bogdan Mihai Mandache, secretar general de redactie este Mariana Stancu, sotia lui Valeriu Stancu. Redactorii coordonatori, alfabetic anuntati: Mihai Batog-Bujenita (?), Paula Balan (?), Alexandru Dan Ciochina (?), Valentin Ciuca, Daniel Corbu, Stefan Oprea, Catalin Turliuc. La redactori pentru strainatate, nume mai mult sau mai putin sonore: Pierre-Yves Soucy (Belgia), Helene Dorion (Canada), Maria Rosaria Valentini (Elvetia), Denis Emorine (Franta), Emil Cira, Christian W. Schenk (Germania), Shaul Carmel (Israel), Sandala Racotta (Mexic).

Nelipsiti, Adi Cristi si Aurel Stefanachi...

Deschiderea de numar are ca subiect tema Unirii. In locul unui editorial care sa anunte politica actuala a acestei serii noi, Valeriu Stancu, in acelasi timp director adjunct al Bibliotecii, prefera un text episodic, plat intitulat "Hai sa dam mana cu mana!", anuntand la final ca "va urma".

Adica numarul pe februarie va fi tot despre Unire?! Textul problematizeaza cliseele legate de Unire, desi mai indicata ar fi fost o reflectie asupra cliseizarii revistelor de cultura... Interiorul revistei are aceeasi structura precum vechea serie, cu sectiuni dedicate literaturii, artei, teatrului, cu rubrica semnata de Adi Cristi si cu recenzie pe cartea lui Aurel Stefanachi (nume graitoare pentru cultura universala!), cu aceeasi patina francofona ca si inainte etc. etc. Tehnoredactare modesta, cu nerespectarea unor reguli elementare de asezare in pagina, aer vetust, plictiseala, umplutura.

Daca inainte echipa redactionala putea face revista dupa bunul plac al Fundatiei Culturale "Cronica", noua ipostaza de finantare pe bani publici presupune, evident, o alta abordare.

Asteptam seria noua adevarata!

Călin Ciobotari, „Cronica“, serie noua si ...mediocra, Flacăra Iaşului

Situaţia cheltuielilor cu proiectele „Iaşi 600”. Edituri cvasinecunoscute, de apartament, antologii de sute de milioane de lei vechi

Situaţia cheltuielilor cu proiectele „Iaşi 600”
în perioada 1 martie – 31 decembrie

Evenimente

Inaugurare „Iaşi 600”: 92.600 lei
Concert simfonic Misha Katz: 2.000 lei (partener Filarmonica Moldova Iaşi);
Expoziţia itinerantă „Porţi spre Europa”: 2.500 lei (Primăria Strassbourg şi CCF Iaşi);
Romanian International University Fair: 7.000 lei (Consorţiul ONG Educativa);
Ziua revistei„Dacia literară” – festivalul internaţional al poeziei româno - canadiene: 7.000 lei (Muzeul Literaturii Române, Societatea Junimea 90);
Zilele Francofoniei – Balul Francofoniei: 33.959,8 lei (CCF Iaşi);
Tramvaiul cu scriitori: 35.000 lei (Fundaţia Poezia);
Copou – parcul poeziei (întreg anul) : 18.000 lei (Casa de Cultură „M. Ursachi”);
Materiale de promovare „Iaşi 600”: 107.505,97 lei (Ambra Sign);
Spectacol Goran Bregovic: 275.250 lei;
Concert simfonic Gottfried Rabl (2 spectacole): 2X2.000 lei = 4.000 lei (Filarmonica Moldova Iaşi);
Concert aniversar – Cvartetul VOCES la 35 de ani: 2.000 lei (Filarmonica Moldova Iaşi);
Festivalul de Teatru Studenţesc „ContemporanIS”: 38.202,83 lei (Asociaţia ARTES);
90 de ani de la Marea Unire – Iaşi, Chişinău, legături istorice: 33.000 lei (Despărţământul ASTRA);
Bizariada citadină: 10.000 lei (AIESEC Iaşi);
Ziua Bojdeucii – 90 de ani de la înfiiţarea primului muzeu memorial din ţară: 5.000 lei (Muzeul Literaturii Române);
Seminarul Naţional al Studenţilor la Administraţie Publică „Implicarea cetăţenească în procesul decizional la nivel local”: 5.051 lei (ANSSA Iaşi);
Teatru Social „Poveste din cartierul Alexandru”: 5.000 lei (Centrul Diecezan CARITAS Iaşi);
Concursul Internaţional de Pian „Dinu Lipatti”: 30.000 lei (Universitatea de Arte „G. Enescu”);
Festivalul oraşelor înfrăţite – Ziua Iaşului la Padova: 15.000 lei (Primăria Padova, teatrul Naţional „V. Alecsandri” Iaşi);
Săptămâna cafenelelor Cafe Kultour: 9.650 lei (CCF Iaşi);
Zilele Revistei „Convorbiri literare”: 50.000 lei (Revista „Convorbiri literare”);
Scriitori pe calea regală: 15.000 lei (Uniunea Scriitorilor din România);
Colocviul Tinerilor Scriitori: 35.200 lei (Fundaţia POEZIA);
Zilele Studentului Ieşean: 49.800 lei (Uniunea Naţională Studenţilor din România);
Ziua Internaţională a Tineretului: 1.190 lei (S.C. Show 4 You);
Festivalul Internaţional de Jazz „Richard Oschanitky”: 40.000 lei (TVR Iaşi);
Festivalul studenţesc al cîntecului francez: 3.000 lei (Universitatea „M. Kogălniceanu” Iaşi);
Sesiunea de comunicări studenţeşti: 3.000 lei (Universitatea „Al. I. Cuza”);
Sesiunea Naţională de Rapoarte Arheologice: 5.000 lei (Complexul Naţional Muzeal Moldova Iaşi);
Crosul pensionarilor: 5.000 lei;
Festivalul Oraşelor Înfrăţite – Schimbul de Tineret Iaşi – Villeneuve D’Ascq: 37.000 lei (partener Primăria Villeneuve D’Ascq);
Piaţa Distracţiei – ediţia muncitorească: 25.000 lei; (S.C. Artis Events)
Piaţa Distracţiei – ediţia copilăriei: 25.000 lei; (idem mai sus)
Piaţa Distracţiei – ediţia fanariotă: 25.000 lei; (idem mai sus)
Piaţa Distracţiei – ediţia paşoptistă: 25.000 lei; (idem mai sus)
Piaţa Distracţiei – ediţia monarhică: 25.000 lei; (idem mai sus)
Piaţa Distracţiei – ediţia medievală: 25.000 lei; (idem mai sus)
Concursul de eseuri „Iaşul meu”: 4.500 lei;
Festivalul Internaţional de Happening şi Performance: 25.000 lei (Ateneul Tătăraşi);
6 secole de Iaşi în Conferinţa Naţională a Uniunii Ziariştilor Profesionişti: 19.500 lei (UZP);
Festivalul Internaţional de Teatru EUROART Iaşi: 90.000 lei (Fundaţia Culturală TIMPUL);
„Iaşul în 100 de imagini”: 55.000 lei (Tipografia Moldova);
Iaşul copiilor & COOLtura urbană: 90.000 lei (Asociaţia Culturală Amfiteatru);
Festivalul Fanfarelor Militare: 114.700 lei;
Festivalul Internaţional de Artă Tradiţională: 100.000 lei (Complexul Naţional Muzeal Moldova Iaşi);
Plantarea şi inaugurarea Pădurii Alexandru Lăpuşneanu: 50.418,96 lei (DSPM Iaşi);
Salonul Internaţional de Inventică: 10.400 lei (Institutul Naţional de Inventică);
Zidurile care vorbesc: 20.000 lei (Fundaţia Poezia);
140 de ani de la aprinderea soarelui electric la Iaşi: 7.000 lei (Facultatea de Electrotehnică);
Festivalul Internaţional de Neoavangardă: 100.000 lei (Asociaţia Culturală Feed Back);
Ciclul de spectacole de bâlci „Vasilache şi Mărioara”: 12.500 lei; (Casa de Cultură „M. Ursachi”)
Festivalul Internaţional de Jazz Iaşi NewJazz Festival: 200.000 lei (Asociaţia Compania FAPT);
Festivalul Internaţional de Film Documentar CINEMA POLITICA: 40.000 lei (Asociaţia Culturală Cetatea Albă);
Simpozionul Spiritual Academic „Iaşi – oraşul bisericilor”: 36.000 lei (Institutul Cultural Misionar Trinitas);
Capsula Timpului: 100.000 lei (Asociaţia Română de Film şi Televiziune);
Bienala Internaţională de Artă Contemporană PERIFERIC 8: 65.000 lei (Asociaţia Culturală VECTOR);
IA ŞI URCĂ!: 15.000 lei (partener Primăria Isphahan din Iran);
Festivalul Moldavia Folk: 20.000 lei (CCS Iaşi şi Muzeul Literaturii Române);
Târgul CUCUTENI 5000: 6.000 lei;
Masterclass de Cânt Bizantin: 40.000 lei (Fundaţia Culturală TIMPUL);
Expoziţia de artă plastică Oraşul: 5.000 lei (UAP Iaşi);
Expoziţia de artă plastică Amprente citadine: 3.500 (UAP Iaşi);
Tabăra Naţională de Sculptură ARTIS 600: 50.000 lei (UAP Iaşi);
Festivalul Internaţional de Teatru Idiş „Avram Goldfaden”: 180.000 lei (Teatrul Naţional „V. Alecsandri” Iaşi);
Medalia „Iaşi 600”: 25.132,8 lei (Monetăria Statului);
Festivalul Tradiţional „Cătălina”: 5.000 lei (CJ Iaşi – Centrul Judeţean pt. Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale);
Festivalul Internaţional de Teatru pentru Copii şi Tineret Luceafărul: 210.000 lei (Teatrul Luceafărul);
Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice: 100.000 lei (furnizori servicii scenă, spectacole, cazare şi masă);
IASHINGTON: 12.000 lei (AIESEC Iaşi);
Expoziţia de grup artistic Dialog: 2.650 lei (UAP Iaşi);
Expoziţia Atelier 35: 8.100 lei (UAP Iaşi);
Salonul Municipal ARTIS 2008: 25.000 lei (UAP Iaşi);
Simultanul de şah „Iaşi 600”: 6.150 lei (servicii logistică AB PLUS);
Aniversare „Corul Gavriil Musicescu - 55 de ani de existenţă”: 2.000 lei (Filarmonica Moldova Iaşi);
Rock’n’Iaşi: 25.000 lei (CCS Iaşi şi Casa de Cultură „M. Ursachi”);
Arta în stradă: 9.800 lei (UAP Iaşi);
Fotomaraton: 1.000 lei (CCF Iaşi);
Codex Caioni: 33.950 lei (CCF Iaşi);
Harlem Globetrotters: 30.940 lei (Pro Show Music);
Europa din cartierul tău: 17.080 lei;
600 gânduri pentru Iaşi: 8.450 lei;
Studenţiada, ed. a III - a: 9.000 lei (UNSR Iaşi);
Simpozionul „Iaşi – istorie, cultură şi civilizaţie”: 30.000 lei (Muzeul Literaturii Române);
Gala Jurnalismului Cultural: 48.600 lei (Fundaţia Culturală TIMPUL);
Festivalul concurs „M. Codreanu”: 7.000 lei (Universitatea de Arte „G. Enescu” Iaşi);
Programul de Rezidenţe Teatrale Rezident Art (regizori Andrei Şerban, Alexandra Badea): 104.996 lei (Asociaţia Compania FAPT);
Gala Fimului Documentar: 32.500 lei (TVR Iaşi);
Festivalul Folcloric „Trandafir de la Moldova”: 4.000 lei (CJ Iaşi – Centrul Judeţean pt. Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale);
Festivalul Dansului: 25.000 lei (Ateneul Tătăraşi);
Emisiunea filatelică „Iaşi – 600 de ani de atestare documetară”: 131.407,16 lei (Romfilatelia);
Expoziţia de artă plastică Erotica: 3.000 lei (UAP Iaşi);
Festivalul Muzicii Româneşti: 39.820 lei (Universitatea de Arte „G. Enescu” şi Filarmonica Moldova Iaşi);
Spectacol Teatrul Balşoi: 4.082,19 lei (Centrul Internaţional Antidrog şi pentru Drepturile Omului);
Spectacolul de muzică francofonă TCHEKA: 20.783 lei (CCF Iaşi);
Spectacolul de teatru – dans „Faut qu’on parle”: 25.000 lei (CCF Iaşi);
Festivalul de Teatru Neconvenţional Art Forum Fest: 80.000 lei (Asociaţia Compania FAPT);
Student Fashion Day: 23.000 lei (CCS Iaşi);
Festivalul Internaţional de Teatru pentru Tineret: 50.000 lei (Asociaţia Artistică Ludic);
Gala Voluntarilor: 5.000 lei (Fundaţia Bethany);
Săptămâna Naţională a Voluntariatului: 10.800 lei (Fundaţia Bethany);
Concertul Orchestrei Baroce a Uniunii Europene: 13.000 lei (Filarmonica Moldova Iaşi);
Concerte Smokie şi Vienna Magic: 71.000 lei (Pro Show Music);
Prima petrecere cu poezie, prieteni şi... trufe de ciocolată: 9.000 lei (Eis Art);
Cezar Ivănescu – In Memoriam: 3.450 lei (Editura Junimea);
Arată că-ţi pasă: 1.000 lei (Asociaţia Studenţilor Francofoni Iaşi);
Romanian Music Awards: 385.000 lei (Music Channel);
Festivalul Datinilor şi Obiceiurilor de Iarnă: 10.413 lei(CJ Iaşi – Centrul Judeţean pt. Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale);
27 de evenimente şi manifestări susţinute non-financiar (săli, spaţii expoziţionale, spaţii de promovare etc.)
Cultură scrisă, albume, publicaţii
Corpusul aniversar „140 de ani de Convorbiri literare”: 8.900 lei (Editura Timpul);
Volumul „Biserici ortodoxe din Iaşi”: 7.335 lei (Editura Timpul);
Volumul „O istorie culturală a Iaşului în date”: 10.000 lei (Editura Princeps Edit);
Volumul „Trăitori şi trecători prin târgul Ieşilor”: 5.700 lei (Editura Vasiliana);
Albumul „Iaşi. Imagini din suflet”: 45.000 lei (Fundaţia AxArt);
Albumul „Primăria Iaşilor”: 27.250 lei (Editura Princeps Edit);
Almanahul „Dacia literară”: 18.000 lei (Societatea Junimea 90);
Volumul „Academicienii Iaşilor”: 32.400 lei (editura Ramira);
Ediţia anastatică a buletinului Muzeului oraşului Iaşi „Ioan Neculce”: 11.800 lei (Societatea de Studii Istorice din România);
Albumul „Sala Paşilor Pierduţi, anatomia culorii”: 50.000 lei (Editura ACP - ACHIBOOKS);
Antologia prozei ieşene contemporane: 42.000 lei (Fundaţia Culturală CRONICA);
Antologia poeziei ieşene contemporane: 42.000 lei (Fundaţia Culturală CRONICA);
Albumul „Iaşi – între medieval şi modern”: 60.000 lei (Fundaţia ARTXXI);
Iaşii de departe şi de aproape: 7.500 lei (Editura EM.OL.IS.);
Cartea cetăţenilor de onoare: 49.980 lei;
Lansarea cărţii „Cine suntem?” semnată Dan Puric: 300 lei (ASCOR Iaşi);
Antologia „Panteon lyric ieşean”: 12.000 lei (Editura Princeps Edit);
Cartea „Oraşul Iaşi”: 12.500 lei (Editura Junimea);
Prelecţiunile Junimii: 7.300 lei (Editura Junimea);
Iaşii – simbolirile unui oraş simbol: 15.000 lei (Editura Trinitas);
Supliment cultural duplex Iaşi – Cernăuţi: 3.500 lei;
Trăire şi reprezentare – barocul artelor vizuale în Moldova sec. XVII: 15.000 lei (Asociaţia ACREMIS).

Şocant! Edituri cvasinecunoscute, de apartament, antologii a căror utilitate culturală şi public ne scapă, dar care „costă“ sute de milioane de lei vechi.

Apel pentru salvarea Iconostasului de la Cotroceni

Salvati Iconostasul de la Cotroceni

Catre:
Guvernul Romaniei, Prim-Ministru Emil Boc, Ministrul Culturii, Cultelor si Patrimoniului National, Theodor Paleologu, Ministrul Finantelor Publice, Gheorghe Pogea, Administratia Prezidentiala

Prin H.G. nr.194/25.02.2009, Guvernul Romaniei a dispus transferul de la Muzeul National de Arta al Romaniei in administrarea Administratiei Prezidentiale a unui numar de 108 bunuri culturale mobile. Iconostasul bisericii fostei manastiri Cotroceni, databil catre 1682, este piesa cea mai importanta din ansamblul ce face obiectul transferului, fiind singurul pastrat din perioada cantacuzina in colectii publice muzeale.

Acest iconostas reprezinta una dintre capodoperele Galeriei de Arta Veche Romaneasca, care expune cea mai ampla si coerenta colectie de arta medievala romaneasca, prezentand obiecte reprezentative pentru perioada cuprinsa intre secolul al XIV-lea si secolul al XVIII-lea.

Concluzia unanima a comisiei de specialisti convocata de MNAR pentru a analiza consecintele care ar fi generate de mutarea iconostasului a fost aceea ca demontarea ansamblului iconostasului, precum si schimbarea brutala de mediu pe care o presupune mutarea sa intr-un spatiu nou construit, i-ar produce degradari structurale severe si iremediabile. In plus, acest transfer ar limita sensibil accesul publicului larg la obiectele de patrimoniu vizate de HG 194/2009 si ar duce la dezmembrarea celei mai mari si mai reprezentative colectii publice constituite de arta medievala romaneasca.

Printre membrii comisiei de specialisti s-au numarat cunoscuti restauratori si istorici de arta: Pia Stinghie (coordonator al echipei care a realizat ultima restaurare a iconostasului în 2002), Prof. Univ. Dr. Dan Mohanu (Sectia de Conservare Restaurare Pictura Murala a Universitatii Nationale de Arte Bucuresti), Prof. Univ. Dr. Oliviu Boldura (Universitatea Nationala de Arte Bucuresti), Mihai Stinghie, Cornelia Savescu, Dinu Savescu, Romeo Gheorghita, Geo Niculescu (Institutul National de Cercetare in Conservare si Restaurare), Dan Stefanescu (Sef Sectie Restaurare Muzeul Taranului Roman), istorici de arta si cercetatori precum Prof. Univ. Dr. Corina Popa (Universitatea Nationala de Arte Bucuresti), Ioana Iancovescu (Institutul de Istoria Artei „George Oprescu”), Constanta Costea (Institutul de Istoria Artei „George Oprescu”) si Tereza Sinigalia (Institutul National al Monumentelor Istorice).Deoarece transferul pieselor a fost dispus fara ca aceasta situatie sa fie discutata in Comisia Nationala a Muzeelor si Colectiilor, Reteaua Nationala a Muzeelor din Romania lanseaza un apel public pentru a initia o dezbatere la nivel national privind oportunitatea deciziei luate de forurile administrative, in conditiile in care nu s-a avut in vedere aspectul degradarii iremediabile a iconostasului in cazul mutarii acestuia.

Reteaua Nationala a Muzeelor din Romania
http://www.petitieonline.ro/petitie/salvati_iconostasul_de_la_cotroceni-p47413046.html

Exilul interior, Gabriela Creţan, interviu-anchetă despre viaţa literară în timpul dictaturii comuniste realizat de revista Discobolul

EXILUL INTERIOR

1. Ce a însemnat pentru dumneavoastră să fii scriitor în timpul dictaturii comuniste în România? Care era raportul dintre posibilităţile de receptare a valorilor culturale şi posibilităţile de evocare a umanului din epocă?

2. În ce vă priveşte, ne-aţi putea relata câteva aspecte concrete ale relaţiei dumneavoastră cu sistemul, cu oamenii lui, cu cenzura? Ce v-a provocat mai mult suferinţa, revolta?

3. Ar fi fost altfel scrise cărţile dumneavoastră dacă aţi fi dispus de libertate de exprimare?

4. E liber cu adevărat azi scriitorul român? Sunt motive ale unei alienări sau de angoasă în noul sistem? Aşadar cum staţi cu optimismul?

1) N-am reuşit să debutez editorial înainte de 1989 şi, cu siguranţă, n-aş fi publicat niciodată vreo carte dacă nu s-ar fi schimbat vremurile. Cât de mult s-au schimbat şi cum deschiderea iniţială pare a fi urmată acum de o nouă închidere, cauzată de altfel de constrângeri decât cele impuse de dictatură, nu discut deocamdată.

Eram foarte tânără pe atunci, în sumbrul „ev de aur” şi, tot ca acum, minată de o timiditate paralizantă şi de o inabilitate socială congenitală, aşa încât, de una singură aş fi fost incapabilă să fac ceva pentru a-mi vedea poemele tipărite.

Am avut însă şansa unei întâlniri miraculoase, una dintre acele întâlniri care-ţi schimbă destinul dându-i pe neaşteptate o turnură favorabilă. În 1984, urmând exemplul unui coleg de institut, poet şi el, am început să frecventez cenaclul „Numele Poetului” condus de Cezar Ivănescu. Din acest moment a început cu adevărat aventura mea, nu numai scriitoricească, ci şi spirituală, în sensul cel mai pur al cuvântului. Pentru că Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară, şi avea o putere de fascinaţie căreia nu puteai şi nu voiai să i te sustragi.

Reuniunile cenaclului începeau pe la ora 17 şi durau până spre sau după miezul nopţii; în acest interval se citeau volume întregi de poezie sau ample fragmente de proză, se discuta ore-n şir, în deplină libertate, fără teamă şi prohibiţii.

Timpul acela a fost pentru mine unul al libertăţii neîngrădite, eram, cum spuneam, tineri, iresponsabili şi mai ales ignoranţi în ce priveşte pericolele la care ne expuneam. Nu făceam nicio legătură cu faptul că foarte puţini dintre noi reuşeau să debuteze şi, chiar dacă mi-ar fi venit atunci ideea că Cezar Ivănescu era el însuşi „persona non grata” şi că mai înţelept ar fi, pentru cine ţine să-şi publice cărţile, să viziteze alte cenacluri - conduse de scriitori mai bine cotaţi de regim - nu m-aş fi reorientat cu nici un preţ…

În preajma lui Cezar Ivănescu, atunci când îşi cânta poemele, am trăit experienţe luminoase. Şi cum între 1984 şi 1989 eu şi soţul meu îi deveniserăm foarte apropiaţi şi ne vedeam aproape zilnic, perioada asta a însemnat pentru mine un timp al graţiei şi al beatitudinii. (Ştiu că afirmaţia este cam abruptă şi va stârni ilaritate în rândul „nifiliştilor” de astăzi, dar nu acestor blazate urechi le vorbesc eu acum). Cum frumos şi exact a formulat cândva dl. Dan C. Mihăilescu, cu o sintagmă care se potriveşte întru totul propriei mele experienţe, din întunericul acela de iad noi ne salvam „evadând pe verticală”; în felul acesta rămâneam liberi şi puţin condiţionaţi de traiul nostru de vieţaşi.

În 1986, când cenaclul a fost interzis, Cezar Ivănescu a intrat în greva foamei în semn de protest, grevă care a luat sfârşit, independent de voinţa lui, după şapte zile, când a fost internat în stare foarte gravă la Spitalul de Urgenţă.

Odată cu greva foamei, discipolii, prietenii, apropiaţii - care se numărau cu sutele - s-au risipit înfricoşaţi; în jurul lui s-a făcut un gol rece, abisal, un gol în care ne mai mişcam fantomatic numai noi, soţia lui Mary, eu şi Gelu Alecu, soţul meu. Am evocat acest episod pentru că e, în opinia mea, exemplar pentru ce înseamnă să-ţi aperi demnitatea (a ta şi a celor de care de simţi responsabil) în vremuri de teroare. Şi pentru că acuzaţii netrebnice şi absurde l-au ucis, nu atunci sub comunişti, ci astăzi în plină şi prealuminată democraţie. Dar despre toate astea voi depune mărturie mai târziu, în momente mai faste…

…Se citea mult în perioada aceea, nu numai intelectualii, ci şi persoanele de condiţie culturală medie găseau în lectură o cale de evaziune într-un univers ficţional paralel, ca unică alternativă posibilă la sclavia zilnică. „Bestselleruri” rămâneau însă romanele „cu cheie” şi cele care ofereau o informaţie absentă din manualele sau din documentele oficiale. Dar nu oricine şi nu oricum putea vorbi despre asemenea lucruri, ci numai „cu voie de sus”. Ideologia epocii le filtra foarte atent şi nu îngăduia decât publicarea acelor cărţi care consonau cu propriile scopuri. A existat o adevărată campanie a dezvăluirilor legate de „obsedantul deceniu” şi de „luminile şi umbrele” societăţii socialiste dirijată atent din culise de vigilenţii satrapi ai culturii. De altfel, această formulă a „luminilor şi umbrelor” ascundea o intenţie perversă: „umbrele” nu făceau decât să confere un relief mai pregnant şi o luminozitate sporită „realizărilor” socialiste; pe de altă parte, recunoaşterea de către ideologii regimului a unor greşeli săvârşite de înaintemergătorii lor era o formă de autodeculpabilizare şi, în cele din urmă, de clasare a acestora. Judecata era încheiată, verdictul declarat public, pedeapsa anulată pentru că vinovaţii erau deja morţi.

Cât de conjuncturale au fost asemenea producţii literare, chiar şi cele cu o miză estetică - pe lângă cea ideologică - se vede astăzi pe deplin. Autorii lor, răsfăţaţi şi de publicul de atunci şi de regim, au căzut în cea mai neagră uitare. Aşa se întâmplă cu toţi cei care văd în artă un fel de militantism social - în bine sau în rău. Cine nu se poate ridica la înălţimea arhetipală a răului, pentru a-l detaşa de contextul evenimenţial în care el se manifestă şi pentru a-l cuprinde într-o formulă paradigmatică, realizează doar o necesară (poate), dar perisabilă cronică socială cu valoare strict documentară.

Se citea mult şi poezie. Îngroşând lucrurile pot spune că existau două mari categorii de cititori, opuse prin statut şi pretenţii intelectuale: cei care-l adulau pe Adrian Păunescu şi ceilalţi, rafinaţii, devotaţi lui Nichita Stănescu. Numai iniţiaţii şi adevăraţii cunoscători de poezie ştiau că mai există şi alte nume de poeţi români contemporani, cu mult deasupra acestora. Majoritatea scriitorilor în vogă erau nişte artefacte, bricolate de diriguitorii regimului pentru a ocupa scena şi pentru a bloca vizibilitatea adevăratelor valori. Cei mai mulţi impostori erau depistaţi însă cu uşurinţă de publicul intelectual după tonul de trâmbiţă cu care preamăreau regimul. Nimeni nu dădea doi bani pe ei, nu era aşadar niciun pericol de infestare a minţilor.

Lucrurile se complicau însă atunci când, printre fantoşele prezentate drept marile valori ale momentului - cum altfel decât cu ajutorul criticii literare din rândul căreia se ridicau coruri encomiastice? - se numărau şi indivizi talentaţi, dar care, la o judecată (estetică) atentă n-ar fi ocupat în niciun caz prima treaptă a podiumului. Mai ales dacă opera lor era mai puţin contaminată ideologic (dar nicidecum imaculată) comparativ cu a lăudătorilor oficiali. Criteriul de selecţie pentru un asemenea rol principal devenea inevident şi generator de confuzie valorică. Depistabil totuşi fără mare dificultate: era vorba de scriitori care nu creau probleme, obedienţi, cumpăraţi cu privilegii de invidiat (printre care tirajele ameţitoare în care li se publicau cărţile) şi având misiunea să ocupe centrul. Şi mai complicat este cazul scriitorilor „vânduţi”, dar de incontestabil talent. Cred de aceea că atât de necesara revizuire valorică va trebui să se folosească de instrumente adecvate domeniului de evaluat: culpa morală trebuie judecată după etaloane morale, iar opera după standarde estetice. Confuzia reperelor e un semn de tulburare a minţii…

2)-3) În 1984, când mi-am depus manuscrisul la editura Albatros, însoţit de recomandarea entuziastă a poetului Cezar Ivănescu, după doar câteva săptămâni, Gabriela Negreanu, căreia i-l încredinţasem, a fost destituită din cauza unei „culpe” ideologice. N-am mai avut apoi nicio şansă pentru că orizontul s-a întunecat tot mai mult. Deşi încercarea de a debuta în volum a eşuat, din 1980 am început să public sporadic poezie - şi, uneori, eseuri - în revistele culturale de atunci; se întâmpla însă adesea, mai ales după 1984, când frecventam deja cenaclul de la „Luceafărul”, ca textele mele să fie scoase din şpalt şi înlocuite cu altele, debordând de optimism, semnate de autori cu o gândire mai luminoasă.

Şi totuşi, chiar sub dictatură, am fost un scriitor liber. Nu mi-am permis nici cea mai măruntă concesie imperativelor ideologice ale vremii. Am plătit scump însă această libertate interioară prin marginalizare, mai exact prin excludere. Prima mea carte de poeme a zăcut prin sertarele editurilor („Albatros”, „Cartea Românească”, „Editura Eminescu”) mai mult de zece ani; primii şase au fost în perioada comunistă, dar după revoluţie (să-i spunem aşa, convenţional) a trebuit să mai aştept peste patru ani ca s-o văd tipărită (în ianuarie 1995). Fireşte că n-a mai fost aceeaşi carte: am păstrat câteva poeme, am adăugat altele noi, am schimbat titlul, iar manuscrisul a fost doar parţial publicat, din motive economice.

Trăiam în afara politicului - în mintea mea termenul acesta desemna demagogia asurzitoare a ocupanţilor comunişti -, consideram poezia drept artă pură, efort ascensional, descriere a unor peisaje interioare, de aceea nu atât revoltă, cât uluire am resimţit în momentul în care O. Crohmălniceanu a refuzat să-mi publice un grupaj de poeme în România literară, motivând că „au spini”. Grupajul respectiv îi fusese propus de poetul Geo Dumitrescu, cel care m-a debutat în Luceafărul şi a fost, pentru câţiva ani, primul meu protector. Poemele au apărut totuşi, strecurate de el altui redactor mai permisiv, într-un moment prielnic, când Crohmălniceanu a plecat pe neaşteptate din Bucureşti. Această întâmplare a însemnat o trezire brutală la realitate. Nu scrisesem până atunci niciun singur vers subversiv, poezia era pentru mine o formă imperfectă a misticii, o trudă întru iluminare şi un efort continuu de cunoaştere a Sinelui profund, a acelui Sine în care toate religiile lumii întâlnesc imaginea lui Dumnezeu; de aceea n-am intenţionat vreodată să transmit duble mesaje şi n-am apelat la limbajul „esopic”. Şi în acea epocă de grea beznă ideologică m-am exprimat în modul cel mai direct, singurul cod necesar cititorilor mei (virtuali) fiind unul cultural.

„Obscuritatea care i se reproşează poetului - spunea Saint-John Perse - e chiar obscuritatea insondabilă a universului pe care el îl explorează.” Poate exista cifru mai dificil de decriptat decât acesta? Viziunea mea despre poezie m-a ferit de ispita compromisurilor, chiar dacă ele reprezentau atunci singura cale spre publicare. Preţul ar fi fost nemăsurat şi nemăsurate consecinţele unui asemenea pact: ruina fundamentelor pe care clădeam.

Paranoia cenzurii căpătase însă forme clinice grave: existau liste de cuvinte interzise, mai ales din domeniul spiritual-religios, dar nu numai, erau expurgate şi cuvinte din vocabularul comun, interpretate ca aluzii la lipsurile şi mizeria cotidiană şi termeni semnificând stări sufleteşti neconforme cu jubilaţia impusă trăitorilor în „eonul de aur”. Prin 1989, Mircea Ciobanu, redactor pe atunci la Cartea Românească, îmi spunea, râzând înfundat, că poetului X, apologet înfocat al regimului şi al „tovarăşilor”, i se refuzase editarea unui volum de poezii „pe linie”, fapt care-l năucise cu totul pe harnicul versificator; după care a adăugat pe un ton grav, alarmat: „Nu mai e suficient să-i lauzi, nici cuvintele umflate nu mai sunt de ajuns; ce vor să audă, dincolo de cuvinte, este sunetul de trâmbiţă, continuu şi strident”.

Totuşi nu atât revolta mă încerca; mă născusem în comunism, regulile jocului păreau imuabile, inexorabile, sau cel puţin instituite pentru o întreagă eră cosmică; aveam doar un sentiment copleşitor de fatalitate. Ca sa-mi tipăresc cartea era nevoie de un miracol - şi el s-a petrecut; n-a fost însă chiar atât de fast cum crezusem la început: am mai aşteptat câţiva ani buni după revoluţie ca să public de fapt cam o treime din manuscrisul predat, pentru că lipseau banii, pentru că… Revolta mea a început odată cu aşa-zisa eră a libertăţii democratice. Deşi reuşisem să debutez editorial - de abia în 1995 - la următoarele două cărţi am fost constrânsă din nou să aştept, ani şi ani. Câte patru ani la fiecare dintre ele. Răspunsul stereotip era că nu sunt bani, deşi în jurul meu se publicau tone de cărţi, apăreau şi se schimbau generaţii. Adevărul era însă mult mai simplu: nu puteam oferi nimic în atât de balcanicul comerţ al intereselor.

4) Am multe motive de îngrijorare legate, în primul rând, de grupurile de putere care şi-au extins dominaţia, reuşind să ia în stăpânire teritorii culturale strategice: edituri, reviste, canale mediatice audio-video. Au alcătuit o adevărată reţea prin ochiurile căreia nu trece decât cine îndeplineşte anumite condiţii (apartenenţa la grupul respectiv sau la un altul agreat; importanţa contraserviciilor sau a relaţiilor de care dispune persoana în cauză etc.). Clientelismul, „frăţiile”, tovărăşiile susţinute de interese extraliterare au luat locul criteriilor de excelenţă. Cine urmăreşte presa culturală observă frecvenţa cu care apar la rampă, luminate artificial din culise, câteva personaje, mereu aceleaşi, gonflate peste măsură de elogiile câtorva critici (şi ei aceeaşi), dar care, cercetate mai atent, dovedesc o debilitate îngrijorătoare la capitolul produsului cultural. Aceleaşi care primesc burse de creaţie, care sunt primele pe listele de traduceri şi culeg laurii premiilor literare.

Nimeni nu se oboseşte să facă transparente - pentru ceilalţi membri ai breslei scriitoriceşti măcar, dacă nu pentru publicul larg - criteriile pentru care X, Y, Z, deveniţi peste noapte „globtrotteri”, sunt învestiţi să reprezinte literatura română la o seamă de festivaluri şi târguri de carte din străinătate. Caracteristica lor comună este activismul de tip militant şi relaţiile de întrajutorare: ei scriu unul despre altul, se gratulează reciproc în cronici deşănţat laudative, lucrează, organizaţi în falangă, unii la gloria altora şi, deşi se mai şi războiesc, se solidarizează spontan împotriva eventualelor atentate la prestigiul comun, ca şi împotriva amestecului alogen. Să fie oare o întâmplare că mulţi dintre ei au fost colegi de facultate (la Litere), au frecventat acelaşi cenaclu, au ieşit de sub mantia aceluiaşi mare maestru de ceremonii, sau că lucrează în presa scrisă sau audio-video?

Există o parte subterană a literaturii române de azi - mai obscură decât în timpul comuniştilor, când cenzorii lucrau la vedere - unde se trag sforile, se fabrică staruri, se semnează pacte - o parte întunecată şi fetidă, ca orice subterană. Scriitorul de azi este liber să spună tot ce doreşte; nu-l aude însă nimeni dacă nu e înregimentat, sau, cum se spune, dacă „nu este în cărţi”, pentru că nu mai contează ce spui şi mai ales cum spui - în sens estetic - ci numai cu cine te aduni. Deşi optimismul nu m-a caracterizat niciodată, în momentul actual umoarea mea este mai neagră decât antracitul. Există câteva reviste literare unde nici nu visez să mai public, deşi, în condiţiile cenzurii comuniste, am reuşit să-mi văd textele tipărite în paginile lor. Ele funcţionează acum ca nişte cluburi exclusiviste - cu desăvârşire închise pentru cei neadoptaţi de vreunul din clanurile regente.

Anul acesta noua mea carte de poeme a fost refuzată la două edituri importante ale USR - Cartea Românească şi Editura Muzeul Literaturii Române - edituri la care, în anii trecuţi - când alţii erau managerii - am publicat două volume. La Cartea Românească refuzul a fost acompaniat de o justificare penibilă: „Am citit volumul, e excepţional, dar, din păcate, editura nu-şi mai permite să publice poezie, pentru că este nerentabilă”. Penibilă spun pentru că editura a continuat şi continuă să publice poezie şi chiar să organizeze concursuri de debut în domeniu; penibilă şi din cauza calităţii mediocre sau chiar submediocre a unor autori scoşi pe piaţă în condiţii grafice de invidiat, cu CD şi cu tot tacâmul de cronici elogioase. La Editura MLR nu mi s-a oferit nicio explicaţie, nici măcar una jenantă ca la C.R. Doar pe căi ocolite am aflat că s-a schimbat „conceptul” editorial şi că n-am fost singurul autor respins, de parcă e ceva consolator în faptul că nu eşti singur pe lista neagră a indezirabililor…

În momentul de faţă, constat cu stupoare similitudinea situaţiei mele cu aceea de dinainte de ‘89, când nu aveam nicio şansă de a publica vreo carte - deşi motivele sunt cu totul altele.

Încercând să depăşesc această situaţie personală, văd un alt motiv de alarmă în instalarea unei noi ideologii - nu numai în domeniul literaturii, ci şi în cel al culturii în general - ale cărei note definitorii sunt antielitismul, antiintelectualismul şi antispiritualismul în plan cultural şi „iuventocraţia”, cu corolarul ei gerontofobia, în plan larg social. Insinuată cu ani în urmă, sub forma unor „manifeste” şi a unor sforăitoare declaraţii programatice, noua ideologie a devenit actualmente dominantă şi totalitară. Directivele ei acţionează ca un filtru axiologic şi, sub lozinca democraţiei, generează de fapt două forme grave de discriminare: în primul rând, între cei care exaltă „cultura populară”, statuând drept criterii ale esteticului nivelul de accesibilitate propriu „omului de pe stradă” şi cei ataşaţi de valorile culturii înalte, şi, în al doilea rând, între generaţia tânără şi cea vârstnică.

În ambele cazuri discriminarea se realizează în favoarea primei categorii, a „plebeienilor” şi a tinerilor, cu anatemizarea simultană a „elitiştilor” şi a „bătrânilor”. Dacă am avea de-a face cu o mişcare estetică printre altele, lucrurile n-ar fi atât de grave. În cadrul unei culturi libere pot coexista fără dificultăţi curente cu programe dintre cele mai diferite.

Îngrijorător este însă faptul că ea este contaminată de principii extraestetice, cu îngroşate nuanţe politice, şi că aceste principii sunt impuse drept criterii de validare valorică absolută.

Noua ideologie a cuprins deja lumea occidentală şi este acum deversată şi asupra noastră - cu adaptările autohtone de rigoare; ea seamănă înspăimântător cu cea instituită de comunişti. Punctul lor comun e că ambele îşi impun dictatul sub pretextul democraţiei; acest cuvânt magic justifică orice şi închide gurile cârtitoare sub ameninţarea cu blamul public şi cu etichete dintre cele mai respingătoare. Dacă ai curajul să-ţi susţii opţiunile pentru „cultura înaltă” eşti taxat ca extremist de dreapta; dacă ai înclinaţii spre scriitura metafizică, dacă încă mai crezi în virtuţile mitului (e vorba de construcţiile mito-poetice proprii), dacă uzezi de simbol şi de metaforă pentru a exprima inexprimabilul - şi nu vorbeşti ca la colţul străzii - eşti considerat „expirat”.

Ştergerea graniţelor între ceea ce se numeşte eufemistic „cultură populară” - având drept etalon de aur nivelul de înţelegere al „omului de rând” şi hrănindu-se cu producţii din sfera divertismentului - şi cea elitaristă are drept consecinţe uniformizarea şi omogenizarea culturală prin nivelarea „vârfurilor”. Am mai spus-o cândva, într-un articol publicat cu ani în urmă în revista „Vatra”, dar şi în alte ocazii: democratizarea în domeniul culturii nu înseamnă abdicarea de la exigenţele intelectuale şi estetice, reajustate după calapodul nivelului de înţelegere al „omului de pe stradă” (înţeles şi el în accepţia cea mai joasă, drept un individ neşcolit, fără alte aspiraţii decât cele pur materiale, sedus de divertisment şi bine spălat pe creier), ci democratizarea educaţiei în sensul egalităţii de şanse şi al accesului nediscriminatoriu la instruire. Deşi „cultura de masă” propovăduită de comunişti poartă acum o nouă etichetă şi ne este impusă cu noi justificări, efectele ei sunt aceleaşi. „Omul nou”, sculat din morţi, dintr-o moarte aparentă, bântuie iar şi pe la noi ca şi aiurea, la fel de intolerant şi de abuziv în directivele lui, ca în vremurile, pe care le credeam revolute, ale totalitarismului.

A doua formă de discriminare agresivă constă în cultul tinereţii, văzută ca o valoare în sine, în defavoarea maturităţii şi mai ales a maturităţii târzii. Pentru că nu mai am spaţiu să dezvolt această afirmaţie, îi voi trimite pe cei interesaţi la articolele lui Paul Cernat apărute recent în Observatorul cultural, sub titlul semnificativ Puncte din oficiu pentru literatura tânără, articole prin care autorul a reuşit să-şi ridice în cap toată floarea criticii tinere (mai ales, dar nu numai). Fac această trimitere pentru că cele afirmate de Paul Cernat sunt în perfectă consonanţă cu propriile mele opinii, dar şi pentru că ele constituie mărturia directă a unui „insider”, cum singur se numeşte. „Nu m-am exclus de pe lista celor care, de dragul încurajării tinerilor autori, i-au supralicitat câteodată”; „din raţiuni de încurajare”; trecându-le „sub tăcere deficitul (real) de forţă şi de anvergură compoziţională”; „în calitate de cronicari literari, deseori am supralicitat literatura tânără, tratând-o cu îngăduinţă şi punând umărul la campaniile de promovare, chestiune care ne-a îndepărtat uşor de misiunea noastră - situaţia este generală, eu nu o neg, ar trebui şi alţii… să o accepte.” (Paul Cernat).

Tăiaţi adverbul atenuant - menit să minimalizeze sentimentul propriei vinovăţii - din sintagma „ne-a îndepărtat uşor de misiunea noastră” şi reţineţi ideea respectivă, ca şi declaraţia că situaţia este generală şi că adesea motivele unei asemenea îngăduinţe constau în implicarea interesată şi neresponsabilă a criticii literare în campaniile de promovare. Justificarea pedagogică - încurajarea scriitorilor aflaţi la început de drum - la care recurge Paul Cernat este, din păcate, invalidă. Metodele de aprobare sau de încurajare, proprii instituţiei şcolare sau celei familiale, legitime în cazul textelor publicate de elevi în revista şcolii, sunt întru totul nocive (pentru educaţia tânărului) şi generatoare de injustiţii flagrante atunci când sunt aplicate într-un context concurenţial cum este acela al editării de carte.

Pentru că autorul „încurajat” este prin chiar acest lucru privilegiat în opţiunile editoriale, în defavoarea celorlalţi competitori care aspiră la publicare. De foarte multe ori „încurajarea” merge şi mai departe, asigurându-i junelui scriitor, odată cu potopul de recenzii elogioase în revistele culturale de prestigiu, un loc pe podiumul laureaţilor, o bursă de creaţie şi o serie de alte beneficii (simbolice, dar şi materiale).

Quod erat demonstrandum. Şi acum se distribuie roluri, se confecţionează false ierarhii de către grupurile de interes dominante - nu numai, dar cu precădere prin ample strategii de marketing desfăşurate de editurile prospere, edituri ce-şi asociază voci critice cu mare autoritate în rândul publicului instruit. Criteriile de piaţă, clientelismul şi interesul de grup, ca şi principiile ideologice străine de literatură se amestecă periculos cu cele estetice, ultimele fiind afectate, în plus, de frumoasele recompense menite să lecuiască eventualele scrupule morale ale celor care „pun umărul” la falsificarea tablei de valori. Rezultatul: selecţia negativă şi contrafacerea.

Gabriela CREŢAN
Bucureşti
2008

**********************************************

* CREŢAN (ALECU) Gabriela s-a nǎscut în Bucureşti, la 7 decembrie 1955. În toţi anii de liceu este laureatǎ la Olimpiada Naţionalǎ de literatură românǎ. În 1972, elevǎ în clasa a zecea, debuteazǎ în revista “Steaua” din Cluj cu un fragment de prozǎ. În aceeaşi perioadǎ, publicǎ în revista „Hronica” a liceului „Gheorghe Şincai” (unde este elevă) şi participǎ la o emisiune radio dedicatǎ cenaclurilor şcolare. În 1975, devine studentǎ a Facultǎţii de Filosofie, secţia Psihologie din cadrul Universitǎţii din Bucureşti. Absolvǎ cursurile universitare în 1979 şi este repartizatǎ ca profesor-defectolog la Şcoala ajutǎtoare din comuna Fierbinţi, Ilfov.

În 1980, poetul Geo Dumitrescu îi publicǎ un grupaj de poeme în revista “Luceafǎrul”, apoi o selecţie de versuri în „România literarǎ”. Reuşeşte sǎ revinǎ în Bucureşti în decembrie 1982, ca sociolog la un institut de proiectǎri în construcţii, iar în 1985 este angajatǎ ca psiholog principal la Centrul de Medicinǎ Sportivǎ din Bucureşti, unde se ocupǎ cu examenul psihologic şi psihometric al sportivilor de la loturile olimpice.

În 1984, devine membrǎ a cenaclului „Numele poetului” al revistei „Luceafǎrul”, condus de poetul Cezar Ivǎnescu, pe care ajunge sǎ-l considere maestrul ei spiritual. Volumul intitulat „Mic tratat despre arta trǎdǎrii” reuşeşte sǎ aparǎ în în ianuarie 1995. Cartea este distinsǎ cu premiul “Ronald Gasparic” la Concursul Internaţional de Poezie “Ronald Gasparic”- ediţia a patra, 1996. În acest interval continuǎ sǎ publice poezie şi eseuri critice. În 1992, primeşte Marele Premiu pentru poezie acordat la cea de-a XII-a ediţie a Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”, de la Sebeş, jud. Alba. În 1998, editura „Cartea Româneascǎ” îi publicǎ al doilea volum de versuri intitulat “Comedii nupţiale”.

În 1999, editura „Eminescu” îi publicǎ volumul de poeme „Soare din Macbeth”. În septembrie 2000, a primit, alǎturi de Paul Daian, premiul pentru poezie al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Din iulie 2000, este membrǎ a Uniunii Scriitorilor din România.

Îi dorim mult succes în rândurile revistei noastre.
George ROCA

Interviu preluat din revista www.romanianvip.com