sâmbătă, 2 mai 2009

Biserica si Securitatea. Biserica Ortodoxa si inchizitorii societatii civile. Securitatea a creat statul roman postcomunist.

BISERICA SI SECURITATEA

Biserica Ortodoxa si inchizitorii societatii civile. In ultimul timp tot mai multe nume sonore de intelectuali, fie ei literati, preoti, ierarhi, filozofi sau ziaristi, sunt acuzati ca fosti colaboratori ai Securitatii. Presa a preluat fie informatii concrete, fie doar zvonuri, si i-a tocat marunt pe cei in cauza. Cu sau fara probe, respectivii au fost de-a dreptul linsati de colegii lor, ori de cei cu interese meschine.
Cum poate fi numita o persoana colaboratoare a Securitatii si acuzata de „politie politica”, atata timp cat nu a facut un angajament scris cu Securitatea, asa cum e cazul Arhiepiscopului Pimen al Sucevei si Radautilor? Raspunsul e simplu si usor de intuit: „deconspirarea” inventata s-a facut selectiv si in raport de gradul de incomoditate al acestora pentru cei de la putere. E cunoscut ca de multi ani IPS Pimen critica, cu responsabilitate pastorala, mafia lemnului, abuzurile si cardasia politica, organizate la nivel local si central, cu implicatii sociale, economice si psiho-comportamentale dezastruoase. Pentru acest curaj jertfelnic demn de toata lauda, IPS Pimen a fost „dat pe mana opiniei publice”, pentru a-i pune pumnul in gura si a-l compromite. Furia justitiarilor din mass-media s-a declansat la comanda politica, prin „tonomatul publicistic” bine cunoscut, in care bagi banul si scoti un articol calomniator la adresa oricui.

De cativa ani asistam la o furibunda campanie de presa indreptata impotriva Bisericii Ortodoxe si a slujitorilor ei, pe tema colaborarii Bisericii cu Securitatea. Nu e nimic nou sub soare! Campania de calomniere si discreditare a Bisericii Ortodoxe Romane a inceput inca din primele zile ale anului 1990 si a continuat pana in prezent, cu o intensitate cand mai accentuata, cand mai temperata, in functie de interesele manipulatoare ale mai marilor zilei. Cand a fost nevoie de a se abate atentia de la realitatile fierbinti ale vietii politice romanesti, diversiunea contra Bisericii Ortodoxe a functionat cu precizia unui ceasornic elvetian, iar o parte din opinia publica a inghitit momeala.

In repetate randuri Biserica Ortodoxa a fost prezentata ca o adevarata sperietoare in fata opiniei publice, multi intelectuali, intre care si jurnalisti, instigand la ura impotriva preotimii ortodoxe, scotand din bogata lor zestre culturala cele mai suburbane injurii si cuvinte de ocara. In toti acesti ani post-revolutionari, Biserica Ortodoxa a fost pusa la colt de „imaculata societate civila”, vanata si culpabilizata pentru fel de fel de fantasmagorii, urmarindu-se cu tot dinadinsul ca aceasta sa fie aruncata in lada de gunoi a societatii romanesti.

Biserica in comunism. Avand in vedere isteria creata in mass-­media pe marginea subiectului legat de colaborarea Bisericii cu Securitatea, precum si diversiunea creata de fostul ministru al Culturii, Adrian Iorgulescu, si de anumiti analisti politici si jurnalisti, consideram util sa aducem cateva lamuriri opiniei publice, in vederea unei perceptii autentice a realitatilor socio-politice in care Biserica Ortodoxa si-a desfasurat activitatea, la fel ca intregul Neam Romanesc, in perioada dictaturii comuniste. Trebuie sa retinem faptul ca in timpul unei dictaturi politice, de orice orientare ar fi aceasta, nici o institutie a unui stat nu-si poate desfasura activitatea normal; nici macar o institutie cum este Biserica. Este absurd sa i se pretinda Bisericii sa fi avut o alta soarta decat a celorlalte institutii ale Statului (Invatamantul, Justitia, Politia, Armata etc.), mai ales ca aceasta a fost considerata dusmanul cel mai mare al statului comunist. Securitatea a exercitat permanent presiuni asupra Bisericii, folosind toate mijloacele posibile: filaj, tehnica operativa etc. Toate institutiile bisericesti (Patriarhia, Episcopiile, scolile teologice, manastirile, parohiile), au constituit obiective de urmarire ale Securitatii comuniste. Urmarirea slujitorilor bisericesti de catre Securitate rezulta din dosarele pastrate in arhivele ei cu privire la rezistenta armata din munti, ori referitoare la colectivizare.

Biserica fiind considerata o institutie potrivnica statului comunist ateu, trebuia supravegheata permanent. Istoricul George Enache, care a lucrat in arhivele Securitatii si a publicat o carte bazata pe documente in aceasta privinta, considera ca toti inaltii ierarhi, incepand cu Patriarhul, aveau dosare de urmarire, cu un material extrem de complex. Studiile recente ale istoricilor Cristian Troncota, Constantin Aioanei, Vasile Cristian, bazate pe documente din fondul „D” al Arhivelor SRI si pe stenogramele Biroului Politic al Comitetului Central al PCR, identifica obiectivele urmarite de catre partid fata de Biserica Ortodoxa, obiective care, in lipsa unei colaborari efective a ierarhilor Bisericii, trebuiau atinse de catre Securitate prin masuri de forta si alte inscenari diavolesti. Evident ca obiectivul PCR a fost crearea unei Biserici obediente. Istoricul George Enache constata ca acest lucru nu s-a intamplat! In primii ani ai regimului comunist partidul a fost nevoit sa accepte in functiile bisericesti chiar persoane cu atitudine anticomunista.

Recunoaste acest lucru chiar si calomniosul raport „Tismaneanu” (care este un atentat la adevar si istorie).

Intr-o nota informativa data in 1950 despre Episcopul locotenent al Dunarii de Jos se spune: „Episcopul Antim Nica ne propavaduieste ca regimul de astazi este trecator, credinta va invinge, comunistii sunt tradatorii tarii, noi, preotii, sa fim la datorie. Anglo-americanii ne vor salva de haosul comunist!”. Iata asadar ca si ierarhii ortodocsi si-au pus mari sperante in venirea americanilor, care n-au mai ajuns decat dupa 1990, cand au venit cu armate intregi de evanghelisti „neprihaniti” de peste Atlantic, sa ne „salveze” sufletele din „pierzatoarea” credinta ortodoxa! Dupa instaurarea regimului comunist, Biserica a fost marginalizata si persecutata, fiind considerata o institutie retrograda si reactionara, fiind supusa unui control sever din partea statului comunist, si doar prin clarviziunea si tactul unor ierarhi de seama, precum Patriarhul Justinian Marina, a reusit sa-si castige dreptul la supravietuire, in schimbul unor compromisuri cu statul comunist.

Biserica Ortodoxa a fost nevoita sa accepte compromisul in limitele granitelor morale, fara sa cada in resemnare sau tradare, si sa renunte la anumite laturi ale activitatii social-filantropice, intrucat singurul filantrop – cu otrava si nu cu har divin – trebuia sa fie statul comunist, adica dracul in carne si oase. De aceea au confiscat toate mijloacele materiale de sustinere a acestor activitati. Biserica fost nevoita sa accepte inlaturarea ei din viata publica, activitatea ei limitandu-se strict la serviciile religioase din lacasurile de cult. A practicat mai mult filantropia Cuvantului lui Dumnezeu si a asteptat sa treaca „tavalugul rosu”, cu toate ca Hristos ne permite ca atunci cand suntem prigoniti intr-o cetate sa fugim in alta. Biserica Ortodoxa a preferat sa lupte in cetate, decat sa fuga, chiar cu riscul de a cadea victima… Si a fost o victima a holocaustului rosu, dar nu a victimizat pe nimeni.

Biserica nu si-a mai putut continua lucrarea ei filantropica si de asistenta sociala, fiind desfiintate toate asezamintele bisericesti de acest gen. A fost suprimat invatamantul religios din scoli, s-a interzis asistenta sociala din spitale, azile de batrani, unitati militare, inchisori etc. Au fost suprimate periodicele bisericesti ale eparhiilor, cu mici exceptii (ca Telegraful roman), au fost desfiintate patru Academii Teologice si mai multe Seminarii Teologice. De asemenea, au fost desfiintate cateva eparhii si aproximativ 20 de ierarhi au fost fortati sa se retraga din scaune. Familiile preotilor erau mereu urmarite de Securitate, santajate si umilite, pentru atasamentul lor la valorile credintei crestine. Sotiile preotilor erau privite adeseori cu suspiciune in anumite colective de munca pentru originile „nesanatoase”. Copiii preotilor nu aveau acces la foarte multe specializari si scoli in vremea comunismului. Pe cine mai intereseaza astazi toate aceste drame ale preotimii ortodoxe? Doar legatura preotilor cu Securitatea mai prezinta interes!

O situatie similara, sub otomani. Situatia grea prin care a trecut Biserica Ortodoxa in timpul regimului comunist ne duce cu gandul la situatia, la fel de dificila, in care se gasea Biserica Ortodoxa din Constantinopol, imediat dupa caderea capitalei imperiului sub dominatia turceasca (1453). In schimbul tolerantei acordate, crestinii nu aveau voie sa faca propaganda sau sa combata credinta musulmana, caci asa ceva se pedepsea cu moartea. De asemenea, crestinii nu aveau voie sa ridice biserici noi, iar pe cele vechi le puteau repara numai cu aprobarea stapanirii turcesti (care acorda foarte rar asemenea aprobari). Tot in acea perioada, crucile de pe biserici au fost daramate, iar tragerea clopotelor a fost interzisa, cu exceptia Muntelui Athos. Multe biserici din Constantinopol au fost transformate in moschei. Ii putem oare condamna pe crestinii de atunci ca si-au tradat credinta? Il putem acuza pe Patriarhul Ghenadie Scholarios ca si-a tradat misiunea si pe Hristos? Il putea Patriarhul Ghenadie alunga pe Mahomed al II-lea Cuceritorul din Constantinopol? Il putea Patriarhul Teoctist rasturna pe Ceausescu si regimul comunist?

Biserica, prin slujitorii ei, a incercat sa mentina traditiile crestine si flacara credintei in inimile si sufletele credinciosilor. Preotimea ortodoxa, care astazi este etichetata ca tradatoare a credinciosilor ei, a avut de infruntat multe pericole. Pentru zelul lor misionar, multi preoti au fost considerati ostili regimului comunist si au fost condamnati la ani grei de puscarie, fiind abrupt catalogati ca „reactionari”, „chiaburi” sau „legionari”.

In timp ce mii de preoti si calugari ortodocsi erau aruncati in temnitele comuniste ori izgoniti din manastiri, multi dintre cei care astazi umilesc si ironizeaza Biserica trudeau din greu la faurirea comunismului si a omului nou al societatii socialiste multilateral dezvoltate. Sa nu uitam ca Biserica Ortodoxa in timpul asupririi comuniste nu si-a modificat dogmele si morala, nici cultul si nici propria istorie, in vreme ce multi dintre detractorii ei de azi s-au aliniat „materialismului stiintific”, pentru a fi pe placul conducerii superioare de partid si de stat!

Biserica Ortodoxa si prigoana postdecembrista. Daca tortionarii Securitatii comuniste, intre doua lovituri de secera si ciocan, ori una de bocanc, ii gratulau pe preoti cu apelative de genul: „mosieri”, „burghezi”, „banditi”, „reactionari”, „homosexuali” ori „legionari”, corifeii societatii civile de astazi nu se lasa mai prejos, preotimea ortodoxa nefiind altceva decat „satane in sutane”, „turnatori la Securitate”, „fascisti”, „xenofobi”, „fundamentalisti” – ticalosi in fata carora si cei mai mari ticalosi mor de invidie! Batjocoritori, dispretuitori, ironici, ingamfati, plini de ura si venin, o mare parte a scribilor din Romania isi savureaza cu satisfactie linsajul mediatic declansat impotriva preotimii ortodoxe. E suficient sa fii preot ortodox pentru ca sa fii supus oprobiului public. Daca in comunism eram aruncati in puscarie, astazi suntem invitati „la tepe!”.

Ne amintim cuvintele securistului de serviciu care il ancheta pe profesorul Teodor M. Popescu: „Esti legionar pentru ca esti teolog, si fiind teolog esti anticomunist, iar a fi anticomunist inseamna a fi legionar!”. Aceeasi logica securista functioneaza si azi in randul inchizitorilor antiortodocsi: „Esti preot ortodox, si fiindca esti preot ortodox ai fost turnator la Securitate!”. Brutalitatea, vehementa si agresivitatea limbajului cu care este abordata si tratata preotimea si ierarhia ortodoxa in societatea romaneasca contemporana ne reamintesc de practicile si metodele staliniste de intimidare a Bisericii: manipularea, calomnia, dezinformarea si incitarea la lupta impotriva „dusmanului de clasa”. Unii dintre detractorii Bisericii Ortodoxe se cred mari specialisti in arta manipularii si diversiunii, dar stangacia manuirii condeielor si a vorbelor le tradeaza ignoranta si impostura.

Multi i-ar dori pe preotii ortodocsi jertfiti pe vechile „altare ale cunoasterii si reeducarii” de la Pitesti, Aiud, Jilava ori Poarta Alba. Suntem astazi atacati, injurati, scuipati, detestati de niste insi rotofei, care se lafaie in redactiile unor ziare sau televiziuni, desi in perioada regimului comunist au adoptat politica strutului, iar acum, dupa ce a trecut furtuna, isi aroga rolul de justitiari. Unde au fost atunci inchizitorii de astazi? Este regretabil ca tocmai cei care au stat departe de viata Bisericii in perioada comunista isi aroga acum dreptul de judecatori ai acesteia. Trista ironie! Pentru neputintele, tacerea si neimplinirile Bisericii Ortodoxe din timpul dictaturii si prigoanei comuniste, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane si-a cerut public iertare credinciosilor sai, in chiar primele zile ale anului 1990. Desi a fost permanent hulita si discreditata de dusmanii ei in acesti ani ai „libertatii”, Biserica Ortodoxa a ramas stalpul de incredere al multor romani, ocupand primele locuri intre institutiile Statului in care omul de rand isi mai pune inca nadejdea. Multi dintre inamicii Bisericii nu-si pot explica acest fapt, desi raspunsul este foarte simplu: preotimea ortodoxa a fost aproape de oameni, de necazurile si bucuriile lor, si in comunism, si in democratie. Chiar cu angajamente la Securitate, cei mai multi preoti ortodocsi au incercat sa fie la inaltimea chemarii si misiunii lor. Nu L-au tradat nici pe Hristos si nici pe omul credincios, chiar daca Biserica a fost nevoita sa suporte umilintele „cezarului” comunist. Nu vrem sa ascundem faptul ca si in randul preotimii ortodoxe exista lichele si uscaturi, oameni care sfideaza bunul simt minimal si normele moralei crestine. Au existat fara indoiala si fete bisericesti care s-au dovedit foarte sensibile si zeloase in a face metanii si ploconeli Partidului si Securitatii, in schimbul asigurarii unor avantaje prea-lumesti pentru ei si progeniturile lor de os popesc! Dar putem oare culpabiliza peste 10.000 de preoti ortodocsi pentru ca exista in randul lor si cateva cazuri negative, care-si tradeaza chemarea si misiunea preoteasca? Cu toate persecutiile si umilintele la care a fost supusa, Biserica Ortodoxa nu a putut fi ingenuncheata de Securitate, la fel cum nu va putea fi daramata nici de anumiti indivizi ai „societatii civile” de azi, care pozeaza in moralisti si mari lideri de opinie, desi in acele vremuri erau comunisti – sau macar utecisti – veritabili.

Comunistii si securistii – liberi si prosperi. Faptul ca statul comunist a controlat Biserica prin Securitate, asa cum a controlat toate institutiile statului din vremea respectiva, nu inseamna ca preotii si ierarhii au fost niste tradatori ai oamenilor, ci dimpotriva, au fost aproape de oameni, incercand sa le sadeasca in suflete credinta si nadejdea in Dumnezeu, ajutandu-i si intarindu-i in fata greutatilor de zi cu zi. Biserica a fost „controlata”, indrumata, condusa si pazita cu adevarat de Insusi Iisus Hristos prin Duhul Sfant. Numai niste minti schizofrenice pot crede cu atata usurinta ca preotii tradau secretul Tainei Spovedaniei la Securitate.

Afirmatia ministrului Iorgulescu ca preotimea ortodoxa a divulgat secretul Spovedaniei trebuia sa atraga dupa sine dovezile pe care domnul ministru s-a bazat, ori, in caz contrar, demisia domniei sale. Asa se intampla intr-o democratie autentica sau intr-o tara normala !

Istoricul Marius Oprea a afirmat foarte limpede ca dosarele preotilor, in majoritatea covarsitoare a cazurilor, sunt de urmarire, nu de turnatorie. Iar daca au fost si turnatori cu angajamente scrise, acest lucru este o chestiune de constiinta a fiecarui preot sau ierarh in parte, constituie un delict moral si nu unul penal. Insa constatam ca se judeca delictele morale, iar cele penale, savarsite de tortionari, se trec sub tacere! Un cunoscut jurnalist de la „Europa Libera” arata ca efectul pervers al acestei continue demascari si infierari este o adanca somnolenta etica. Acelasi jurnalist atrage atentia ca, pentru spectatorii dosariadei, cele mai odioase personaje ale regimului trecut sunt „turnatorii”, insa nu acestia urmareau, anchetau, terorizau sau omorau, ci ofiterii Securitatii.

Romanul acumuleaza pasiv stiri in aceasta problematica, fara sa sesizeze ca marele absent al acestei povesti este tocmai personajul principal, Securitatea, care a evitat abil sa apara in scena. Securitatea isi vede in continuare de treaba. Fostii securisti au fost inaintati in grade si pusi lupi de paza la S.R.I. O alta parte dintre securistii care au terorizat, umilit ori ucis, se bucura de pensii care variaza intre 20 si 40 milioane de lei lunar, iar victimele lor „se bucura” si ele de pensii cam de 10 ori mai mici.

CNSAS-ul a deconspirat putin peste o suta de fosti agenti ai Securitatii, care au facut politie politica. Unii se bucura de o pensie tihnita, altii au raposat, iar altii au servit si mai servesc Patria! Sa nu uitam de zecile de mii de securisti deveniti peste noapte... revolutionari! Sa nu uitam de securistii care au umplut si umplu Parlamentul Romaniei, in acesti ultimi 19 ani de „democratie originala”!

Se cuvine sa acordam, daca nu respect, cel putin prezumtia de nevinovatie unei categorii sociale care in proportie de 25% a trecut prin puscariile comuniste. Ne-am bucura sa aflam de la CNSAS ca alaturi de cei peste 2500 de preoti ortodocsi din temnitele comuniste au fost inchisi si 2000 de scriitori dizidenti, precum Mircea Dinescu, membru PCR si absolvent de „Stefan Gheorghiu”, si 2000 de ziaristi, precum Cornel Nistorescu, care a slujit cu mult devotament presa comunista din Romania lui Ceausescu, si 2000 de actori precum Florin Calinescu, care intruchipa in personajele sale nenumarate figuri de ingineri comunisti si utecisti ai societatii socialiste, si 2000 de ingineri precum Cristian Tudor Popescu, pasionati de literatura stiintifico-fantastica etc.

Deconspirare selectiva. Din pacate, toata aceasta tevatura a dosariadei scriitorilor, preotilor, ierarhilor este o diversiune bine ticluita de aceiasi slujitori ai Securitatii, pentru a se evita dosariada politicienilor. Asistam la o deconspirare selectiva, vizand de preferinta personalitati ale societatii civile sau bisericesti. Intr-o chestiune atat de grava precum deconspirarea mecanismelor represiunii comuniste nimeni nu se intreaba cine spune, de ce spune si ceea ce spune. Totul este o cacealma! La ambiguitatea judecatii opiniei publice pune umarul si neputinta sau incompetenta CNSAS-ului, care de la o zi la alta da solutii contradictorii, care pun in incurcatura chiar si pe membrii Colegiului... N. C. Munteanu atragea atentia ca rapiditatea demersurilor nu da timp evaluarilor obiective. Mediatizarea nu exceleaza prin calitate, ci copleseste prin cantitate. S-au salvat si militienii, judecatorii, procurorii si trepadusii din judeteana de partid, ori grangurii din Comitetul Central. E cel putin curios faptul ca astazi opinia publica nu mai este interesata de tortionarii Securitatii comuniste, ci doar de victimele lor.

Uitam prea usor ca Securitatea a creat statul roman postcomunist. Ignoram faptul ca Securitatea a creat ceea ce numea un marcant membru mason S. T. „capitalismul securisto-nomenclaturist”, sau „capitalismul de cumetrie” – vorba tovarasului Ion Iliescu. Uitam ca Securitatea a creat Romania falimentara de azi si ca printre primii capitalisti cei mai multi au fost securisti sadea, pentru ca ei au avut si banii, si oportunitatea de a se lansa in afaceri, si – evident – „experienta”. Pe buna dreptate N. C. Munteanu constata ca din holda de turnatori nu se mai vede cal, nici calaret, si nu se mai vede nici Securitatea...

La ce sa ne asteptam? CNSAS-ul a incalcat in repetate randuri legea fara sa fie tras la raspundere. Acelasi lucru il fac si membrii Guvernului si nu se intampla nimic. Totul este un circ ieftin! Securistii pot sa rada inca o data de noi, in hohote. De ce n-ar face-o, atata vreme cat o fac pe banii nostri? Revenind la preotimea ortodoxa, e bine ca opinia publica sa realizeze ca nu din cauza Bisericii Ortodoxe Romane si a preotilor ei a ajuns Romania in dezastrul economic si moral de astazi! Daca preotimea, in vremea comunismului, era la coada societatii, de ce n-ar fi la coada si la deschiderea dosarelor, cum pe buna dreptate spunea scriitorul Dan Ciachir!

Noi, ca preoti, putem fi injurati, blamati, scuipati, terfeliti, huliti, ironizati, huiduiti etc., dar Biserica lui Hristos va dainui pana la sfarsitul veacurilor si nici portile iadului nu o vor putea birui, cu atat mai putin diatribele snoabe ale unor intelectuali si ziaristi de mana a doua. Spre deosebire de domniile lor, noi am ales sa-L marturisim pe Hristos si in comunism, si o facem si acum, in capitalism! In fata valului de ura si calomnie, Biserica Ortodoxa raspunde, asa cum a facut intotdeauna in trecutul ei istoric, cu binecuvantare, smerenie si rabdare, urmand indemnul Sfantului Apostol Pavel: „Ocarati fiind, binecuvantam; prigoniti fiind, rabdam; defaimati fiind, mangaiem. Ca gunoiul lumii am ajuns, lepadatura tuturor...” (I Cor. 4, 12-13).

Pr. Dr. Mihai VALICA

vineri, 1 mai 2009

! cînd izbăvit de Cel Viclean şi Rău,/pe Domnul meu îl cînt, care mă frînge,/sînt mai presus de Tine, Fiul Tău,/Tatăl al meu şi-al lacrimei de sînge !
















Către discipoli (CXCVI) (Mirungere)
+++++Cezar Ivănescu

! acolo unde stă Sufletul meu
ca un Copil Divin cu gene lunge
la care eu, copil, privesc mereu,
nicicînd acolo nu voi mai ajunge,
la care eu, copil, privesc mereu,
nicicînd acolo nu voi mai ajunge!

! acolo unde stă Sufletul meu
ca un Copil Divin cu gene lunge
la care eu, copil, privesc mereu,
nicicînd acolo nu voi mai ajunge,
la care eu, copil, privesc mereu,
nicicînd acolo nu voi mai ajunge,
privesc şi, Doamne, ştiu că-ai să repezi
zăvozii tăi de-acolo să mă-alunge
că-n Sufletele noastre nu mai crezi
că mai presus ca Lumea pot ajunge,
că-n sufletele noastre nu mai crezi
că mai presus ca Lumea pot ajunge !

! nu crezi că nu m-am sfărîmat de tot
cînd ţi-am strigat cu jale de pe cruce
şi tu ne-ai părăsit şi-acum socot
că părăsirea ta a spaimă-aduce,
şi tu ne-ai părăsit şi-acum socot
că părăsirea ta a spaimă-aduce,
ţi-i spaimă să întîmpini, te-nspăimînţi
să-ntîmpini iar ca Dumnezeu cel viul
pe-acel ce urlă cu genunchii frînţi
şi-ţi scuipă-n faţă sîngele ca Fiul
pe-acel ce urlă cu genunchii frînţi
şi-ţi scuipă-n faţă sîngele ca Fiul !

! acolo unde stă Sufletul meu
ca un Copil Divin cu gene lunge
la care eu, copil, privesc mereu,
nici raza cea de lună nu străpunge,
la care eu, copil, privesc mereu,
nici raza cea de lună nu străpunge !

! acolo unde stă Sufletul meu,
acolo Domnul fiul blînd şi-l unge
spre-a-l răstigni şi-nsîngera mereu,
Soarele-l arde, floarea îl străpunge,
spre-a-l răstigni şi-nsîngera mereu,
Soarele-l arde, floarea îl străpunge !

! acolo unde stă Sufletul meu
ca un Copil Divin cu gene lunge
la care eu, copil, privesc mereu,
nicicînd acolo nu voi mai ajunge,
la care eu, copil, privesc mereu,
nicicînd acolo nu voi mai ajunge,
acolo unde stă sufletul meu,
acolo unde Domnul Fiu-şi unge
spre-a-l coborî şi-nsuliţa mereu,
de-acolo nimeni n-o să-l mai alunge,
spre-a-l coborî şi-nsuliţa mereu,
de-acolo nimeni n-o să-l mai alunge !

! acolo unde stă Sufletul meu
ca un Copil Divin cu gene lunge
la care eu, copil, privesc mereu,
Sufletu-ţi, Doamne, nu mă poate-ajunge,
la care eu, copil, privesc mereu,
Sufletu-ţi, Doamne, nu mă poate-ajunge!

! cînd izbăvit de Cel Viclean şi Rău,
pe Domnul meu îl cînt, care mă frînge,
sînt mai presus de Tine, Fiul Tău,
Tatăl al meu şi-al lacrimei de sînge,
sînt mai presus de Tine, Fiul Tău,
Tatăl al meu şi-al lacrimei de sînge!

! sfinţească-se Împărăţia Ta
în care trupul meu ca trandafiru-i,
te spăl cu sufletul ca lacrima
şi în plînsorea mea te-mbrac şi mirui,
te spăl cu sufletul ca lacrima
şi în plînsoarea mea te-mbrac şi mirui !

! picioarelor le-aştern covor de plîns
şi Lumea ţi-i covor la dulci picioare,
cît încă Lumea toată nu s-au strîns
precum un sul cu scrieri a mirare,
cît încă Lumea toată nu s-au strîns
precum un sul cu scrieri a mirare !

! cînd izbăvit de Cel Viclean şi Rău
trăgînd pe lume stol de corbi şi coarbe,
îndură-te de-acum de Fiul Tău
cînd Sufletul lui Lumea o resoarbe,
îndură-te de-acum de Fiul Tău
cînd Sufletul lui Lumea o resoarbe,!

! şi în singurătatea lui dintîi,
suspinul doar al lui ne mai ajunge,
Suflete-al meu de-a-pururea rămîi
ca un Copil Divin cu gene lunge,
Suflete-al meu de-a-pururea rămîi
ca un Copil Divin cu gene lunge!

Cezar Ivănescu, Efebul de la Marathon, Ed. Minerva, Bucureşti, 2000

joi, 30 aprilie 2009

DISCURS REMARCABIL! ACORDAREA CETĂŢENIEI TUTUROR ROMÂNILOR: „o soluţie individuală de salvare din ghearele unui regim criminal“.


DISCURS REMARCABIL, REACŢII IDIOATE
Liviu ANTONESEI

Deşi rostit cu oarece întîrziere, trebuie să recunosc că discursul privind situaţia din Moldova al preşedintelui a fost exact ceea ce şi cum trebuia să fie. Nu scriu asta „la cald”, imediat după ce l-am urmărit în direct, ci la două zile distanţă în urma cîtorva lecturi ale versiunii scrise, deci fără a fi influenţat de încărcătura retorică presupusă de ton, atitudine, gestualitate etc.

Deci, un discurs excelent, rostit într-un moment delicat şi într-un context dificil, pentru care preşedintele merită toată lauda. Pînă la urmă, asta şi aştept de la un preşedinte responsabil, nu veşnicul amestec în bălăcăreala internă, lecţii date presei şi mogulilor ori slăbiciuni părinteşti faţă de mezina familiei.

Este interesant cum preşedintele are prestaţii mai bune cînd are de înfruntat dificultăţi mai mari. Pentru că, dincolo de complicaţiile situaţiei în sine, preşedintele a avut de înfruntat şi dificultăţile enorme legate de marea varietate a publicurilor ţintă – cel românesc, autorităţile abuzive de la Chişinău, tinerii de acolo, autorităţile euro-atlantice şi opinia publică europeană. Şi încă am uitat să amintesc Rusia, pentru că, fără a aminti numele acesteia, e clar că preşedintele a dorit ca mesajul să fie corect perceput şi acolo. Această „împăcare a ţintelor” era un dans pe sîrmă şi e remarcabil că preşedintelui i-a ieşit.

Din păcate, pe cît de reuşit a fost discursul, pe atît de dezamăgitoare au fost reacţiile interne, mai întîi, ale politrucilor noştri naţionali, al doilea, ale numeroşilor „analişti şi canalişti”, dispuşi să se pronunţe ori că e cazul, ori că nu e şi indiferent cît se pricep la o chestiune sau alta.

Nu e de mirare că, deşi era vorba de o gravă chestiune internaţională, dl. Năstase tot la procesele dumisale a ajuns, dar e enorm să spună că UE n-are mecanisme să producă o anchetă cînd UE tocmai asta anunţa! Iar dl Severin, exploratorul originilor turco-tătare ale dlui Băsescu, dădea vina pentru calitatea discursului pe consilieri, de parcă un discurs nu este al celui ce şi-l asumă! Dl Geoană? Păi, vorba dlui Iliescu! Analiştii? Făcea toţi banii să-i urmăreşti cum încercau să minimalizeze gestul prezidenţial, dar cu grijă să nu pară prea idioţi în ochii publicului! În România, nu mori de plictiseală!

Iaşi, 17 aprilie 2009
---------------------------------------------------


UN MILION DE EUROPENI
Liviu ANTONESEI

Dacă-i lăsăm de-o parte pe lăudătorii din oficiu şi pe înjurătorii calificaţi ai preşedintelui, discursul acestuia privind situaţia din Moldova a fost primit de opinia politică şi de cea civică cu interes şi nuanţat. Unii dintre receptorii oneşti, fără parti pris-uri declarate ai acestuia, se întrebau, de pildă, dacă, aşa „patriotic” cum părea la suprafaţă, discursul nu risca să rămînă suspendat cumva în zona pur declarativă, dacă nu demagogică.

Prin urmare, consistenţa acestuia nu poate fi măsurată decît prin consecinţe. Cred că se întrevăd deja măcar două dintre acestea, care îl scot din zona exclusiv declarativă. Mai întîi, înregistrez una de natură externă – UE şi-a înăsprit puţin vocea în privinţa autorităţilor de dincolo de Prut, cerîndu-le acestora încetarea represiunii şi respectarea drepturilor omului, abia după discursul ţinut de preşedinte în Parlament. Sigur, UE nu şi-a înăsprit vocea chiar de tot, cerînd de pildă respectarea Tratatului semnat de statul moldovean în chestiunea introducerii vizelor pentru români, nici nu a cerut repetarea alegerilor falsificate – cînd numărul votanţilor morţi aproape îl egalează pe al celor vii, e greu să vorbeşti despre alegeri corecte! –, dar aşa este birocraţia UE, nu-şi forţează brusc vocea ca să nu răguşească!

A doua consecinţă este internă, cu puternice ecouri internaţionale – simplficarea procedurilor legale de redobîndire a cetăţeniei române de către basarabenii, de origine română, care doresc acest lucru. Poate este prima dată, din pricina rapidităţii cu care a promovat Ordonanţa de urgenţă, cînd apreciez faptul că dl Boc nu este decît un pseudonim al preşedintelui!

Desigur, autorităţile UE, cu preşedinţia cehă în frunte, şi-au manifestat „preocuparea”, „îngrijorarea” etc., dar ce altă soluţie ar fi avut România pentru a-i proteja pe românii basarabeni? Mai ales cînd, însăşi „măreaţa Uniunea”, cestălaltă, de tip nou, n-a găsit instrumentele necesare pentru a impune respectarea drepturilor omului dincolo de Prut şi nici măcar respectarea Tratatului semnat de autorităţile de la Chişinău?

În fapt, România n-a solicitat UE şi celorlalte foruri internaţionale anularea consecinţelor Pactului Stalin–
Hitler, deci reunificarea, nici n-a intervenit militar pentru a-şi proteja cetăţenii, ci a oferit o soluţie individuală de salvare din ghearele unui regim criminal pentru circa un milion de persoane. Care vor deveni un milion de cetăţeni europeni.

Cred că bătrîna UE ar trebui să vadă în asta mai degrabă un cîştig ( şi d
emografic!), nu o pierdere. De altfel, în ciuda primelor declaraţii, „îngrijorate”, cum nu au fost faţă de represiunea brutală de la Chişinău, UE va adopta punctul de vedere exprimat în articolul din Financial Times – aşa „indisciplinată” cum e România, trebuie susţinută de structurile UE, şi în general, în transformarea aderării în veritabilă integrare, dar şi în chestiunea specifică legată de absorbţia a circa un milion de noi cetăţeni, români şi europeni totodată!

Nu ştiu dacă autorităţile române s-au consultat cu cele europene în chestiune – nu am acces la diplomaţia secretă ori discretă, iar la suprafaţă am asistat doar la întîlnirea ministrului de externe cu omologul ceh – dar cred că au procedat bine. Nu poţi negocia mereu în genunchi!

Iaşi, 21 aprilie 2009

miercuri, 29 aprilie 2009

„sufletul nostru-i nemuritor,/iubit discipol, fii-mi ajutor,/poartă-mi pe braţe, pe braţ să-mi porţi/sufletul trupului meu dintre morţi“



















Către discipoli (I)

+++++Cezar Ivănescu

! sufletul nostru-i nemuritor,
iubit discipol, fii-mi ajutor,
poartă-mi pe braţe, pe braţ să-mi porţi
sufletul trupului meu dintre morţi,
înalţă-mi sufletul meu de tot
cînd trupu-mi sîngeră şi nu mai pot,

înalţă-mi sufletul meu de tot
cînd trupu-mi sîngeră şi nu mai pot!

! fii, dară, liber cum sufletu-i,
ca tine nimeni pe Lume nu-i,
tu îi porţi faţa lui Dumnezău
şi mult mă bucur de chipul tău,
Domnul ca înger şi îngeră
în tine plînge şi sîngeră,
Domnul ca înger şi îngeră
în tine plînge şi sîngeră!

! dacă eşti singur şi eşti lovit,
dacă ţi-i foame şi umili
tumbli pe drumuri, să ştii mereu
că-nduri acestea ca Dumnezeu,
lovit cu pietre, rîs şi scuipat,
roagă-te zilnic şi fii curat,

lovit cu pietre, rîs şi scuipat,
roagă-te zilnic şi fii curat!

! plînge-i pe-acei ce te schingiuiesc,
eu pentru tine numai trăiesc,
eu pentru mine nu am folos
decît în tine, Fiu Glorios,
tu-mi eşti grai limpede, grai ocult,
tu decît mine eşti mult mai mult,
tu-mi eşti grai limpede, grai ocult,
tu decît mine eşti mult mai mult!

„fraţi de-o fiinţă ne va-nvinge boala/trăim în noaptea relelor măsuri,/v-aţi pierdut inima fiinţi de groază/şi veţi muri ca fiara prin păduri !“














Doina (Copilul Bătrîn)
+++++Cezar Ivănescu

! un plîns îţi plînge vecinic în ureche,
în Cartea Morţilor un sunet vechi,
bocetul lumii inimii pereche
cum lumile în Brahma sînt perechi !

! o, luminează-mi Calea prin pustiuri
muzică veche-a primului dezastru,
să fiu senin ca morţii în sicriuri
bun pe pămînt ca-n univers un astru !

! să nu mă tem de suferinţi şi pacea
nască-se-n mine ca-ntr-un uter sfînt,
bărbatul sterp să poarte-ntr-însul rodul
misticul rod, pleromă, ca sîngele curgînd !

! tristeţe mi-i că-mi moare-ncet tristeţea,
otravă nouă bucurie beau,
să mai fiu tînăr toată tinereţea
ca o mireasă blîndei morţi o dau !

! o jale cosmică de-acum de mine
deopotriva cărnii se desface
funebre fluvii spumegă de groază
şi-n mări ca alcyonii cuibaru-şi fac în pace !

! tei cu parfum de sfîntă dezbrăcată
flagel al cărnii ruguri pentru aştri!
o voce-aud şi-i tot din astă lume
şi moartea-mi luminează Ochi-Albaştri !

! la ce ni-i bun pe totdeauna traiul,
la ce mătasa albei tale rochi?
nu putem ţine noi pe braţe Raiul
cum nu-ţi poţi ţine lacrima în ochi !

! măcar apari Mireasă nevăzută
ca Sufletul, prunc singur printre morţi,
cu plete sclave încă celor nuferi
plîngîndu-te cu pîntece, lungi torţi,
regină-a lor, pe sînuri duci tăcută
jug de santal şi ştiu amarnic suferi
imaculată Graţie cumplită
tu care Plugul Lumii arînd Oceanul porţi !

! fraţi de-o fiinţă ne va-nvinge boala,
trăim în noaptea relelor măsuri,
v-aţi pierdut inima fiinţi de groază
şi veţi muri ca fiara prin păduri !

! singur acum şi singur de cînd lumea
batjocoreşte Templul din Pămînt,
voi sta văzînd Regina Morţii blîndă
ţesînd ca un Paianjen pînzeturi de-aur sfînt !

Jeu d’Amour (Clară Lumină)


















Jeu d’Amour (Clară Lumină)
+++++ Cezar Ivănescu

! cei ce-L ucid azi pe Domnul, tot ei şi ieri L-au ucisu-L
L-or duce în dimineaţă, L-or duce să-L răstignea–,
cei care azi ne închid, tot ei şi ieri ne-au închisu-l
Sufletul Nemuritor tot în temniţă grea,
cei care azi ne închid, tot ei şi ieri, ne-au închisu-l
Sufletul Nemuritor tot în temniţă grea !

! ei ne-au scuipat toată viaţa, ne-au scuipat faţa şi scrisul,
casă a vieţii doar visul, visul în el ne primea,
ne întorceam doar în vis şi preamăream numai visul,
visul în inimă scris doar cu inima mea,
ne întorceam doar în vis şi preamăream numai visul,
visul în inimă scris doar cu inima mea !

! cei ce ucid mă aşteaptă, eu pentru ei sînt ucisul,
vine acea dimineaţă care mă va libera,
tu te întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,
în inimă ţi l-am scris doar cu inima mea,
tu te întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,
în inimă ţi l-am scris doar cu inima mea !

! eu numai viersul l-am scrisu-l, eu numai viersul l-am scrisu-l
muzica e doar visare, muzica e doar visa–,
tu te întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,
în inimă ţi l-am scris doar cu inima mea,
tu te întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,
în inimă ţi l-am scris doar cu inima mea !

! inimii Clară Lumină i-ai fost şi mie, Proscrisul,
balsam şi Ţară a Verii cu Tinereţea în ea,
dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,
Clară Lumină din inimi nu te-ntuneca,
dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,
Clară Lumină din inimi nu te-ntuneca !

! eu numai viersul l-am scrisu-l, eu numai viersul l-am scrisu-l,
sîngele cine l-o strînge, cînd sînge va picura?
Acela ce l-a trimis şi-o aminti de Trimisul,
ori doarme-n somnul cel vecinic şi-n dulce visa–?
Acela ce l-a trimis şi-o aminti de Trimisul
ori doarme-n somnul cel vecinic şi-n dulce visa–?

! cei ce ucid mă aşteaptă, eu pentru ei sînt ucisul,
vine acea dimineaţă care mă va libera,
dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,
Clară Lumină din inimi nu te-ntuneca,
dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,
Clară Lumină din inimi nu te-ntuneca !

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)