MS VICOL: Lasă-ne, Nicolae Manolescu!

LASĂ-NE!
De Mihai Sultana Vicol

Nicolae Manolescu s-a „obosit" să se deplaseze la Iaşi pentru a-şi face campania electorală pentru obţinerea unu nou mandat în funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Îmbrăcat ca şi preşedintele Băsescu, pentru a-şi lua porţia de ovaţii, şi cu zîmbet mefistofelic pe buzele subţiri, Manolescu le-a vorbit celor prezenţi despre „neajunsurile pe care le întîmpină în relaţia sa cu puterea", despre „realizările sale".

Acoliţii săi, lăudători cu dorinţa de parvenire, printre care şi un yes-man îmbrăcat în negru, aflat la o vîrstă cînd demnitatea nu-i mai permite să aibă coloana încovoiată, făcea lobby printre cei prezenţi. Nici cei de la prezidiu nu au făcut excepţie de la umilinţă, afişînd faţă de Manolescu acelaşi zîmbet de chelner care vrea să intre în graţiile clientului pentru a căpăta un ciubuc.

Din fire nu sînt un om care să se lase copleşit de ,,gloria deşartă" a celui care candidează pentru un nou mandat de preşedinte al U.S.R. I-am spus ceea ce doream de mult să-i spun. Toate astea i le-am spus în prezenţa a 200 de scriitori adunaţi pentru alegerea unui nou preşedinte al Filialei Asociaţiei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România. Nu a fost nici o surpriză în ceea ce priveşte alegerea noului preşedinte al asociaţiei ieşene. Mai mult, nici Consiliul de conducere nu a avut alte personaje decît cele din precedentul mandat. M-am lămurit cum stăm şi cu democraţia în Uniunea Scriitorilor Români. Dar să revenim la ober-führerul scriitorilor din România. Acest tiranic personaj al criticii literare româneşti este nedrept cu valorile autentice româneşti. Cu el a mai fost şi domnul Varujan Vosganian, pe care îl cunosc de ani buni şi îl consider ca om mai presus de Nicolae Manolescu, şi întrebîndu-mă în sinea mea: ce caută în compania acestui Nero al literaturii române?

I-am spus domniei-sale că ceea ce am spus în luarea mea de cuvînt este numai încălzirea şi că în ziua alegerilor pentru funcţia de preşedinte al U.S.R. voi fi un înverşunat contestatar al actualului preşedinte. Am fost prieten cu Grigore Vieru şi Cezar Ivănescu, cărora acest domn infatuat le-a înnegrit ultimele luni de viaţă.

Rămîn apărătorul de nădejde al memoriei dragilor mei prieteni. Sincer, regret că l-am cunoscut pe Nicolae Manolescu în perioada cînd acesta a fost preşedintele PAC. Regret că nu l-am cunoscut îndeajuns pentru a-mi da seama de caracterul său mărunt şi măcinat de complexe genetice. Nu am cunoscut că poate fi şi laş pe deasupra, lovind prin interpuşi în Cezar Ivănescu pentru simplul motiv că i-a fost contracandidat la alegerile din mandatul trecut. Nu înţeleg de ce a scris cu atîta dispreţ despre marele Grigore Vieru în manualul de ură ,,Istoria Critică a Literaturii Române".

Lasă-ne, Nicolae Manolescu!

,,Flacăra lui Adrian Păunescu", nr. din 18-24 sept. 2009

PREMIERA ABSOLUTA: NUCLEUL KGB ANTI-CEAUSESCU. De la Mircea Dinescu la Andrei Plesu. 1989 - Dintr-o iarna in alta... Resorturile secrete ale Romaniei

Obedienţa externă a complotului disidenţilor
împotriva lui Nicolae Ceauşescu

Evenimentele din decembrie 1989 au avut ca suport iniţial dezordinile si violenţele stradale. Apoi, au apărut “detaşamente” ale tinerilor care, bine organizaţi şi disciplinaţi, au chemat populaţia să li se alăture, scandând “Fără violenţă!”. Asta şi în replică la excesele unor agitaţi puşi pe distrugeri şi provocări.Desigur, în ceea ce priveşte participanţii la evenimente, au existat şi excepţii notabile, dar numai cu titlu de excepţie. Conştiinţele revoluţionare aveau să apară în cel de-al doilea şi al treilea val al evenimentelor,pentru ca ulterior să se retragă...

În fapt însă, s-au confirmat învăţămintele evenimenteloristorice similare în care ceea ce un importantprotagonist al evenimentelor avea să numească "pegra socială obsedată de căţărarea în fotoliile puterii "constituie suportul oricărei insurgenţe, numai că "pegraavidă de o nouă dictatură, a străzii, nu trebuie să secaţere în acele fotolii". Fără comentarii. Acest crez l-a călăuzit pe respectivul protagonist atât ante, cât şi postfactum comploturilor în iţele cărora s-a aflat ori s-aimplicat. Nu sunt puţini cei care ştiu şi partea de adevărpe care cel în cauză nu şi-o mai aminteşte.
Se menţionează în diverse referiri, mai mult sau maipuţin de luat în seamă, despre conspiraţiile şi conspiratoriiîmpotriva lui Nicolae Ceauşescu.

În istoria regimurilor politice de sorginte comunistă asumată, luptele interne fratricide pentru putere au fost regula, iar nu excepţia.

Nu toate persoanele despre care s-a acreditat ideea că au fost disidenţi întruneau condiţia esenţială necesară pentru acest statut. În sensul că nu auexprimat o altă direcţie în interiorul ideologiei Partidului Comunist, aşa cum au făcut-o Troţki, Buharin, Zinoviev şi toţi cei care au avut o voce distinctă de cea a lui Lenin sau a lui Stalin. Nu s-au ridicat nici la nivelul temerităţii lui Milovan Djilas împotriva lui Tito (în Iugoslavia), a lui Otakar Sikîmpotriva lui Novotny, înaintea lui Dubcek (la Praga) şialţii asemenea, care au creat şi au întemeiat curente degândire nuanţate faţă de ideologia marxist-leninistă dominantă. Filosofia politică şi acţiunea de opoziţie culogo-ul “Ridică-te tu, să mă aşez eu”, nu generează disidenţi, ci oportunişti.

Ion Iliescu era menţionat public ca posibil succesoral lui Nicolae Ceausescu într-o ediţie specială “Who is Who,” pentru România - editată, în 1989, în R.F. Germania, de Juliusz Stroyanowski - în care la poziţia“ 519, Ion Iliescu” se menţiona “[...] în septembrie 1987, într-un articol de o pagină, publicat în săptămânalulUniunii Scriitorilor din România - “România Literară”- a cerut o mai mare libertate a informaţiei şi schimbări înrelaţiile sociale şi politice în scopul învingerii inerţiei şialienării. Se zvoneşte că Iliescu ar fi alesul lui Gorbaciov la succesiunea P.C.R.”

Cu mai mulţi ani în urmă, insă, când era primsecretar al Comitetului Judeţean Iaşi al P.C.R., Ion Iliescu a înconjurat de câteva ori Copoul, purtând olungă convorbire cu academicianul Cristofor Simionescu. Acesta, entuziasmat, s-a confesat laudativ că a avut marele privilegiu de a avea o convorbire remarcabilă cu primul secretar, în care el îl intuieşte peviitorul preşedinte al României. Comentariul a ajuns laurechile Elenei Ceauşescu...

Ori de câte ori se punea pe undeva problema uneialternative la Ceauşescu, existau şi “suspecţii deserviciu”. Ion Iliescu a fost cel mai longeviv şi norocos dintre ei.

Cazul lui Mircea Dinescu era unul aparte. Tot timpul a existat supoziţia, cu nimic răsturnată până în prezent, că “disidenţa” sa era partea vizibilă - şi de acţiune - a cuplului reprezentat de socrii săi, Ludmila Loghinovskaia şi Albert Kovács, ale caror antecedente şirelaţii erau de mare interes. Ludmila Loghinovskaia a fost, o vreme, rezidentă pentru o anumită parte a reţelei feminine a K.G.B.-ului din mai multe ţări ale"blocului". Socrul avea şi el antecedente importante, probabil şi activitate la zi. Structural, M.D. era un risc permanent pentru activitatea secretă a oricărui serviciu. Pentru acţiuni făţiş diversioniste şi provocări era, însă, operatorul aproape ideal. Lipsesc nişte elemente privind susţinerea de către primul secretar al C.C. al U.T.C., Pantelimon Găvănescu, a trimiterii sale la documentare în Anglia, ca să pot intui dacă a acceptat anumite lucruri din proprie dorinţă sau, la fel ca alţii, trimis la undiţa pescarului. După revenirea în ţară, la Bucureşti, a fost, iniţial, “protejatul” ataşatului militar adjunct, aceeaşi persoană care s-a ocupat de prezenţa sa în Anglia, şi a venit la post în România odată cu încheierea stagiului său de documentare.

Preluarea sa ulterioară sub “protecţie” de către ambasadorul Olandei ne poate sugera, azi, aplicarea principiului diviziunii muncii între serviciile statelor membre ale N.A.T.O., deoarece Olandei îi revenea activitatea contrainformativă în spaţiul României. Atunci nu ştiam. Acum, acest fapt este de natură să nedetermine să credem că-l verificau, dar fiindcă în acelaşi timp îl expuneau, îl făceau inutilizabil pentru altceva decât agitaţie şi provocare. Ceea ce i se potrivea, dar se şi dorea.

La Uniunea Scriitorilor era un nucleu de “front”, foarte activ în unele momente, al K.G.B.- ului.

Surprinzător, nucleul era alcătuit din tineri scriitori, darşi responsabili de cinematografe, cronicari de film ş.a., pretinşi critici ai lui Ceuaşescu, pentru că nu-i lăsa să scrie despre transformările şi noile realităţi din Uniunea Sovietică. Unii s-au legat cu lanţuri de grilajul porţii Uniunii Scriitorilor şi au chemat la faţa locului corespondenţii presei sovietice, acreditaţi la Bucureşti.

Azi, unii din acel nucleu se află în prospere relaţii cu“foşti” ai serviciilor sovietice… Îl aduc pe fratele Kondiakov la Palatul Victoria, fac privatizări de succes, se angajează ca mercenari -“analişti” şi “consultanţi”-prin partide, staff-uri electorale şi pe lângă lideri politici…

Nota bene: În lumea informaţiilor secrete se mişcau,ca peştele prin apă, şi mulţi mercenari, escroci, refulaţi,nebuni geniali sau revoluţionari permanenţi, toţianimaţi de un voluntariat declarat în slujba celor mai înalte idealuri. Doar discernământul celui care le acceptă - ori refuză – serviciile face diferenţa.

Cum erau recompensaţi unii dintre aceşti “activiştide front” ai K.G.B-ului? Primeau periodic (cam la două săptămâni) coşul cu produsele alimentare mult râvnite în acele vremuri de numeroase “lipsuri şi greutăţi”(caviar, votcă, mezeluri, carne, batog, ulei, fructeexotice, cafea, dulciuri etc.), livrat în faţa porţii dintr-omaşină cu nr. T.C. (Taxi Creditar) a Ambasadei U.R.S.S. Chiar şi numai acest fapt în sine exprima până unde au întins ruşii coarda…

De departe, filosoful si esteticianul Andrei Pleşu era cel mai solid în concepte.

Inteligenţa sa, receptivă la persuasiunile “ofiţerului de caz”, l-a determinat la ungest de “spovedanie a unui învins”, nu în sensul în carea făcut-o Panait Istrati, dar cu cert efect de “captatio benevolentie”. A fost invitat să conferenţieze în faţaofiţerilor din Securitate, la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, despre curente şi tendinţe în artă. A avut o bună audienţă şi s-a bucurat de aprecieri sincere. I s-a rezervat ”un exil“ confortabil la Tescani.

Ce făcuse periculos? Îl însoţea pe Mircea Dinescu la diversele întâlniri prilejuite de evenimentele organizatede ambasadele occidentale la Bucureşti, deoarece poetul, deşi beneficiase de o bursă post-academică în Marea Britanie, nu deprinsese limba şi avea nevoie de un interpret cu ştaif.

“Ăla cu Trabantul”, cum îl ştia Elena Ceauşescu pe domnul Virgil Măgureanu - că de la ea i s-a tras - a fost“detaşat“ la Muzeul Judeţean din Focşani pentru ca să nu-l mai întâlnească pe Ion Iliescu, dar mai ales pegeneralul Militaru.

Deoarece fusese “în sistem”, exact acolo de unde - după cum spune legenda - “se iese numai cu picioarele înainte”, domnului Virgil Măgureanu nu i s-a dat importanţă… A fost iniţial omis. Însă cineva l-a pârât Cabinetului 2“ şi Elena Ceauşescu a întrebat: “Da’ ăla cu Trabantul care-i?“ “Îl căutăm, nu-i avem identitatea completă” - a fost răspunsul. Parţial exact, fiindcă un ofiţer - din exces de zel, dar şi din comoditate - i-a schimbat naţionalitatea, iar şeful Departamentului Securităţii Statului i-a trimis pe ofiţerii superficiali la arhiva actelor de stare civilă, pentru a-i reconstitui arborele genealogic.

Individual, fiecare dintre cei menţionaţi, “se aflau în nişte cărţi”. Şi… atât. După prinderea în flagrant areţelei complotiste coordonată de Vladimir Volodin şi difuzarea “scrisorii celor şase”, erau anticipate şi alteevenimente. Ceauşescu a considerat că, preventiv, Iliescu-Măgureanu-Militaru şi Dinescu-Pleşu trebuie împiedicaţi să se întâlnească, pentru a nu se organiza.

Dislocarea din Capitală a domnilor Pleşu şi Măgureanu, ca şi a altora aflaţi în situaţii relativ asemănătoare,a fost o decizie politico-administrativă, dispusăpe linie de partid, ca şi în cazul a câtorva dintre scrisorii celor şase.

Schimbarea de sistem din România a fost nuîntâmplător violentă, rezultat al unor evaluări bazate peinformaţii incomplete, al unor prejudecăţi ideologice şial matricei mult prea birocratice utilizată de planificatorii evenimentelor. Toate acestea, în pofidafaptului că serviciile de informaţii activ implicate aveaula dispoziţie rezultatele unor cercetări ştiinţifice asuprapsihologiei poporului şi specificităţii componentelor societăţii româneşti. Mulţi ani la rând, studiile doctoraleale unor străini în centrele universitare din România, îndeosebi din Cluj, aveau ca teme de cercetare cunoaşterea şi înţelegerea până în cele mai fine detalii a specificului naţional şi al comunităţilor etno-geografice.

Cu prilejul participării lui Horia Sima la şedinţa de la Paris a “Consiliului Secret”, conducerea legionară a fost pusă în temă că României i se rezervase soluţia violentă a schimbării regimului şi că, dintre toţi pilonii de rezistenţă ai acestuia, numai Securitatea urma să se afle pe direcţia loviturilor principale. Comandantul Horia Sima, alias profesorul Georgescu Lugojanu, a făcut ca acest avertisment să ajungă în ţară.

Iraţionalitatea dusă până la absurd a campaniilorlansate, în diferitele momente de răscruce a evoluţiilorpolitico-sociale, pentru condamnarea - chiar la moarte prin linşaj public - a membrilor securităţii statului (instituţiilor similare) avea suficiente precedente în istorie şinu trebuia să surprindă. Doar ordinele date degeneralul Vlad au prevenit ca represaliile şi crimele cărora le-au căzut victime un număr de ofiţeri să nucapete proporţii mult mai mari.

Nu putem să nu fim oripilaţi de groaznicul măcel de la Aeroportul Internaţional Otopeni (Anexa 4), în care au pierit zecile de tineri ostaşi şi ofiţeri ai Centruluide Pregătire Transmisiuni din Câmpina al Comandamentului Trupelor de Securitate, de omnicidul premeditat asupra echipajelor Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA), comandate de şefulStatului Major Antiterorist, colonelul (post-mortem)Gheorghe Trosca, ordonat cu sânge rece de generalul Militare, dovedit trădător de ţară, răsplătit în acele ziletulburi cu demnitatea de ministru al Apărării naţionaleşi care s-a voit, pe deasupra , şi criminal…(Anexa 1)

Dacă ne amintim - şi nu avem cum să uităm - s-aumai încercat: uciderea în masă a efectivelor Direcţiei deSecuritate şi Gardă (al cărei sediu, lipit de Biblioteca Centrală Universitara, a fost distrus cu tiruri de artilerie), Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (ale cărei efective urmau să fie “trecute în revistă” pestadionul Ghencea, special amenajat pentru oambuscadă împotriva “teroriştilor”) personalului mai multor securităţi judeţene (cazul cel mai elocvent fiind cel de la Sibiu, dar pericole mari au existat şi la Brăila,ori în alte judeţe).

Un recurs la istorie este necesar. Dacă vom compara condiţiile existente în Franţa, la 1789, cu cele din Anglia,vom constata că ele erau asemănătoare. Masa demanevră necesară profesioniştilor revoluţiilor exista şipe străzile Londrei, nu numai la Paris.
Excepţia a constituit-o atitudinea serviciilor secrete şi a poliţiei, care în Anglia s-au situat ferm pe poziţiaapărării Coroanei, pe când în Franţa, nu. Şi condiţiile existente, după 200 de ani, în ţările Europei Centrale şi de Est se vedeau, de undeva, de mai departe, ca fiind asemănătoare, dacă nu chiar identice. Serviciile speciale care au evaluat atât contextul european din 1789 (retrospectiv), cât şi cel din 1989, au concluzionat însă eronat că Securitatea şi forţele de ordine publică ale
Ministerului de Interne din România vor proceda precum serviciile şi poliţia Angliei, nepermiţând dislocarea dictaturii de tip sultanic a lui Nicolae Ceauşescu. Pe această eroare - dacă a fost o eroare - descalificantă pentru nivelul de cunoaştere de către acele servicii a opţiunilor Securităţii, aveau însă să se fundamenteze planuri grave şi extrem de periculoase, care puteau împinge România într-un război civil distrugător al statalităţii naţionale şi integrităţii sale teritoriale.

Iată ce declara, în 1991, Silviu Brucan, unul dintremembrii cei mai activi ai primei puteri provizoriiinstituită în decembrie 1989, citez: "[...] din cauza situaţiei politice [...] în ţara asta armata era singurul factor de stabilitate, cu toate că armata a tras la Timişoara şi la Bucureşti, şi prin alte părţi. [...] Nu puteam să spunem că unii generali i-au fost loiali lui Ceauşescu, alţii disidenţi, că armata a tras la Timişoara, a tras la Sibiu, a tras la Cluj, a tras şi la Bucureşti în 21 decembrie - ăsta-i adevărul istoric. Ar fi fost iresponsabil să deschizi o asemenea discuţie într-operioadă când asta (n.n. - armata) era singurul lucru pecare ne sprijineam".

Această ultimă afirmaţie clarifică, fără echivoc, cât anume din evenimentele din decembrie a fost revoluţie şi cât lovitură de stat. Dar şi de ce trebuia să se producă lovitura de stat. Pentru a se acoperi crimele cu alte crime şi a nu se răspunde pentru săvârşirea lor!

Nicolae Ceauşescu, nemulţumit în legătură cu cei trei miniştri - Milea, Postelnicu şi Vlad - care nu-iexecutaseră ordinele, a convocat o teleconferinţă, în cadrul căreia a ordonat personal modul de acţiune:“Somaţie, foc de avertisment, foc la picioare şi, dacă mai mişcă cineva, să nu se mai ridice!” Toţi cei care au fost în audiţie directă au primit ordinul de la Comandantul Suprem şi aveau, strict formal, obligaţia să-l execute. Legea vremii nu îngăduia militarilor să refuze executarea ordinului ilegal. Deschiderea focului cu arme letale asupra mulţimilor neînarmate, ori asupra insurgenţilor înarmaţi - dar în împrejurări de risc pentru viaţa terţilor, mai cu seamă a femeilor, bătrânilorşi copiilor - nu era, însă, permisă de nicio lege arăzboiului.

La terminalele teleconferinţei de la comitetele judeţene ale P.C.R. din Timişoara, Cluj, Sibiu, Braşov, cadin toate celelalte reşedinte de judeţene, erau toţi cei care puteau pune în executare ordinul, chiar şi fără ca generalul Milea să-l mai reitereze. Nu este mai puţin adevărat că în armată existau o serie de proceduri privind darea şi primirea ordinelor, dar faptul că ordinul a fost dat personal de către Comandantul Suprem putea anula ori schimba regulile. Nu mai existaun precedent. Depindea de discernământul comandanţilor. Dar, în pofida intervenţiei lui Ceauşescu, care a dat ordinul personal, generalul Milea l-a reluat, potrivit regulilor militare.

În evenimentele din Bucureşti, în represiunea armată violentă din noaptea de 21/22 decembrie 1989, generalul Milea a fost secondat de colaboratori şi subordonaţi marcaţi de exces de zel şi fanatism, unii având şi “temă dată”.

În noaptea de 21/22 decembrie 1989, când generalul Milea a revenit în sediul Comitetului Central, era într-ostare de puternică deprimare. L-a văzut pe generalulVlad, spre care s-a îndreptat şi a început să plângă, spunându-i: “Nu eu am dat ordinul… Nu sunt un criminal…”. Generalul Vlad l-a îmbrăţişat, spre a-l îmbărbăta, iar generalul Milea, printre lacrimi, a continuat: “Te rog să-i spui soţiei mele, fetelor mele, spune-le că n-am fost un criminal, că nu eu sunt cel care… Nu eu…
Generalul Vlad l-a condus apoi spre un hol deaşteptare în care se aflau nişte fotolii, unde s-au aşezat.Generalul Milea nu-şi putea reveni. Generalul Vlad i-aspus că siuaţia s-a agravat extrem de mult şi trebuie găsită o soluţie pentru a se pune capăt vărsărilor desânge. “Eu am în Comitetul Central toate forţelenecesare pentru controlul situaţiei aici în interior… Se pune problema dacă ai dumneavoastră, care sunt afară,vor acţiona în aceeaşi direcţie…” Reacţia generalului Milea a fost cea a unui om profund deznădăjnuit: “Nu ştiu… nu mai pot… nu mai sunt în stare de nimic…”

Generalul Milea nu poate fi “decupat”, aşa cuminiţial s-a încercat, din contextul represiunii armate, dar nici nu poate fi considerat omul unor iniţiative care să-i fi aparţinut. Era un militar pe cât de prompt în execuţie, pe atât de rezervat în decizii. El s-a comportat ca un executant, nu ca un general, ministru al Apărării, pus de evenimente în faţa unei decizii care să scrie o pagină a istoriei. Desigur, nuanţe pot exista…

Am cunoscut - şi am avut şansa să le supravieţuiesc, la propriu - confruntările cu toate categoriile elementelor operaţionale "humint" ale conspiraţiei externe, finalizată cu lovitura de stat militară "parţial reuşită" (citatdin Virgil Măgureanu) din decembrie 1989. Cu câteva luni înaintea evenimentelor, emisari ai "complotului intern", chiar generalul Militaru personal, au făcut tentative de tatonare a conducerii Ministerului de Interne/Departamentului Securităţii Statului, dar, cunoscându-li-se apartenenţa la servicii speciale străine, au fost evitaţi.

Unui general, fost în conducerea Ministerului de Interne - care a solicitat, în acelaşi scop, o audienţă "de nivel" la conducerea DSS. - i-a fost trimis ca interlocutortranslatorul de limbă rusă, cu care efectuase în anii '60 misiuni la Moscova! Nu a fost deloc întâmplător că, în seara zilei de 31 decembrie 1989, respectivul general a constituit “paşaportul” cu care noua putere provizorie şi-a trimis reprezentanţii să preia conducerea Departamentului Securităţii Statului, formal desfiinţat şi cu conducerea - mai puţin secretarul de stat Ştefan Alexie - arestată.

Ca un amănunt, generalul Nicolae Doicaru, căci despre el este vorba, a intrat atunci în cabinetul generalului Vlad şi a întrebat: “Unde mă aflu eu, aici?” I s-a răspuns: “În fostul dumneavoastră birou…”. “ Nu, nu, eu nu am avut biroul aici!“. Fără a replica, am luat din bibliotecă tratatul “Diplomaţia”, autor Mircea Maliţa, şi i l-am înmânat deschis la pagina de gardă, unde se semnase, în anul de apariţie, 1975…

A luat volumul şi fără să mai spună ceva s-a îndreptat spre sala mare de consiliu, unde urma să ne predea noii puteri provizorii, reprezentată de Gelu VoicanVoiculescu şi Virgil Măgureanu, gardaţi de maiorul dejustiţie Mugurel Florescu, nedespărţit în acele zile de un pistol mitralieră “Kalaşnikov”.

În legatură cu implicarea generalului Doicaru în evenimentele acelor zile tulburi i se reţine ca fapt pozitiv, avertizarea Centrului de Informaţii Externe asupra iminentei solicitări de către conducerea Guvernului Provizoriu a listelelor cu datele de identificare şi spaţiile de acţiune ale ofiţerilor stabiliţi definitiv în străinătate sub diverse acoperiri şi biografii pentru misiuni de spionaj. Generalul nu a putut, însă, bloca solicitarea respectivă, menţionând că presiunile sunt foarte mari, dar a sugerat să se elaboreze o situaţie“prelucrată”, care să protejeze identitatea ofiţerilor.

După acea recomandare, lista nu ar mai fi fost solicitată. Ulterior, peste ani, un director al unui serviciu l-a acuzat pe un alt director, că a trecut oceanul cu o astfel de listă… Întrebarea este, cu care dintre ele ?!

Una sau mai multe anchete parlamentare au reluat subiectul, fără a se da vreun comunicat. Între timp, un spion uitat în misiune şi-a chemat ofiţerul de legătură la Vama Aeroportului Internaţional Otopeni, să preia containerul cu recolta anilor de cercetare, disimulat în bagajele de călătorie… S-ar putea să nu fi fost singurul.

Pentru acei oameni, care au trecut proba de foc a riscului vieţii în serviciul patriei, patria nu le era acolo unde o duceau foarte bine, ci România, pe care o doreau la fel de prosperă, precum ţările lor de adopţiune.

Am facut aceasta paranteză pentru a face cunoscută filosofia profesiei şi deontologia spionilor români di nacele vremuri, unii fii ai altor neamuri, dar cu rădăcini adânci în România.

Un alt amănunt – şi acesta important –: VirgilMăgureanu făcuse şi el, printre alţii, o recunoaştere la Cabinetul generalului Vlad, în timp ce acesta se afla la Ministerul Apărării Naţionale, unde urma să fie arestat.

Sfârşitul verii anului 1989 avea să mai aducă noip robleme, generate de returnările masive ale emigranţilor români ilegali din Iugoslavia. Coloane ce păreau a nu se mai sfârşi erau conduse, în ordine, de autorităţile iugoslave şi predate grănicerilor români.

Ceauşescu dispune primirea "returnaţilor" în cazărmi militare, unde să fie interogaţi de organele de cercetare grănicereşti (în terminologia consacrată de manualele OTAN: supuşi procedurii de debriefing), după care li s-a permis să meargă la domiciliile declarate. Numărul lor mare făcea imposibilă trimiterea în justiţie pentru trecerea frauduloasă a frontierei. Este greu să se poată spune câţi dintre ei s-au angrenat în acţiunile din decembrie 1989, pe baza instruirii ce li se făcuse. Timpul şi timpurile au fost potrivnice...

Aceeaşi concluzie şi pentru cohortele venite din Ungaria, alcătuite exclusiv din bărbaţi valizi care, fără îndoială, au avut un rol major în evenimentele de la sfârşitul anului 1989. Acestrol l-a confirmat, în deplină cunoştinţă de cauză, Silviu Brucan, pe care, din nou, îl citez: "Problema este că eu cred că la Timişoara a fost şi este mână ungurească. Şi nu numai ungurească. Cred că şi anumite cercuri dinGermania [...] şi aşa mai departe au acţionat acolo [...]".Concomitent, pe direcţia Ungariei au avut loc câteva "evadări" de-a dreptul spectaculoase: Nadia Comăneci, un cioban cu o turmă de câteva sute de oi, un orădean cu un autoturism care şi-a adaptat roţile la şinele de cale ferată; alţii se gândeau să încerce cu parapante (ori cu alte aparate de zbor artizanale). Toţi aceştia au fost aşteptaţi dincolo de frontiera română de numeroşi reporteri ai ziarelor, posturilor de radio şi televiziune.

Un grup de 11 persoane din Cluj, aflate ca turişti înBulgaria, solicită azil politic Ambasadei Ungariei la Sofia, de unde sunt extrase pe calea aerului, cu destinaţia Budapesta. Cazul a fost nu numai intens mediatizat, dar şi supus atenţiei organismelor internaţionale, chipurile ca un exemplu al persecuţiei minorităţilor etnice în România. Nu în ultimul rând caimportanţă, trebuie menţionat şi faptul că mai mulţi ofiţeri şi subofiţeri de grăniceri au fost arestaţi de Procuratura Militară, pentru complicitate la trecerea frauduloasă a frontierei. Pe mulţi i-a demascat opulenţa stilului de viaţă, urmare a câştigurilor realizate din favorizarea persoanelor la trecerea clandestină a graniţei.

Faţă de această situaţie şi a "forţărilor" spectaculoase defrontieră menţionate, Ceauşescu a dispus trecerea Trupelor de Grăniceri în subordinea Ministerului de Interne. Ministrul Apărării Naţionale primeşte greu decizia Comandantului Suprem, deoarece ea eraexpresia percepţiei "Tovarăşului" asupra degradării corpului grăniceresc şi a necesităţii de a fi reinstaurată disciplina sub autoritatea ministrului de Interne, nimenialtul decât temutul Tudor Postelnicu.

Gen brig (r) Aurel I Rogojan
Capitol extras din lucrarea1989
DINTR-O IARNĂ ÎN ALTA…
ROMÂNIA ÎN RESORTURILE
SECRETE ALE ISTORIEI

Sursa: http://victor-roncea.blogspot.com/

Din CONTRADICTIILE lui N. MANOLESCU (2005): 'nu preiau nimic din ce am scris. Fiecare rind este nou.' Rezultatul? :))) Texte reproduse intocmai!

Nicolae Manolescu,
absurditatea ca doctrina!

ACUM:
„Înainte de 1989 n-am scris niciodată despre 23 August, sărbătoarea naţională a Republicii Socialiste România. Deşi numerele festive ale revistelor erau de rigoare, am reuşit să evit orice comentariu. Compromiţător, indiferent ce ar fi conţinut.“ (23 August 1944, Nicolae Manolescu, Adevărul, 24 august 2009)

ATUNCI:
“Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului… Înzestraţi cu conştiinţa ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei” - Nicolae Manolescu, Înnoire, “Contemporanul”, nr. 34/24 aug. 1962.

“23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine - aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 - misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…” - Nicolae Manolescu, Literatura română de azi, “Contemporanul” nr. 34 din 21 august 1964.

“Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desăvârşirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste şi la distrugerea vechii mentalităţi.” - Nicolae Manolescu, “Contemporanul”, nr. 34, 1964.

“Ideologia revoluţionară a proletariatului a revitalizat cele mai bune tradiţii şi tendinţe înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă”;

“O participare activă la mişcarea literară are organul central al partidului, ‘Scânteia’, care exercită de pe acum un rol îndrumător”;

“Mergând în întâmpinarea scriitorilor şi a întregii intelectualităţi democrate, partidul a arătat de la început, cu claritate, direcţia pe care aceştia trebuiau s-o urmeze pentru a contribui eficient la sprijinirea cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi”;

Referiri la “memorabile cuvântări ţinute de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la întâlnirea conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii de artă şi cultură, din mai 1965, şi la conferinţa din iunie 1965 a organizaţiei de partid a oraşului Bucureşti. Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR” - din “Literatura română de azi. 1944-1964”, D. Micu şi Nicolae Manolescu, Ed. Tineretului, 1965, p. 5, 13, 15, 16, 17, 23, 27 etc.


Din stenograma intalnirii lui Nicolae Ceausescu cu un grup de scriitori, 13 martie 1981

„Tov. Nicolae Manolescu: Mult stimate tovarase secretar general, îmi permit sa arat foarte putine lucruri care vor veni in completare – asa cum, de altfel, ati precizat si dumneavoastra – la ceea ce a spus colegul meu, Augustin Doinas. Si eu cred ca avem totala libertate de a raspunde, prin volumele noastre, eforturilor care se fac, de a darui oamenilor carti care sa oglindeasca realitatea si realizarile societatii noastre contemporane.

Domnia Voastra, de multe ori, ne-ati spus, ne-ati aratat ce se cere de la literatura, ce ar trebui sa fie aceasta literatura.

Din pacate, tovarase secretar general, ne gasim aici, in fata Domniei Voastre, nu ca sa discutam cu presedintele statului si partidului probleme de fond ale literaturii romane, ceea ce ar fi fost de dorit, si ceea ce ar fi fost foarte important pentru noi, ci sa discutam, din nou – eu, in ce ma priveste, vin pentru prima oara in fata dumneavoastra – aceleasi probleme, sa discutam din nou despre aceasta atmosfera care domneste in viata literara, de raporturile in cadrul scriitorimii noastre.

Suntem aici, tovarase secretar general, solicitand atentia Domniei Voastre din cauza acestor contradictii, din cauza acestei atmosfere necolegiale. Exista un raport care leaga aceste realitati. Spre exemplu, exista un raport mecanic, dovedind ca o literatura se poate face intr-un climat bun, dar exista si unele resentimente care la un moment dat denigreaza aceasta literatura. De obicei se leaga valoarea literara de libertatea acestei literaturi. Si eu, tovarase secretar general, am sa merg mai departe cu aceasta valoare a literaturii, spunand ca ea se leaga de legalitatea restaurata de 15 ani incoace, de cand Domnia Voastra ati instaurat aceasta legalitate, facand sa se cunoasca operele unui popor prea adesea incercat si lipsit in istoria sa de acest cadru firesc. Cea mai grandioasa legatura care se poate face intre dezvoltare si literatura in acesti 15 ani, si acest cadru legal, se face datorita si gratie eforturilor Domniei Voastre.

Poate ca nu mai este cazul s-o spunem, dar este un lucru clocotitor, afirmarea acestei legalitati. Tin la aceasta expresie, pentru ca mi se pare ca numai in acest cadru legal cultura se poate dezvolta firesc, fara a secreta aceasta otrava care poate duce la nemultumiri si ura.

Fenomenele negative care se petrec in viata noastra literara m-au facut, stimate tovarase secretar general, sa ma asociez celor care au cerut permisiunea de a se afla in fata Domniei Voastre si, totodata, acest lucru a pornit din dorinta catorva – foarte putini oameni, colegi de-ai nostri, de a pune in discutie, de a ataca si daca se poate spune de a discuta tocmai acest cadru, de aceasta legalitate.

Nu este poate probabil nevoie sa spun care sunt cauzele care au dus la aceste nemultumiri. Nu este vorba de unele neintelegeri, ci este vorba de unele nemultumiri ale unora din colegii nostri, care n-au fost alesi in organele conducatoare ale Uniunii Scriitorilor, este vorba de nemultumirea altora de a fi considerati de critica literara la valoarea pe care si-o imagineaza ca o au.

Pe de alta parte, Uniunea Scriitorilor a devenit, pentru acesti cativa, un cadru neplacut, stingher, pe care tind sa-l stapaneasca critic, devenind un dusman de moarte. Nu este nevoie sa spunem ce s-ar intampla, in acest cadru, cu unele din creatiile valoroase, care trateaza despre revolutia socialista, despre alte probleme, in lipsa criticii ca reglator.

Ceea ce este mai neplacut, este faptul ca aceste discutii, din cadrul literaturii, au inceput sa semene cu unele campanii impotriva unor oameni care au merite in literatura contemporana, unele legate direct de lupta pentru aceasta tara si pentru acest partid.

Domnia Voastra ati instaurat legalitatea, dar ati lichidat si un anumit monopol care a existat pana in anii 50, si nu numai pana atunci, si care tindea sa imparta pe scriitori in doua, cei care erau cu literatura si cei care erau impotriva partidului. Ceea ce as numit eu «Politica Ceausescu» a fost tocmai lichidarea acestor «drepturi» de obicei ale unor uzurpatori, a unora, foarte putini, de a se erija ca adevarati iubitori de tara, a iubirii de partid. Acestia, foarte putini, uita ca scriitorul adevarat, sau mai bine-zis, este scriitor adevarat cu conditia sa fie un scriitor adevarat!

Aceasta a doua parte afirmatiei mele izvoraste din declaratiile facute de acestia, foarte putini, in diferite ocazii si care au creat un mare loc pentru impostura, pentru veleitarism.

Nu mai este nevoie sa spun de climatul necritic care are loc in viata literara, climat care trebuie – cred eu – cat se poate de repede sa fie discutat, analizat, inlaturat pentru ca, altfel, in relatiile dintre literatura si viata literara sar putea intampla ca aceasta admirabila literatura, pe care o stim de 15 ani incoace, care se situeaza la nivelul cel mai inalt al creatiei artistice romanesti, sa inceapa sa suporte tot mai greu presiunile care apar si, totodata, sa apara tot mai putine creatii bune bune, sa apara o anumita oboseala a scriitorilor din cauza acestor campanii, si in mod deosebit la scriitorii mai tineri .

Va multumesc, tovarase secretar general, ca m-ati ascultat. Sper ca cuvantul meu stingher – vorbesc pentru prima oara in fata dumneavoastra – a reusit sa va transmita a anumita emotie a starii pe care am vrut s-o completez, daca nu si cauzele ei obiective.
Inca o data, va multumesc.”

Reprodus dupa Marin Radu Mocanu, Cenzura a murit, traiasca cenzorii,
Editura EuroPress, Bucuresti, 2008, pp. 127-129

NICOLAE MANOLESCU, 2005, despre Istoria critica a literaturii romane. (fragment din interviul luat de Ovidiu Simonca, Observatorul cultural, martie 2005)

Ovidiu Simonca: Fundatia Anonimul v-a acordat recent premiul Opera Omnia. Premiul a fost in valoare de un miliard de lei. Cum va simtiti ca proaspat miliardar?
Nicolae Manolescu: Foarte bine. Ma simt si mai bine pentru ca facusem o prostie, incepusem o casa la Cimpulung, pe un deal, cu niste bani imprumutati. Si, la stilul meu ardelenesc, orice imprumut este o nenonocire. Ideea de credit inca nu mi-a intrat in cap. Acum, am putut sa dau banii inapoi.

Ovidiu Simonca: Si casa e gata?
Nicolae Manolescu: Nu, mai dureaza.

Ovidiu Simonca: Si s-a schimbat ceva in viata dvs. de cind sinteti miliardar?
Nicolae Manolescu: Nu. Pentru ca toti banii sint la casa. Un leu n-am scos din ei. Ar fi pacat sa-i risipesc: sint in stare sa-i cheltuiesc.

Ovidiu Simonca: Cit ati scris din Istoria critica a literaturii romane?
Nicolae Manolescu: Scriu cum imi vine. Nu sint obligat sa ma opresc, daca ma blochez la o anumita perioada. Am scris o buna parte. Mai am trei ani de contract pina cind trebuie sa predau cartea. Eu, in Istoria critica a literaturii romane, nu preiau nimic din ce am scris. Fiecare rind este nou.

Ovidiu Simonca: Unde se opreste Istoria critica a literaturii romane?
Nicolae Manolescu: Probabil in 1989. Ultimii 15 ani nu cred ca vor intra in aceasta Istorie. Nu mai sint la curent. N-am citit decit putin. Daca, dupa ce termin, o sa mai am putere sa-mi arunc o privire pe citeva duzini din cartile aparute dupa 1989, s-ar putea sa mai adaug citeva pagini.“


Rezultatul? Istoria critica a literaturii romane contine pagini intregi care reproduc cu exactitate textele scrise de N.M. in anii tineretii sale.