Memento mori, Mihai Eminescu

Memento mori
(Panorama deşertăciunilor)

Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,
Când a nopţii întunerec – înstelatul rege maur –
Lasă norii lui molateci înfoiaţi în pat ceresc,
Iară luna argintie, ca un palid dulce soare,
Vrăji aduce peste lume printr'a stelelor ninsoare,
Când în straturi luminoase basmele copile cresc.

Mergi, tu, luntre-a vieţii mele, pe-a visării lucii valuri
Până unde 'n ape sfinte se ridică mândre maluri,
Cu dumbrăvi de laur verde şi cu lunci de chiparos,
Unde 'n ramurile negre o cântare 'n veci suspină,
Unde sfinţii se preîmblă în lungi haine de lumină,
Unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos.

Una-i lumea 'nchipuirii cu-a ei visuri fericite,
Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite
Te încerci a stoarce lapte din a stâncei coaste seci;
Una-i lumea 'nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur,
Alta unde cerci viaţa s'o 'ntocmeşti precum un faur
Cearc'a da fierului aspru forma cugetării reci.

Las' să dorm... să nu ştiu lumea ce dureri îmi mai păstrează.
Îmbătat de-un cântec vecinic, îndrăgit de-o sfântă rază,
Eu să văd numai dulceaţă unde alţii văd necaz,
Căci ş'aşa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;
De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne
Şi nimic nu-mi foloseşte de-oiu cerca să rămân treaz.

Mihai Eminescu

Cartea Albă a Securităţii: Părinţii lui N. Manolescu au fost legionari. N. Manolescu: "eu nu mă pot laudă că părinţii mei au făcut politică"

Trei surse:
1. Cartea Albă a Securităţii,
2. Simfonia Destinului (fragment) şi
3. Dosarul studentului Nicolae Manolescu:
povestea unei exmatriculări

1. Cartea Albă a Securităţii

Istorii literare şi artistice
1969-1989

A.S.R.I., Fond "D", dosar nr. 10 966, vol. 11, f. 179-180. (p. 67, op. cit.)

„În acelaşi timp, Manolescu Apolzan Nicolae întreţine relaţii cu o serie de cetăţeni străini, printre care şi Steinkühler Manfred, ataşat cultural şi de presă al R.F. Germania la Bucureşti, care îi acordă „o atenţie deosebită“. Această atenţie a fost materializată şi prin recenta invitaţie – oficială – de a efectua o vizită de documentare în R.F.G., precum şi prin demersurile sale ca pe timpul vizitei să i se facă o primire deosebită, de către unele personalităţi vest-germane.

Despre părinţii susnumitului se cunosc următoarele: tatăl, Apolzan Petru, născut la 9 martie 1900, în Sibiel, Sibiu, fost profesor de filologie, în prezent pensionar, a activat în organizaţia legionară şi apoi în P.N.L. – gruparea Tătărescu, deţinând funcţia de vicepreşedinte al organizaţiei pe judeţul Sibiu; mama sa, Apolzan Sabina, născută la 5 decembrie 1909, în Râmnicu Vâlcea, fostă profesoară de filologie, în prezent pensionară, a activat ca şi soţul său, în organizaţia legionară şi apoi în P.N.L. – gruparea Tătărescu, şi a deţinut funcţia de preşedintă a organizaţiei de femei din judeţul Sibiu.“

A.S.R.I., Fond "D", dosar nr.10 966, vol. 11, f. 179-180. (p. 67, op. cit.)
Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice. 1969-1989,
Serviciul Român de Informaţii, Editura Presa Românească, 1996

2. Simfonia Destinului

„Astăzi, când unul ori altul se laudă cu părinţii care au facut politică, au fost mari şi tari, ba chiar cu părinţi legionari, eu nu mă pot laudă că părinţii mei au făcut politică [sic! – n.n.]. Aşa cum n-am facut nici eu multă vreme şi – cum spuneaţi dumneavostră la un moment dat citându-mă – m-am trezit în politică în 1990 sau, mai exact '91. [...] Daţi-mi voie să vă spun că eu, care nu m-am numărat printre dizidenţi, din păcate – o spun cu părere de rău – nu cred că sînt cel mai în măsură să mă plâng că am fost mai înjurat ca alţii.“

N. Manolescu în dialog cu Iosif Sava, televizat la 20 ianuarie 1996, publicat în Simfonia Destinului; editura Integral, 1996

3. Dosarul studentului Nicolae Manolescu:
povestea unei exmatriculări

„Profesorul Apolzan s-a angajat, după evenimentele din august 1944, în activităţi politice în cadrul Partidului Naţional Liberal-Gh. Tătărescu, participând la alegerile din 1946 şi, din 1948, ca simpatizant al liberalilor tătărescieni, dar prin anii 1949-1950 soţii Apolzan fuseseră arestaţi şi duşi la Canal, unde au muncit şi s-au chinuit aproape doi ani. [...]

În vara anului 1993 am redactat articolul despre profesorul Petru N. Apolzan, cu scopul de a-l publica într-o revista de cultură, dar profesorul Al. Piru mi-a atras atenţia ca în revista România Mare din 13 august apăruse o nota intitulată Manolescu Nicolae Apolzan. Am procurat revista şi am citit, între altele, că d-l Nicolae Manolescu «a părăsit» facultatea din pricina «poziţiei necorespunzatoare a tatălui său în acea perioadă, mai mult, a fost şi membru al organizaţiei legionare...», pagina din România Mare purtând semnătura «Ţepeş Antonescu Ceauşescu (grupaj realizat pe baza informaţiilor primite de la cititori» (?).

Investigaţiile întreprinse la Arhivele Naţionale pentru a elucida aspecte referitoare la asasinarea lui Iorga şi Madgearu m-au îndemnat să cercetez şi arhivele Ministerului Justiţiei – instanţele judiciare din regiunea Sibiu, anii 1940-1942. Am descoperit un material imens cuprinzând date concrete despre toate organizaţiile legionare din regiune, inclusiv din şcoli, Universitate, Facultatea de Teologie etc. Într-un dosar am dat peste un raport al prim-procurorului dr. R. Mayer, datat «13.II.1941», ce cuprinde alineatul:

«3. În ziua de 6 Februarie 1941 a fost înaintat Parchetului Tribunalului Militar Sibiu individul Apolzan Cornel împreună cu una armă care s-a găsit asupra lui». În continuare, raportul cuprinde lista a încă «nouă legionari participanţi la rebeliune» şi care au agresat cetăţeni, au ucis evrei, au violat domiciliile unor cetăţeni furând obiecte, «au arme asupra lor şi au comis crime» (dosar 124, vol. I/1941, f. 248). Acest document intangibil infirma categoric şi pentru totdeauna presupusele legături ale profesorului Petru N. Apolzan, tatăl d-lui Nicolae Manolescu, cu Mişcarea Legionară, în genere cu orientările politice româneşti de extrema dreaptă.“

Pavel Ţugui, Dosarul studentului Nicolae Manolescu: povestea unei exmatriculări, revista 22, 30 sept. 2004

Notele următoare sunt făcute de N. Manolescu şi fac parte din art. cit. Am selectat doar acele note care au legătură cu citatele extrase din art. cit. şi cu textul din Cartea Albă a Securităţii (nota prezentată în Cartea Albă a Securităţii a fost reluată integral şi în Evenimentul zilei, anul IV, miercuri, 13 septembrie 1995). Numerotaţia lor nu coincide cu cea din articol.

Note:
„1. Tatăl meu, Petru Apolzan, era văr primar cu Andrei Oţetea, amândoi născuţi la Sibiel, în apropierea Sibiului, tata în 1900, iar Andrei Oţetea în 1894.
2. Schimbarea numelui s-a datorat înfierii mele de către bunicii materni în 1953, când ambii părinţi erau în închisoare şi nu puteau lua, ei, nici o hotărâre în acest sens.
3. Numai tata a fost la Canal, apoi la Borzeşti. Mama a trecut pe la Piteşti, Ghencea, Pipera şi Dumbrăveni. Arestaţi în 15 august 1952, au fost reţinuţi fără condamnare, administrativ, cum se spunea, tata până în februarie, iar mama până în iunie 1954.“

Câteva constatări

N. Manolescu declară o dată că părinţii săi nu au făcut politică [v. op. cit. „eu nu mă pot laudă că părinţii mei au făcut politică“] şi altă dată acceptă tacit faptul că părinţii săi au făcut totuşi politică [v. art. Dosarul studentului Nicolae Manolescu: povestea unei exmatriculări scris de P. Ţugui şi adnotat de N. Manolescu].

În Cartea Albă a Securităţii găsim specificate şi funcţiile pe care părinţii lui N. Manolescu le-au deţinut în P.N.L. – gruparea Tătărescu.

Pavel Ţugui vine în plus cu amănuntul că în Sibiu a existat un anume Cornel Apolzan care ar fi fost legionar, situaţie care nu exclude totuşi deloc posibilitatea ca şi tatăl lui Nicolae Manolescu, Petru Apolzan, să fi fost legionar, ci doar ne indică existenţa încă a unei persoane cu numele de familie Apolzan care ar fi avut, în virtutea datelor prezentate, legături cu mişcarea legionară.

Confruntând cele trei surse descoperim câteva neconcordanţe majore. Fie nota din Cartea Albă a Securităţii conţine informaţii neconforme cu realitatea, fie celelate surse citate conţin date false.

De asemenea, observăm că articolul adnotat de N. Manolescu şi semnat de Pavel Ţugui, Dosarul studentului Nicolae Manolescu: povestea unei exmatriculări, a fost publicat în anul 2004. De ce a preferat N.Manolescu să polemizeze cu un „anonim“ care semna în revista de trist renume România Mare, cu pseudonimul „Ţepeş Antonescu Ceauşescu“, şi nu cu o nota din Cartea Albă a Securităţii, care conţinea în clar indicate funcţiile părinţilor săi în mişcarea legionară şi în P.N.L. – gruparea Tătărescu?! Şi de ce nu a negat informaţia atunci când a apărut în Evenimentul zilei (anul IV, miercuri, 13 septembrie 1995) în articolul „Tatăl lui Nicolae Manolescu a fost legionar“?

Pavel Ţugui ne sugerează că mişcarea legionară din Sibiu a fost una de amploare, şi mai mult chiar, notează: „am descoperit un material imens cuprinzând date concrete despre toate organizaţiile legionare din regiune, inclusiv din şcoli, Universitate, Facultatea de Teologie etc.“

Apoi ajunge la concluzia că putem „infirma categoric şi pentru totdeauna presupusele legături ale profesorului Petru N. Apolzan, tatăl d-lui Nicolae Manolescu, cu Mişcarea Legionară, în genere cu orientările politice româneşti de extrema dreaptă“.

Ţinând cont şi de faptul că Pavel Ţugui tocmai ne informase că mişcarea legionară, aşa cum îi apărea redată în documentele consultate, a fost una de amploare, asta reieşind şi din cantitatea informaţiilor existente în arhivă, nu putem înţelege siguranţa cu care spune „pentru totdeauna“ [sic! – n.n.] că poate, pe baza documentului citat, infirma „presupusele legături ale profesorului Petru N. Apolzan, tatăl d-lui Nicolae Manolescu, cu mişcarea legionară, în genere cu orientările politice româneşti de extrema dreaptă.“

În încercarea de a ne convinge că Petru N. Apolzan nu a avut legături cu mişcarea legionară (deşi în Nota Securităţii nu numai tatăl lui N.M. a fost consemnat ca legionar, ci şi mama sa), cei doi, P. Ţugui şi N. Manolescu, aruncă, voluntar sau involuntar, o acuză şi asupra altor persoane, citez: „nouă legionari participanţi la rebeliune au agresat cetăţeni, au ucis evrei, au violat domiciliile unor cetăţeni furând obiecte“, cu toate că sursa citată de P. Ţugui este doar un document din dosar şi nu o sentinţă penală irevocabilă [în document se spune că „au arme asupra lor şi au comis crime“ (dosar 124, vol. I/1941, f. 248), nu şi dacă această acuză s-a dovedit a fi adevărată sau nu şi dacă da, care a fost identitatea celor ucişi etc.].

În virtutea celor prezentate pot bănui fie că „siguranţa“ autorului P. Ţugui este una de tip paranormal, astfel încât acesta poate „garanta“ chiar şi pentru conţinutul unor acte pe care nu le-a studiat, fie că minte acordând documentelor accesate o greutate de sentinţă irevocabilă! Cert este că existenţa unui ins numit Cornel Apolzan nu neagă nici existenţa altor persoane cu numele de familie Apolzan şi nici potenţialele legături ale acestora cu mişcarea legionară. Oricum ar fi însă nu cred că este demn ca cineva să încerce disculparea unei persoane întinând memoria altora.

29 ianuarie 2009, un an de la începutul asasinarii poetului Cezar Ivănescu. M. Dinescu autorul moral al acestei crime

29 ianuarie 2009 – un an de la cel mai murdar atac declanşat după 1989 de un înalt funcţionar al Statului Român – Mircea Dinescu, membru în colegiul CNSAS, funcţie asimilată celei de Secretar de Stat.

Acesta, folosindu-se de poziţia sa, a pus la cale şi a instituit pe „sursă“, prin intermediul agenţiei NewsIn, acţiunea de linşaj mediatic îndreptată împotriva scriitorului Cezar Ivănescu.

Pe 29 ian. 2008 a început campania de lichidare, pe 29 aprilie 2008 Cezar Ivănescu a fost înmormântat.

Nici până astăzi CNSAS-ul nu a dat nicio explicaţie!



Pentru a arăta adevărata faţă a lui Mircea Dinescu, soldat fruntaş al Securităţii Române, absolvent al Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu, voi reproduce un fragment dintr-un articol publicat în ziarul Adevărul (30 ianuarie 2008) (1) şi Sentinţa penală 1439 din anul 1981 (2).

1. „Cezar Ivănescu a primit decizie de colaborare cu Securitatea de la CNSAS [în realitate nu a primit absolut nimic privitor la dosarul său de la CNSAS niciodată, nici până la moartea sa, nici după aceea – n.n.], a informat ieri Newsin, citând surse din cadrul Consiliului. El îl acuză la rândul său pe Mircea Dinescu că ar fi manipulat decizia CNSAS.“ [Cezar Ivănescu: – n.n.] „Este ultima mea confruntare cu diavolul. Dacă această ştire circulă înainte ca să-mi fie arătat dosarul împreună cu eventuale probe, eu o consider o contrafacere a tovarăşului (...) Mircea Dinescu, care se află în componenţa CNSAS.“ „Dinescu: «Este informator!»“ „La rândul său, Mircea Dinescu, aflat la Paris [ ! – n.n.], susţine că nu are nicio implicare în acest «verdict» al CNSAS, întrucât nici nu a votat şi nici nu a văzut dosarul lui Ivănescu. «Nu i-am văzut dosarul. Eu am fost într-un conflict cu el, pe vremuri, când lucram la «Luceafărul», şi am fost martor împotriva lui, împreună cu Dorin Tudoran. Degeaba însă spune Cezar Ivănescu despre mine că sunt general sau colonel de securitate. Eu am livret de soldat fruntaş. Deocamdată el este informator, şi să răspunda pentru asta»“. [Procesul invocat era de fapt Iulian Neacşu vs Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, pentru acte de huliganism exercitate împotriva domnului Iulian Neacşu. Procesul a fost câştigat de Iulian Neacşu. Cezar Ivănescu fiind citat ca martor al părţii vătămate. Sentinţa pronunţată împotriva domnului Mircea Dinescu a fost de condamnare cu suspendare – n.n.].

2. Dosar Nr. 10121/1980

R.S.R.
JUDECĂTORIA SECTORULUI 3

Municipiul Bucureşti

Sentinţa penală Nr. 1439
Şedinţa publică de la 4 septembrie 1981

Instanţa compusă din:
Preşedinte Ion Ionescu
Procuror Florin Rîpeanu
Grefier Mihaela Dragomir.

-----------------------

Pe rol pronunţarea împotriva procesului penal privind
pe inculpaţii Dinescu Mircea şi Tudoran Dorin. -

Desbaterile au avut loc în şedinţa publică de la 29 august 1981, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată care face parte integrantă din prezenta cînd instanţa avînd nevoie de timp pentru a delibera a amînat pronunţarea de la 4 septembrie 1981.-

I N S T A N Ţ A

Prin plîngerea înregistrată la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti la 28 octombrie 1980, partea vătămată Neacşu Iulian a chemat în Judecată penală pe inculpaţii Dinescu Mircea şi Tudoran Dorin, cerînd condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din codul penal, săvîrşită la 12 septembrie 1980.-

În cuprinsul plîngerii, partea vătămată a arătat că în ziua de 12 septembrie 1980, în timp ce se afla pe culoarul redacţiei revistei „Luceafărul“, fără a-i adresa vreun cuvînt, inculpatul Dinescu Mircea, s-a repezit la partea vătămată a apucat-o cu mîinile de antebraţe şi apoi i-a adresat cuvinte jignitoare şi a lovit-o cu piciorul în glezne.-

Se mai arată în plîngere, că fără a riposta în vreun fel, asupra părţii vătămate s-a repezit şi inculpatul Tudoran Dorin şi apoi ambii inculpaţi au lovit cu brutalitate partea vătămată provocîndu-i leziunile descrise în certificatul medico-legal eliberat la 13 septembrie 1980.-

Partea vătămată a alăturat plîngerii o copie a procesului-verbal încheiat la 10 octombrie 1980 de comisia de judecată de pe lîngă Consiliul Popular al Sectorului 3 Bucureşti, prin care s-a consemnat că părţile nu s-au împăcat, o copie a plîngerii introdusă la Comisia de judecată la 19 Septembrie 1980, precum şi certificatul medico-legal întocmit în urma examinării părţii vătămate. Prin certificatul medico-legal s-a precizat că partea vătămată a suferit leziuni traumatice produse prin lovire care au necesitat 4-5 zile îngrijiri medicale pentru vindecare.-

Prin declaraţia dată la termenul de la 7 februarie 1981 inculpatul Dinescu Mircea a arătat că la 12 Septembrie 1980, s-a apropiat de partea vătămată pe culoarul redacţiei şi cînd se afla la o distanţă de cîţiva centimentri a fost lovit cu capul de către partea vătămată, după care a ripostat tot prin lovire şi astfel „a început bătaia“.

Acelaşi inculpat a precizat că a intervenit şi inculpatul Tudoran Dorin pentru a-i despărţi, dar că în încăierarea respectivă şi Tudoran a lovit şi a fost lovit.-

Inculpatul Tudoran Dorin nu s-a prezentat în instanţă, deşi a fost legal citat. Tudoran D a fost plecat în străinătate, neputîndu-se îndeplini în intervalul respectiv, în condiţiile legale, procedura de citare.-

Examinînd declaraţiile martorilor Ivănescu Cezar şi Ciobanu Nicolae ascultaţi la propunerea părţii vătămate şi a martorilor Cristea Dan Teodor şi Marcu Lucreţia ascultaţi la propunerea inculpatului Dinescu M se reţin următoarele:

În ziua de 12 Septembrie 1980 în jurul orelor 13, pe coridoarele redacţiei revistei „Luceafărul“, cei doi inculpaţi au lovit pe partea vătămată, provocîndu-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 4-5 zile îngrijiri medicale, aşa cum s-a stabilit prin certificatul medico-legal cu privire la consecinţele lovirilor.-

Lovită fiind partea vătămată a ripostat în acelaşi mod. Inculpaţii nu au susţinut însă că ar fi suferit leziuni în urma incidentului şi nici nu au formulat plîngere penală împotriva părţii vătămate.-

Incidentul a fost văzut de foarte multe persoane aflate la ora rerspectivă în birourile unor redacţii, persoane care auzind zgomotul produs au ieşit din birouri.-

Faptul săvîrşit de cei doi inculpaţi la 12 sept. 1980, de a fi lovit pe partea vătămată pricinuindu-i vătămări ce au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale de 4-5 zile întruneşte trăsăturile constitutive ale infracţiunii de lovire prev. de art. 180 alin.2 din codul penal, text în baza căruia se va dispune condamnarea inculpaţilor.-

Martorii au precizat că inculpaţii au fost cei care au lovit primii, astfel încît nu pot invoca săvîrşirea infracţiunii sub stăpînirea unei puternice tulburări sau emoţii determinate de o provocare din partea părţii vătămate. Nemulţumirea inculpaţilor faţă de unele afirmaţii pe care le-ar fi făcut partea vătămată cu cîteva săptămîni înainte de incident, nu poate fi interpretată ca o îndeplinire a condiţiilor cerute de lege pentru aplicarea circumstanţei atenuante a provocării, prev. de art. 73 litera b cod penal.-

Inculpaţii nu sînt cunoscuţi cu antecedente penale.-Primul inculpat lucrează ca redactor la revista „Luceafărul“ revistă la care a lucrat şi inculpatul Tudoran D, pînă în perioada noiembrie-decembrie 1980, cînd şi-a prezentat cerere de demisie.-

Ţinînd seama de persoana făptuitorilor, de pericolul social concret al faptelor săvîrşite, se poate aprecia că scopul poate fi atins chiar fără executarea acesteia, astfel încît în baza art. 81 cod penal, se va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei.-

Se va atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor legale a căror nerespectare atrage revocarea suspendării condiţionate.-

În baza art. 191 cod pr. penală, inculpaţii vor fi obligaţi la cheltuieli de judiciare către stat.-

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂŞTE:

Conform art. 180 alin. 2 cod penal, condamnă pe inculpaţii – Dinescu Mircea, ..., şi – Tudoran Dorin, ..., la cîte 3000 lei amendă.-

Conform art. 81 cod penal, dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru ambii inculpaţi pe o perioadă de 1 an.-

Atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 359 cod pr. penală.-

Conform art. 191 cod pr. penală, obligă inculpaţii la cîte 150 lei cheltuieli judiciare către stat.-
Cu recurs.-

Pronunţată în şedinţa publică de la 4 Sept. 1981.-


Accesaţi şi:

• Mircea Dinescu, pervertirea adevărului, P.C.R.-ul şi organizaţia de partid a revistei România literară (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mircea-dinescu-pervertirea-adevarului.html)
• 26-28 decembrie 1989. Revoluţia română reflectată în presa străină (I) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/26-28-decembrie-1989-revoluia-romna.html)
• 13 ianuarie, evenimente reflectate în presă, Le Monde relatează vizita oficială a ministrului francez al Afacerilor Externe în România (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/13-ianuarie-evenimente-reflectate-n.html)
• ROMÂNIA – 1989. Cronica unor evenimente anunţate (http://civicmedia.ro/acm/index.php? option=com_content&task=view&id=764&Itemid=1)
• Mircea Dinescu: autoportret în tuşă marxist-leninistă (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mircea-dinescu-autoportret-in-tusa.html)
• Nicolae Manolescu, elogiator al lui Marx şi Iliescu, respind de Academia Română (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/nicolae-manolescu-elogiator-al-lui-marx.html)
• Mineriada din 13-15 iunie 1990. Bucureştiul însângerat (I) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mineriada-din-13-15-iunie-1990.html)
• Mineriada din 13-15 iunie 1990. „Crima e aplaudată pe străzile Bucureştiului“. Bucureştiul însângerat (II) (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mineriada-din-13-15-iunie-1990-crima-e.html)

Mircea Dinescu, pervertirea adevărului, P.C.R.-ul şi organizaţia de partid a revistei România literară

Mircea Dinescu şi Marius Chicoş Rostovan
*** Vasile Băran, 1993

Mircea Dinescu este: „bufon, bandit, bursier, calomniator, chiaun, du­bios, cameleonic, duplicitar, elucumbratist, farseor, fraticid, golan, hahaleră, hoţ, infatuat,limfatic, leneş, mitoman, nărod, obraznic, oligofrenic, prost, ridicol, stalinist“

Ca să-mi dau seama mai bine ce în­seamnă a fi un personaj dubios am luat din raftul bibliotecii mele un dicţionar pu­blicat de Mircea Sântimbreanu, pe când era director al Editurii Albatros, în colec­ţia Cogito, exact cu 15 ani în urmă, în­tr-o ediţie îngrijită de Mircea Duduleanu, purtând titlul: Calităţi şi defecte.

Şi am notat următoarele calităţi: altruist, bun, cinstit, darnic, deschis, drept, jovial, lu­minat, modest, om, parolist, prietenos, ro­mân, săritor, sincer, vioi. Sunt chiar atri­butele folosite în urmă cu 4 ani în adu­narea generală de alegeri a biroului de partid de la revista „România literară“ de Mircea Dinescu propunându-mă, cu puţină vreme înainte de cel de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Ro­mân, secretar.

El a spus (ridicându-se respectuos şi abţinându-se să nu dea din picioare ca un cal nărăvaş, cum îi este obiceiul, ci numai din mâini) textual:

„Vasile Bâran, colegul nostru de redac­ţie, prozator talentat, mai talentat decât mulţi despre care scrie la nesfârşit cri­tica literară şi publicist de primă linie, invidiat de reporteri cândva renumiţi, este un om cu calităţi demne de toată preţuirea, cinstit, drept, sincer şi deschis în relaţiile colegiale, prietenos, bun, săritor, gata, ca românul, oricând să le ajute să ieşi din impas, garantând pen­tru celălalt cu propria-i bogăţie morală, om luminat, jovial, parolist în care poţi avea oricând încredere deplină, iată de ce îi propun să fie ales secretarul birou­lui organizaţiei noastre de partid“. Sigur că eram emoţionat, mai ales că privindu-l clipă de clipă, lumina ochilor săi pătrundea de-a dreptul în fiinţa mea în­fierată.

Aveam senzaţia că trăiam un moment fericit. Nu te naşti decât o dată să ai norocul să fii lăudat în acest chip de un poet ca Mirceo Dinescu. Un poet admirat de-atâţia cititori, băieţi şi fete care-l lăudau apreciindu-i talentul, bă­trâni ce lăcrimau la versurile sale ca la superbe Creaţii ale propriilor lor nepoţi. N-am fost ales chiar secretar, ci adjunct. Secretar a fost ales poetul Ion Horea, la ale cărui calităţi s-a adăugat şi aceea de a fi avut o mai bogată experienţa uma­nă. Oricum, trăisem, cum spuneam, dato­rită lui Mircea Dinescu, o clipă de in­tensă satisfacţie sufletească. Poetul mă descrisese mulţimii din sală ca pe un om pe care-l preţuia din foarte importante puncte de vedere. Eram, deci, pentru el, omul neduplicitar, omul – om.

Şi iată că mai acum câteva săptămâni în numărul din 27 iulie-2 august 1993, al hebdomadarului său „Caţavencu“, adică după patru ani de la acea adunare de partid, Mircea Dinescu mă face la o rubrica semnată golăneşte „Platon şi Aristotel, stânjeniţi de-un stânjenel“ (nici handicapaţii mintali nu şi-ar permite un asemenea ridicol joc de prostie umană) nici mai mult nici mai puţin decât un „personaj dubios“.

Agăţându-se de un articol publicat de Corneliu Băran despre Premiile Uniunii Scriitorilor (manifestare la care în calitatea lui de preşedinte nici n-a participat) Mircea Dinescu pu­blică în „Caţavencul“ un microfoileton care începe aşa:

„Băiatul lui Vesile Băran, personaj dubios, dar ataşat par­tidului (ăla de dinainte)“ ...adică Partidul Comunist Roman Aşadar, să repetam : „...personaj dubios, dar ataşat partidului (ăla de dinainte)“ Cum, adică, dubios, dar ataşat partidului? Unde este defec­tul şi unde calitatea? Sau, mai exact, unde-i logica propoziţiunii, măi băiatule, că te dau acum pe mâna lui Marius !? „Ai auzit tu, gioarso, de Marius... Chicoş Rostovan? Ai auzit, tu de logică, mă, scârnavule, sau n-ai auzit ? Atunci dacă n-ai auzit scoate-ţi deştu din nara şi-ascultă colea: pune mâna şi-nvaţă, loazo, că ţi-oi rupe urechile din capul tău sec!“

Vasăzică, acum patru ani, în plină vară, ca şi acum, Mircea Dinescu mă propune secretar de partid într-o organizaţie comunistă din care el însuşi făcea parte (altminteri n-ar fi avut ce să caute acolo, bagabondul!). Garantând cu fiinţa lui de om devotat Partidului Comunist Român, că meritam prin cali­tăţile dovedite să fi condus acea organizaţie de bază cu rol important în viaţa revistei, „România literară“ la care lu­cram amândoi ca redactori.

Iar azi, într-o revistă făcută de el, mă taxează ca personaj dubios nu se ştie pentru ce? Că sunt ataşat acelui partid de dinainte, în cadrul căruia el însuşi m-a recomandat să fi fost secretar sau că pe de o parte sunt dubios, iar pe de alta ataşat? Şi el care m-a recomandat atunci, el studentul Şcolii superioare de partid „Ştefan Gheorghiu“, el fostul secretar el Birou­lui Uniunii Tineretului Comunist de la Uniunea Scriitorilor, el, cel care urca zil­nic scările C.C. al P.C.R. cerşind funcţii pe le reviste, el ajutat de Gogu Rădulescu să devină din pompier redactor al Almanahului Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, el ingratul şi cameleonul de azi, cum este? Nu el este cu adevărat personajul dubios?

Răsfoiesc dicţionarul Cogito şi notez de acolo defectele uma­ne, tot pe alfabet şi-mi dau seama că Mircea Dinescu le-a adunat în fiinţa lui pe toate. Dar nu ca pe lacune, ci ca pe nişte merite! Ia să vedem: anormal, analfabet (nici liceul nu l-a absolvit ca lumea!) bufon, bandit (i-a înşelat pe toţi; scriitorii care l-au ales în fruntea Uniu­nii, făcând afaceri veroase pe seama lor) bursier (aşa cum este el, calitatea devine defect) calomniator, chiaun, du­bios (aici ar avea dreptate Marius Chicoş Rostovan) cameleonic, duplicitar, elucumbratist (întâmplare a unui ames­tec haotic de idei absurde), farseor, fraticid (în sens de trădător al scriitorilor români), golan, hahaleră, hoţ, infatuat, jidovit (în sensul de a se subjuga ideilor sioniste) Kiwist (păsăroi fără aripi) limfatic, leneş, mitoman, nărod, obraznic, oligofrenic, prost, ridicol, stalinist (rudă cu Brejnev şi Gorbaciov) sinucigaş (în sensul că şi-a nenorocit talentul poetic, devenind businessman), şamanist, şleathtenist (în sensul că lucrează în şlepcă, cum zicea Marin Preda), tolomac, taumaturg, uzurpator (în sensul că şi-a însuşit: drepturi şi bunuri care nu erau ale sale). Viclean, vicios, xenofob (în sensul că şi-ar vinde pentru afacerile sale şi ţara la străini), tifoid, zooparazit (în sensul că s-a lăsat demult de munca serioasa, cinstită) zerovalent.

Încă o dată:

Ce pot spune despre un individ care-mi subliniază în faţa colegilor calităţi de om de onoare propunându-mă într-o funcţie meritorie în acele vremuri, iar astăzi, datorită aceloraşi calităţi pe care spre deosebire de el le păstrează, mă face personaj dubios?

Vasile Băran, Mircea Dinescu şi Marius Chicoş Rostovan, Vremea, 18 august 1993

„Sub zodia proletcultismului“, Ana Blandiana: „Slavă veşnică lui Lenin“

Odă 1918
+++++Ana Blandiana

Slavă neamului acesta,
Vremurilor noastre slavă!
Slavă erei ce se naşte
Duşmănită şi grozavă;
Slavă robului de veacuri
Care n-o să fie rob;
Slavă ţării ce înalţă
O şesime de pe glob;
Slavă! Slavă fericirii:
Vremii viitoare slavă;
Slavă lumii ce se naşte
În această oră gravă;
Slavă anului acesta
Ce-a ucis în colb milenii;
Şi de flăcări, ca drapelul,
Slavă veşnică lui Lenin.

Ana Blandiana, Odă 1918, Tribuna, nr. 46, 12 nov. 1959


Ploaia (fragment)
+++++Ana Blandiana

În noaptea asta udă ca o ploaie
Am scris întâiul cântec comunist.
De zece zile toamna se jeleşte
Şi totuşi pe şantier nu-i nimeni trist

Ana Blandiana, Ploaia, Tribuna, nr. 24, 13 iunie 1959

Anton Crihan: Un mare patriot şi martir

Anton Crihan – luptător devotat ideilor Unirii şi întregirii României

S-a născut la 10 iulie 1893, în satul Sîngerei, din judeţul Bălţi. După studii
liceale în capitala de judeţ şi specializarea în Studii Economice, la Odessa, au venit anii războiului şi tînărul basarabean a fost nevoit să răspundă chemării la arme a ţarului, pentru o cauză ce era atît de străină românilor basarabeni.

Pe front, l-au prins evenimentele revoluţiei ruse din iarna şi din primăvara anului 1917, Anton Crihan aderînd la ceea ce i se părea a fi o mişcare de înnoire a „închisoarei popoarelor”. Împreună cu Gheorghe Madan (preşedinte), ca secretar, a iniţiat o întrunire a soldaţilor basarabeni aflaţi pe front, în cadrul căreia participanţii şi-au declarat adeziunea la Partidul Naţional Moldovenesc, dar au şi dat „întregul sprijin... stâpînirii vremelnice a Rusiei” în speranţa – vai, cît de deşartă! – că „va feri scumpa-ne Basarabie de siluirile şi jafurile nelegiuite ale anarhiei”.

A înţeles curînd turnura periculoasă pe care, sub influenţa bolşevică, o luau evenimentele, plecînd la Odessa, unde, în colaborare cu I. Codreanu (celebrul, încă de atunci, „Moş Codreanu”) a înfiinţat Comitetul Naţional Ostăşesc, organizînd primele „cohorte” naţionale, menite a proteja gubernia de atrocităţile bolşevicilor, „În zilele de 30-31 august şi 1-5 septembrie 1917, Plenara Comitetului Organizaţiei Revoluţionare Moldoveneşti, la care au luat parte cu drept de vot, 117 delegaţi din garnizoane şi fronturi ale Rusiei, care timp de 7 zile au discutat şi chibzuit pentru a găsi calea ce va fi forma cea mai bună de a face Unirea Basarabiei cu România, au hotărît ca Unirea să se facă în două etape, şi anume Basarabia să se desprindă de Rusia şi să se declare stat independent şi fără să aştepte pînă la reorganizarea administraţiei statale, ca stat independent, să treacă la înfăptuirea Unirii, după cum a hotărît Plenara”. (Proces-verbal al Comitetului Organizaţiei Revoluţionare din Odessa, 5 septembrie 1917)

Printre organizatori s-a numărat şi Anton Crihan, devenit comisar în Basarabia, pentru treburile Sovietelor militarilor (cum se numeau organizaţiile soldăţeşti) şi inspector al cohortelor de miliţie. Convingerile sale privind mersul evenimentelor basarabene se cristalizau tot mai pronunţat către o acţiune în concordanţă cu idealurile de unire ale populaţiei. În acest sens s-a şi pronunţat la Congresul militarilor moldoveni – 20-26 octombrie 1917.

„După acele embrioane de miliţii moldoveneşti, cu sprijinul Comisarului guberniei Basarabiei – Vladimir Cristi – mare patriot basarabean, dar mai ales după hotărîrile Congresului general ostăşesc moldovenesc de la Chişinău, de la 20-26 octombrie 1917, Anton Crihan a organizat temeinic şi a condus, în calitate de inspector al miliţiilor, cohortele de miliţii moldoveneşti, regulamentar formate, care erau răspîndite pe centre judeţene din cuprinsul Basarabiei, pentru a interveni la cazuri de urgenţe” (Nicolae P. Nitreanu, Istoria Unirii Basarabiei cu România, manuscris, B.A.R.).

Dar momentul de cotitură decisivă a dlui Crihan s-a produs în acea zi de Bobotează a anului 1918 cînd, în Chişinău, a sosit masivul eşalon de prizonieri români ardeleni, ce hotârîseră, la Darniţa, să se alăture ca voluntari armatei române. Atunci, din ordinul lui Levenson, ajuns comandant al Garnizoanei Chişinău, Frontotdelul a organizat masacrarea unui însemnat număr dintre aceşti prizonieri dezarmaţi. Anton Crihan a protestat cu toată energia, fiind arestat şi dus în curtea Şcolii Spirituale. A reuşit să evadeze şi, împreună cu un alt militant basarabean, Bosie-Codreanu nu s-a oprit decît la Iaşi, urgentînd ajutorul pe care Ţara trebuia să-l dea basarabenilor pentru a duce la bun sfîrşit lucrul început, sau, cum se va pronunţa, în altă provincie românească, un alt patriot unionist, pentru „plinirea vremii”.

Acest lucru s-a şi întîmplat, încît în istorica zi de 27 martie 1918, cînd Basarabia s-a unit cu Ţara, Anton Crihan se afla în sala ce reunise Sfatul Ţării, pentru a-şi da entuziast Votul de aprobare.

După înfăptuirea Unirii şi încheierea războiului, Anton Crihan s-a dedicat ideilor integrării Basarabiei în viaţa economică, politică şi socială a României. Subsecretar de stat la Agricultură, deputat în repetate rînduri (1919, 1920, 1922, 1932), participant în delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Versailles, Anton Crihan şi-a realizat încă un vechi vis al său, acela de a face
studii în Ţară. A urmat, aşadar, Dreptul – ce s-a adăugat studiilor politice şi economice făcute la Odessa (doctoratul dîndu-şi-l la Paris).

Sensibil la greutăţile în care se zbătea ţărănimea basarabeană, s-a preocupat de soarta acesteia. A pus bazele Partidului Ţărănesc din Basarabia, contopit ulterior în Partidul Naţional Ţărănesc, în cadrul căruia a devenit una dintre proeminentele personalităţi politice.

Dar s-a gîndit la soarta ţăranului şi pe plan profesional, punînd bazele, în 1933, Facultăţii de agronomie din Chişinău, prima instituţie de învăţămînt superior agricol din această provincie.

„În anul 1933, guvernul român a transferat /la insistenţele lui Anton Crihan/ n.n. Academia de Studii Agricole din Iaşi, la Chişinău. Cursurile acestei Academii au fost pînă la urmă (1940 – n.n.) frecventate de peste 400 studenţi. Ea dispune de întinse suprafeţe de însămînţare, terenuri, staţiuni de experimentare şi e de o deosebită importanţă” (Ion Frunză, Bessarabien, 1942)

Dar norii negri pluteau în continuare pe cerul Basarabiei. În 1940 politica de forţă şi dictat a obligat România să cedeze teritoriul dintre Prut şi Nistru. Anton Crihan s-a refugiat în Ţară. Din păcate şi aici l-a ajuns după război mîna lungă, răzbunătoare a comuniştilor ruşi ce nu-i puteau uita contribuţia majoră la Unirea din 1918. Prin uneltele comuniste din ţară, în 1950 a fost arestat, stînd aproape doi ani la închisoarea Văcăreşti. A părăsit celula, dar, evident, eliberarea nu putea fi decît vremelnică. Prin Teremia, unde trăiau trei dintre cei şase fraţi, a izbutit să fugă în Iugoslavia; după o serie de peripeţii, a reuşit cu sprijinul ambasadei franceze să se stabilească în străinătate, ajungînd, în cele din urmă în U.S.A.

A rămas însă acelaşi luptător devotat ideilor Unirii şi întregirii României, autor – la 93 de ani! – a unei valoroase lucrări intitulate „Drepturile României asupra Basarabiei, văzute de istorici ruşi şi străini”, lucrare tipărită în Canada. Lui, ca şi celorlalţi susţinători activi ai drepturilor imprescriptibile ale României, stabiliţi în afara hotarelor ţării, li se cuvin cuvintele pe care le adresa, din ţară, un alt neobosit luptător pentru triumful cauzei românilor, Pan Halippa:

„Fraţi români, Manifestările sărbătoreşti pe care Dumneavoastră le-aţi organizat la New York şi în alte localităţi... sînt expresia sentimentelor de solidaritate a celor de un sînge şi un neam. Aceste manifestări ale Dvs. dovedesc încă o dată că deşi sînteţi departe de glia strămoşească, totuşi, atît în zilele de sărbătoare cît şi în zile grele, sînteţi alături de noi şi ne împărtăşiţi şi durerile, dar şi bucuriile... Fraţi români din America, aici cei care ne-am sesizat poate cei dintîi şi poate, mai mult de atitudinea pe care Dvs aţi acordat-o acestei sărbători, sîntem noi, românii basarabeni, refugiaţi din Basarabia în Ţara noastră mamă, România”. (Pan Halippa, scrisoare către Romanian-American Comitee Detroit-Michigan, U.S.A., 12 mai 1973)

Potrivit dorinţelor testamentare, rămăşiţele pămînteşti ale lui Anton Crihan au fost aduse în ţară, cu sprijinul forurilor guvernamental-statale, precum şi cu efortul unor organizaţii militant-unioniste.

Din Capitala României, unde i s-au organizat slujbe religioase, apoi din Iaşi, osemintele sale au fost duse la Chişinău şi, de aici, în Sângereii natali, unde odihnesc, aproape de hotarul etniei române. N-a apucat militantul unionist, aproape centenar, nici aniversarea a trei sferturi de veac de la ziua cînd Basarabia s-a pronunţat pentru Unirea cu Ţara.

Gheorghe David, Românii şi românitatea, Curierul Românesc, anul V, nr. 3, martie 1993

Din presa anilor '90: Spionaj în favoarea KGB-ului

Spionaj în favoarea KGB-ului

Britanicul Michael Smith, expert în electronică, angajat al unei importante firme de echipamente militare, a fost acuzat de spionaj în favoarea Moscovei — informează Reuters.

În cadrul procesului început ieri la Londra, Smith a negat toate acuzaţiile ce i-au fost aduse. El a fost arestat după ce Victor Oşcenko, ofiţer KGB stabilit în Occident, a dat autorităţilor britanice informaţii cu privire la activitatea lui Smith.

Procurorul Sir Derek Spencer a declarat că Smith a devenit membru al Partidului Comunist în anii '70 şi, mai târziu, a fost recrutat de Oşcenko, care lucra ca secretar II la ambasada sovietică din Londra. „Smith a furnizat informaţii tehnice şi materiale de la locul său de muncă, relevante în ceea ce priveşte potenţialul nostru militar. Se pare că trădarea sa a pornit la început, din motive ideologice, iar mai târziu a fost încurajată financiar“ — a declarat Sir Derek Spencer.

Spionaj în favoarea KGB-ului, Vremea, nr. 265, 22.09.1993

+++++PS:

Credeţi că în România au existat/există persoane

care au făcut/fac spionaj în favoarea altor state?
Aveţi cunoştinţă de vreun caz descoperit de autorităţile române?

De ce a fost lichidat Cezar Ivănescu? Posibile explicaţii într-un interviu din 1993. C. Ivănescu: „cel mai atacat după decembrie '89 a fost Eminescu“

Cezar Ivănescu:
„După fiecare revoluţie românească
se atacă valorile şi cel mai atacat
după decembrie '89 a fost Eminescu“

Poezia modernă este o erezie

– Stimate Cezar Ivănescu, iată, ne întâlnim din nou (şi din nou) la CASA POGOR, aici unde s-a produs inteligenţa aurorală a românilor sau „visul inteligenţei libere“, cum a definit Titu Maiorescu faimoasa „Junime“. Aţi vorbit astăzi despre un proiect: în toamnă intenţionaţi să începeţi la Iaşi un Curs de poezie...

– Nu ştiu dacă o să se cheme Curs de poezie sau Prelegeri de poezie ori o să aibă o altă denumire. Oricum, este vorba de nişte cursuri de poezie care vor încerca să facă un lucru nemaifăcut până acum în lume...

– Vorbeaţi de un efort de redescoperire a artei poetice la un asemenea curs...

– După toată experienţa pe care am parcurs-o ca artist român şi european, consider că mi-am încheiat misiunea şi pentru ţara mea, şi pentru Europa, de altfel puteam să fiu şi dispărut la ora actuală şi, depăşind limitele europene, încerc să ajung pe o cale mistică la esenţa unei arte pe care, de fapt, am practicat-o o viaţă. E vorba deci de depăşirea limitelor de gândire europeană. Poezia modernă este o formă de poezie, dacă vreţi, degradată, o erezie. Este, oricum, o cale lăturalnică, nu este calea regală a poeziei. Esenţa poeziei a fost cea de artă magică, de artă totală, unită cu muzica. Astfel a fost poezia în primele forme din care s-au născut apoi alte forme. La greci, de pildă, din ditirambi – care erau versuri, cum ştiţi, scandate, rostite – s-a născut tragedia greacă, apoi poezia lirică ş.a.m.d. Tot ce a fost poezie şi artă magică la egipteni, la tibetani, la indieni era o artă completă,o rostire în marginea sacrului în care poezia era însoţită întotdeauna de muzică. Muzica ce însoţea Odele lui PINDAR sau poemele trubadurilor era şi ea scrisă. Această muzică s-a pierdut la europeni. După epoca medievală am intrat în această epocă a tiparului şi am făcut câteva sute de ani poezie exclusiv scrisă, tipărită, semnată şi destinată unui public relativ restrâns, care nu e o artă directă; este o artă convenţională.

Adevărata mare poezie a lumii, dacă luăm marile texte chinezeşti, indiene, Vedele, era muzică şi conţinea un mesaj religios, filosofic, poetic, totul fiind susţinut de muzică. Noi am pierdut această mare tradiţie. Totul este falsificat acum în poezie,o abatere de la sincretismul şi esenţa ei de artă completă. Forma literei tipărite este reductivă, fără bătaie lungă, în orice caz. Eu vreau să impunem arta completă a poeziei.

– Concret, aveţi în vedere ce: cântarea, recitarea poeziei?

– Nu recitare actoricească, care e rostire convenţională.

– Până la urmă, totul e convenţional în artă. Dar probabil eu am o vedere îngustă, sunt încorsetat, prizonier în teritorul gândirii şi simţirii europene. În vremea noastră se află omenirea într-o criză generală, deci şi spirituală? Poezia este, şi ea, în criză?

– Dar unde situăm noi omenirea? De la 2000-2500 de ani înainte de eră şi istoria de după Hristos. Deci vreo 5000 de ani de civilizaţie cunoscută. Or, toate descoperirile infirmă ideea istoriei evolutive, de la simplu la complex, de la primitiv la modern; noi suntem un ciclu de civilizaţie care vine după alte mari civilizaţii.Toate marile civilizaţii – indiană, chineză, greacă ş.a.m.d. – au preluat nişte tradiţii. Avem mult mai multă istorie în spatele nostru. Ce înseamnă criză? Criza este o stare de tensiune, istoria este o tensiune continuă. Deci criza este, de fapt, o stare normală, ea dispare când mori, când ai dispărut ca civilizaţie.

„Când eu citeam cărţile fundamentale ale omenirii, mata te ocupai de realismul socialist...“

– Un critic scria, zilele trecute, despre opera dv., afirmând că LA BAAAD este una din marile cărţi ale poeziei naţionale. „De la Eminescu şi Bacovia nici un alt liric român n-a mai atins profunzimile afective pe tema morţii aşa cum a făcut-o acest poet atât de puţin cunoscut la adevărata lui dimensiune.“ Vă consideraţi puţin cunoscut sau nedreptăţit de critică?

– Puţin cunoscut, da; nedreptăţit de critică, nu. La nivelul foarte jos al criticii literare de după război, chiar consider o performanţă că un om politic că Nicolae Manolescu a reuşit să scrie o cronică literară, despre mine, destul de onorabilă. Oricum, un om politic care scrie despre poezie e un lucru destul de bun. N-am avut mari critici – în afară de cei care aveau deja operă, de la Călinescu la Vladimir Streinu – pentru că cei de după război nu au avut o formaţie culturală corespunzătoare – limbi clasice, filosofie, arte. I-am spus odată, la Mogoşoaia, d-lui Eugen Simion – era şi Marin Preda de faţă, şi Mihai Ursachi – că eu nu pot avea pretenţie ca dânsul să scrie un rând despre mine, cel mult să scriu eu despre dânsul. „Dumneata – i-am spus – nu mă poţi pune pe mine în valoare. Când eu citeam cărţile fundamentale ale omenirii, mata te ocupai cu realismul socialist“.

Eu şi alţii n-am urmat calea oficială, ortodoxă, ne-am dus la textele sacre. Ne-am iniţiat singuri şi suntem tobă de carte. Şi atunci cum să vii dumneata, Eugen Simion, să-mi dai mie lecţii, să vorbeşti despre influenţele ce s-au exercitat asupra mea. Aşa stând lucrurile, critica literară se poate ridica cel mult de la un grad onorabil de opinie. Apoi, falimentul literar, care se vede şi din starea revistelor U.S. Era foarte bine ca U.S. să fie puternică, să schimbe preşedinţi sau şefi de guvern în ţara asta. Acolo era o centrală de energie care însă s-a distrus. Sub comunişti, U.S. m-a sprijinit, m-a ajutat să trăiesc şi aş fi dorit să trăiesc în această breaslă şi după Revoluţie. Nu s-a putut.

– Nu o consideraţi o instituţie, o structură stalinista?

– Absolut deloc!

– L-aţi cunoscut bine pe Marin Preda. Mulţi spun că, dacă ar fi trăit acum, personalitatea sa ar fi unit forţele scriitoriceşti. Ar fi condus el oare chiar o societate a scriitorilor români?

„Marin Preda a fost ultimul mare scriitor român respectat de puterea comunistă. [...] Curios este că la U.S. ceea ce nu s-a putut întâmpla sub comunişti s-a petrecut în democraţie: plătirea poliţelor în mod oribil.“

– În ultimii 5-6 ani din viaţa lui Marin Preda, am fost cel mai bun prieten al său. Mie şi soţiei mele,Preda ne-a lăsat scrisoarea testamentară pe care am publicat-o. Am trăit în preajma lui şi am fost al doilea consilier al său după Ion Caraion. Era, sigur, o autoritate incontestabilă din toate punctele de vedere. Ar fi putut face mult pentru echilibrul U.S. în ce priveşte biografia lui, se spun acum, inclusiv de către unii din familia sa, foarte multe aberaţii. Eu ce pot să spun este că Marin Preda a fost ultimul mare scriitor român respectat de puterea comunistă. Ceauşescu nu se atingea de Marin Preda. A fost ultimul autor tabu pentru ei. Mai ales după Revoluţie ne-ar fi trebuit o asemenea personalitate care, în mod normal, trebuia să fie preşedintele U.S. El ar fi împăcat toate partidele şi facţiunile din Uniunea Scriitorilor. A mai reuşit asta un mare preşedinte, nu şi un mare scriitor, George Macovescu. Curios este că la U.S. ceea ce nu s-a putut întâmpla sub comunişti s-a petrecut în democraţie: plătirea poliţelor în mod oribil.

– Mihai Ursachi se referea astăzi, aici, în faţa publicului venit la Casa Pogor, la Constantin Noica. M-a şocat sintagma noicismul găunos.

– Nici un fel de exagerare în ceea ce-l priveşte pe Noica nu e bună. Astea sunt formele la Mihai Ursachi.

– Chiar putem vorbi de pactul lui cu totalitarismul comunist?

– Aici s-ar putea spune ceva, dar nu în plan filosofic, ci în plan politic.

– A făcut Noica politică?

– Cam da. Nu activă, e drept. Dar dincolo de asta, în ţara noastră care, în general, nu are structuri culturale puternice, personalităţi şi linii bine întărite în filosofie, gândire etc. este nevoie de Noica. În filosofie, el se situa pe poziţia tradiţională europeană. Un exeget german spunea că toată filosofia de la Platon la moderni este un comentariu la Platon. Aşa este. N-a evoluat mult filosofia de la greci la cea clasică germană. Dar Noica cuprindea bine această întindere: două mii de ani de filosofie europeană. Deşi a făcut pasul până la Heidegger şi a fost influenţat de acesta, el se oprea totuşi, ca viziune, la filosofia clasică germană, excluzând ceea ce, pentru generaţia noastră, a mea şi a lui Ursachi, a însemnat enorm: existenţialismul – de la Kierkegaard la francezi. El considera existenţialismul o erezie sau o filosofie neserioasă. Or, existenţialismul a deschis nişte porţi, ne-a apropiat de un filon de filosofie vie. Aici Constantin Noica era rigid, închistat.

„Eminescu a fost făcut fascist de un fascist tipic“

– Revin, a făcut Noica politică? Unii afirmă că a fost legionar, alţii că ar fi fost comunist. E o confuzie totală, ca şi în cazul lui Eminescu – când protolegionar, când apt de „a motiva“ comunismul.

– Eminescu a fost făcut fascist de un fascist tipic: Moses Rosen. Noica a fost un simpatizant legionar, dar cei de azi nu ştiu ce a însemnat legionarismul în România de atunci. Când a intervenit alianţa cu Germania, Noica şi-a părăsit soţia, care era fiica unui englez, proprietarul Cazinoului din Sinaia, a trimis-o cu copil cu tot în Anglia pentru că era un simpatizant al Germaniei lui Hitler. Era convins că viitorul Europei îl va face Hitler. Astea sunt lucruri care nu mai trebuie ascunse, din moment ce nemţii publică fotografia lui M. Heidegger, cu mustăcioară a la Hitler, şi toate mărturisirile lui ca partizan deschis al führerului. Trebuie să depăşim planul incidenţelor biografice şi să venim la operă, trebuie să depăşim şi momentul legionar, şi momentul comunist ale lui Noica,pentru că el răscumpără aceste păcate prin operă şi prin marea temă naţională. A „căzut“ pe această mare temă. În cultură, în filosofie, în limbă, în poezie prin Eminescu, această temă este veşnică pentru români. Nu a avut, e drept, toate deschiderile – eu m-am întrebat, de pildă, cum el, care l-a înţeles atât de profund pe Eminescu; a fost complet opac la gândirea extrem-orientală, mai ales cea indiană.

– A fost opac şi la literatură?

– Da, dar nu atât cât se vorbeşte şi se crede. El a citit mai multă literatură decât mulţi literaţi şi critici din vremea lui. În orice caz, nu a fost atât de opac cât acreditează Epistolarul lui Liiceanu. Eu aş fi vrut să adaug Epistolarului corespondenţa pe care o am de la Constantin Noica, din care se vede că el, şi în materie de literatură, a avut nişte mari intuiţii. El voia să ne ia, şi pe mine, şi pe Ursachi, ca pe discipolii lui de la Păltiniş, să ne facă filosofi. Am rămas la
poezie.

– Să rămânem deci la poezie, la literatură. Cum vedeţi refăcută scara valorilor, ce părere aveţi despre revizuirea de care se face atât caz, unii trecând chiar la demolări?

„Când dl. N. Manolescu scria pagini întregi, în România literară despre Dumitru Popescu, eu ştiam că autorul respectiv este o nulitate şi-l tratam ca atare.“

– Am urmărit la televiziune o emisiune în două părţi – SIMPOZION, cu nişte invitaţi acolo, printre care şi unul care nu ştia să lege două fraze: Augustin Buzura. Eu nu discut valoarea lui ca scriitor, nici faptul că i-a închinat lui Nicolae Ceauşescu laude, în 1971, ca să-şi salveze o carte care era să fie topită. E treaba lui. Dar de ce să vină la TV, când el nu poate exprima coerent nici o idee. Mai era un domn care nici el nu ştie să lege două cuvinte, numit Marin Sorescu, care s-a bâlbâit încât, în a doua parte a emisiunii, n-a mai apărut. Apoi, dl. Octavian Paler, care nu prea acroşează ideile şi vorbeşte şi mult. Şi dl. Eugen Simion, care, spre stupoarea mea, a fost cel mai coerent. Dar nici unul n-a răspuns, de fapt, la întrebarea pusă – dacă istoria se repetă sau nu?

O revizuire fundamentală ar însemna că acum începem să gândim autentic. Eu am gândit însă totdeauna aşa cum trebuie, n-am nevoie să-mi revizuiesc ceva. Când dl. N. Manolescu scria pagini întregi, în România literară despre Dumitru Popescu, eu ştiam că autorul respectiv este o nulitate şi-l tratam ca atare. Critica să-şi revizuiască judecăţile şi – e drept – are mult de revizuit, pentru că, în general, a fost obedientă. Noi, scriitorii autentici din România, nu avem ce să revizuim, să rectificăm. Înainte însă de a rectifica, criticul român are datoria morală şi şcolară de a parcurge cărţile scriitorilor români. El n-a citit literatura din diasporă, de samizdat...

– Nu cred că literatura de care vorbiţi, importantă, fără îndoială, modifică esenţial tabloul literaturii române. Mai grav este, şi nu pentru opera lui Eminescu, care e eternă, ci pentru tinerii care pot fi şi total derutaţi şi deturnaţi, că se încearcă „dislocarea“ lui Eminescu, precum nu ştim care statuie a lui Lenin. Şi nu numai dv. ştiţi că sunt unii care se şi văd în manualele şcolare, în locul lui Coşbuc sau al lui Marin Preda.

– Asta e adevărat. A fost acest moment de haos postdecembrist, când s-au lansat veleitarii. Dar asta nu durează. O să ne echilibrăm, fiindcă nouă, românilor, nu ne plac extremele. După fiecare revoluţie românească se atacă valorile şi cel mai atacat, după decembrie '89, a fost Eminescu.

– Unora a început să le fie „ruşine“ cu DOINA lui Eminescu, scrisă acum exact 110 ani...

–Am făcut o emisiune la televiziune – CERCUL DESCHIS AL ARHETIPULUI, care cuprindea fragmente dintr-un spectacol de trei ore, realizat de mine pe 10 decembrie 1989 la Casa de cultură „Mihai Eminescu“ din Bucureşti. Se chema „Închinare lui Eminescu“. Am cântat DOINA la începutul şi la sfârşitul spectacolului.

–Şi nu v-a arestat Securitatea?

– Securitatea lui Ceauşescu nu era chiar aşa de rea cum zic unii securişti de azi. Gabriela Negreanu l-a invitat la acea emisiuneşi pe Victor Rebenciuc, care, în decembrie 1989, imediat după Revoluţie, a citit DOINA la TV. N-a recitat-o, pentru că nu o ştia pe de rost. Acum a refuzat, motivând că nu vrea să fie considerat naţionalist sau şovin. Eu o cântasem înainte de '89, inclusiv în 1983, la Casa Scânteii, în cenaclul meu, la o sută de ani de când fusese citită de poet aici, la CASA POGOR, unde ne aflăm acum. Am recitat-o, am cântat-o şi am răspândit-o la toţi cenacliştii mei, să o înveţe pe de rost –, pentru că este imnul nostru românesc. Emisiunea la care mă refer a fost difuzată însă după miezul nopţii,ca şi cum ar fi fost o emisiune porno. Deci, şi la ora actuală, o asemenea emisiune este considerată periculoasă. Atacurile se fac la valorile fundamentale.

Nicolae Labiş – cel mai talentat, de la Eminescu până când voi muri eu

– V-am auzit astăzi vorbind cu aceeaşi admiraţie ca şi cu mulţi ani în urmă despre NICOLAE LABIŞ.

– Cel mai talentat, de la Eminescu până când voi muri eu, se numeşte Nicolae Labiş. Nici Arghezi, nici Bacovia, nici Blaga, nici Ion Barbu nu au avut geniul lui Labiş. Dacă avea şansa să mai trăiască măcar până la 25 de ani şi să mai scrie vreo 2-3 cărţi, geniul său s-ar fi împlinit într-o operă. Aşa, el este un geniu nerealizat. Pentru că mă consider primul şi cel mai legitim urmaş al lui, în linie directă, vreau să scot o ediţie LABIŞ de vreo 50 de poeme, din care să se vadă că el este un mare poet român în linia lirismului moldovenesc. Eu ştiu că Securitatea ieşeană, în vremea studentei mele aici, deţinea primele poeme antisovietice şi anticomuniste ale lui Labiş. Prin intermediul dv., aş lansa un apel că, dacă cineva le mai are, să facă un act pios şi să le scoată la iveală. Nu e nimic urât în asta. Se ştie că au fost şi securişti oameni de caracter, au fost, cum sunt toţi oamenii, şi buni, şi răi. Labiş a scris acele poeme chiar aici la Iaşi, când era elev.

– Vă consideraţi urmaşul lui Labiş. Dar filiaţia Eminescu–Bacovia, de care vorbea criticul pe care l-am citat mai înainte?

– Da, însă criticul Theodor Codreanu, la care vă referiţi şi pe care îl preţuiesc – între altele, a publicat două cărţi despre EMINESCU – se referă la tema morţii. Dar linia moldovenească este mult mai complexă. Să nu-l uităm pe Alecsandri, de exemplu, un mare poet ignorat, necitit. Vibraţia mallarmeană am aflat-o prima dată la el, după aceea la Eminescu, după aceea la un alt poet de geniu, care este Bacovia, şi, în fine –, Labiş, al cărui urmaş direct sunt eu.

Numai spiritul ne va salva

– Deci Moldova – forţa meditaţiei româneşti. Parcă lui Mircea Eliade îi aparţine ideea...

– Au spus-o mai mulţi, nu numai Eliade. Şi este un adevăr, pentru că partea aceasta de ţară a fost mai puţin maculată. Cele mai vechi producţii folclorice româneşti s-au găsit în zona Rădăuţilor. E aici un filon de rasă veche şi bătrână cu o neîntreruptă continuitate şi cu un mare simţ al autohtoniei. „Nemişcându-ne“, am comunicat pe verticală cu Cosmosul, cu Dumnezeu, cu valorile absolute. De aici profunzimea şi fiorul metafizic.

– Ne aflăm într-un loc fără asemănare, la „Junimea“ lui Maiorescu, Eminescu, Alecsandri, Creangă, Conta, Xenopol, a atâtor altora şi, să nu uit totuşi, să-i pomenesc pe Iacob Negruzzi şi pe acel personaj teribil Vasile Pogor, stăpânul intelegentissim al acestei Case. În 1977, Nichita Stănescu îmi spunea, într-un interviu pe care i-l luam aici, în incinta acestei Case, că, păşindu-i pragul, „simţi cum MIORIŢA se transformă în ODĂ, în METRU ANTIC“...

„Nichita avea geniul lingvistic şi al formulării memorabile“

– Dar frumos, foarte frumos. Nichita avea geniul lingvistic şi al formulării memorabile. În timpul vieţii l-am înjurat în scris, destul de violent. Aş vrea să spun acum că el avea tremurul afectiv moldav în el. Nu era un muntean. Este un mare poet cu o operă foarte importantă. Eu însă nu comunic deloc cu poezia lui. Iar afirmaţiile criticii despre el sunt de un fals strigător la cer. De pildă, poezia lui nu are nimic comun cu Eminescu, el este un continuator perfect al lui Arghezi, un lirism verbios şi înflorit.

– Toţi poeţii români şi toţi românii, nu numai poeţii, au ceva comun cu EMINESCU... Dar aş vrea să vă întreb, în încheierea acestui dialog, pentru care vă mulţumesc, dacă, în epoca antipoetică şi... antiutopică în care trăim, mai putem striga, într-un glas cu prietenul nostru, poetul Ioanid Romanescu –„Trăiască poezia şi marii visători!“

– Da, cred că da. Altă lozincă decât asta foarte frumoasă este exclusă în acest final de secol, de Eon şi de zodie, pentru că intrăm în Vărsător. Spiritul va mai câştiga ceva. Ne va salva pe toţi. Şi pe cei aflaţi în derută, şi pe cei frustraţi, şi pe cei ce trăiesc în bunăstare. Numai Spiritul ne va salva. În nici un caz valorile astea materiale. Da, îi dau dreptate lui Ioanid Romanescu – „Trăiască poezia şi marii visători!“.

Constantin Coroiu, interviu cu Cezar Ivănescu, Adevărul literar şi artistic, 27 iunie 1993, pp. 3-4

Icoană cu Sfinţii Închisorilor, Sf. Mc Ilarion, Sf. Cuvios Daniil, Sf. Valeriu Mărturisitorul

Trăiesc flămând

+++++ Valeriu Gafencu

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie
Frumoasă ca un crin din Paradis.
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
şi-mi primeneşte sufletul de zgură:
Atunci Iisus de mine mult se-ndură,

Refren: Nu plângeţi că mă duc de lângă voi,
Sau c-o să fiu zvârlit ca un gunoi,
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir.
Sub crucea grea ce mă apasă sânger,
Cu trupu-ncovoiat din cer coboară-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.
Mă plouă-n taină razele de soare
M-adapă Iisus cu apa vie,
Grăuntele svârlit în groapa-nvie
Cu viaţa îmbrăcat-n sărbătoare,
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.

Icoană cu Sfinţii Închisorilor, Sf. Mc Ilarion, Sf. Cuvios Daniil, Sf. Valeriu Mărturisitorul
(sursa: http://victor-roncea.blogspot.com/2009/01/o-icoana-sfintilor-inchisorilor-sf-mc.html)

UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA: OMAGIU (1983), printre autori: M. SORESCU, G. IVAŞCU, M. IORGULESCU, Gh. TOMOZEI, D. SĂRARU, E URICARU, C. STĂNESCU

„OMAGIUL“ din 1983

printre autori: Dumitru Radu Popescu, Paul Anghel, Alexandru Balaci, Maria Banuş, Eugen Barbu, Ion Dodu Bălan, Mihai Beniuc, Vasile Băran, Geo Bogza, Voicu Bugariu, Augustin Buzura, Nina Cassian, Mircea Ciobanu, Traian Coşovei, Ovid S. Crăhmălniceanu, Dan Deşliu, Nicolae Dragoş, Paul Everac, Petre Ghelmez, Ion Gheorghe, Mihnea Gheorghiu, Ion Hobana, Carolina Ilica, Mircea Iorgulescu, George Ivaşcu, Horia Lovinescu, Mircea Maliţa, Florin Mugur, Romul Munteanu, Edgar Papu, Adrian Păunescu, Titus Popovici, Ioana Postelnicu, Aurel Rău, Valeriu Râpeanu, Petre Sălcudeanu, Dinu Săraru, C. Stănescu, V. Teodorescu, Gh. Tomozei, C. Ţoiu, Mihai Ungheanu, Eugen Uricaru, Nicolae Velea, Dan Zamfirescu ş.a.

Sub cer albastru pe-albastru ocean
Corabia noastră aleargă-nainte.
Mîndră aleargă-nainte !
Spre viitor, spre comunism aleargă...
Prielnic e vîntul. Meşter cîrmaciul !
Mîndră corabia ! Meşter cîrmaciul !...

C. Stănescu

Marin SORESCU, CUVÎNT

Pentru România, pînă nu prea de mult, globul pămîntesc era foarte mare şi puţini reuşeau să ne localizeze ţara pe unul din continente, ţară care totuşi avea o istorie îndelungată, văr-sase atîtea lacrimi şi mult sînge, dînd numai în acest secol mii de jertfe omeneşti în două războaie mondiale.

De cînd este la cîrma acestei ţări tovarăşul Nicolae Ceauşescu, globul şi-a cîştigat dimensiunile lui reale şi ome­neşti. Este globul pămîntesc pur şi simplu, glob de lucru, şi România şi-a căpătat dreptul de a i se şti cu precizie, în orice moment, locul şi poziţia pe harta lumii, configuraţia ei spiri­tuală, rolul ei între naţiuni egale.

Mircea IORGULESCU, O MARE DATORIE

Există în istorie două feluri de epoci: unele dinamice, vi­jelioase, copleşind prin amploarea, densitatea, viteza şi pro­funzimea schimbărilor, altele încete, răbdătoare, lente ca un fluviu şerpuind leneş de-a lungul unor întinse cîmpii.
Dintotdeauna cele dintîi constituie pentru istorici obiec­tul preferat de studiu şi de cercetare. Iar literatura, şi ea, este fascinată de spiritul şi de înfăţişarea lor.

Cu toate că istoria românească a secolului al XX-lea nu este deloc săracă în astfel de epoci modificatoare de destin naţional, am deplina certitudine că perioada cea mai dinamică şi mai concentrată în radicale mutaţii petrecute în acest veac în toate planurile vieţii noastre individuale şi colective este aceea de după Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român.

Denumită încă de pe acum în mod curent cu numele celui aflat de atunci la conducerea partidului şi a statului, această epocă — epoca Ceauşescu — a marcat şi marchează o experienţă istorică fără precedent, imprimînd un curs categoric nou desfăşurării existenţei poporului român, în absolut toate laturile şi aspectele sale.

Iată de ce a scrie despre această epocă extraordinară, contemplînd-o din însuşi interiorul ei, cum o putem face noi, scriitorii români de azi, indiferent de genul în care ne expri­măm, este o mare, supremă datorie: morală, intelectuală, patriotică.

C. STĂNESCU, MÎNDRĂ CORABIE

Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român a adus în cultura şi literatura română un spirit nou, proaspăt, ca un dezgheţ primăvăratec. Lucruri despre care nu se discuta pînă atunci, idei şi teze de o noutate şi îndrăz­neală cu adevărat revoluţionară îşi impun brusc o mare putere de circulaţie în lumea culturii şi artei, valori is­torice şi literare de multă vreme ignorate reapar la lumină ocupîndu-şi locul cuvenit în conştiinţa epocii şi chiar cuvinte uitate în colţul dicţionarelor rar deschise reiau în stăpînire realitatea cea de toate zilele, pătrund în viaţă cu adevărata lor semnificaţie teoretică şi pondere practică.

Cuvîntul liber­tate se mută din dicţionare în realitate, cuvîntul conflict şi cuvîntul contradicţie încetează de a mai fi incompatibile cu socialismul, cuvîntul conştiinţă, greu încercat de măsurătorile procustiene ale dogmatismului, îşi recapătă adevărata sa demnitate, iar formarea omului nou se arată într-o cu totul altă lumină decît simpla şi tranşanta chestiune literară a eroului pozitiv, fără pată şi prihană.

Maniheismul cultural, copilul teribil al proletcultismului în chingile căruia se sufocau ma­rile valori ale istoriei şi literaturii naţionale – şi nu numai ele –cade în desuetudine, cultura română trezindu-se brusc din somnul dogmatic la auzul unor adevăruri capabile să pompeze sînge proaspăt în arterele unui organism ameninţat de inaniţie spirituală.

Aceste adevăruri care puneau capăt daunelor exclusivis­mului proletcultist şi consecinţelor îngustimii de vederi de esenţă dogmatică au fost afirmate răspicat, cu o rară demni­tate naţională, de secretarul general al partidului, căruia cul­tura de azi îi datorează regăsirea identităţii ei specifice, înconfundabile, o identitate ce nu se poate dizolva în apa tuturor mărilor, ci asumîndu-şi de oriunde influenţe şi soluţii potrivite cu firea ei adevărată, îşi revendică dreptul de a se sincroniza cu datele propriei sale biografii politice, spirituale şi morale.

Ridicată la o plenară conştiinţă de sine, la curajul şi demnitatea rostirii adevărului complex despre această epocă frămîntată şi pasionantă, literatura română îşi recu­noaşte şi îşi asumă izvoarele proaspete ale vieţii şi luptei celor mulţi, aşa cum au făcut-o înaintaşii, voievozii scrisului româ­nesc, aceia dintre care mulţi fuseseră detronaţi, maziliţi prin firman de la înalta poartă a dogmatismului.

Pereţii şcolii româneşti, albiţi de suferinţa dispariţiei unor mari valori, au fost împodobiţi la loc cu portretele creatorilor de istorie şi cultură, reintraţi masiv în muzeul viu al valorilor naţionale, rechemaţi să-şi îndeplinească mai departe misiunea de „eternii păzitori ai solului nostru veşnic“.

Această nouă împroprietărire culturală a poporului, a naţiunii noastre este opera de căpătîi ce a urmat dezgheţului politic şi spiritual inaugurat de Congresul al IX-lea, un con­gres situat sub semnul adevărului despre noi înşine şi al încrederii în destinul pe care ni-l făurim navigînd îndrăzneţ pe o mîndră corabie printre furtunile veacului:

Sub cer albastru pe-albastru ocean
Corabia noastră aleargă-nainte.
Mîndră aleargă-nainte !
Spre viitor, spre comunism aleargă...
Prielnic e vîntul. Meşter cîrmaciul !
Mîndră corabia ! Meşter cîrmaciul !...

George IVAŞCU, DIN ADÎNCUL INIMILOR

Multiple sînt modalităţile de manifestare a sentimentelor de profundă stimă şi vibrantă iubire pentru bărbatul ce întru­chipează atît de strălucit voinţa fermă de dezvoltare a orînduirii noastre socialiste, de continuă propăşire a întregului nostru popor, care îmbrăţişează astfel pe conducătorul partidului şi statului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cu prilejul aniversării zilei sale de naştere.Multiple sînt şi temeiurile acestei unanime reverberaţii spirituale.

Destinul a vrut ca această zi să fie în luna ianuarie, chiar după sărbătorirea Unirii Principatelor, şi în 1918, anul cînd, la 1 Decembrie, s-a înfăptuit Marea Unire. Sînt date cu o pu­ternică rezonanţă istorică în mintea şi inima atîtor generaţii. Cu atît mai intens în contemporaneitatea noastră, cînd desăvîrşirea unităţii naţionale a înscris noi şi noi atribute şi cînd imaginea trecutului originar şi a dezvoltării noastre ca na­ţiune s-a îmbogăţit prin sporite dimensiuni.

Este meritul Partidului Comunist Român, al secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, de a fi orientat cer­cetarea istorică spre aprofundarea datelor esenţiale ale vieţii poporului român din timpurile cele mai îndepărtate ale formării şi trăiniciei sale pe aceste pămînturi, în spaţiul arcului carpatic, străjuit de Dunărea bătrînă şi Marea cea mare.

Iu­birea de neam, în sensul deplinei legitimităţi ştiinţifice, pune­rea în lumină a rolului naţiunii, a tradiţiilor de luptă elibera­toare ale maselor largi, a capacităţii lor de a-şi făuri propria istorie, durînd o civilizaţie şi o cultură integrantă şi definitorie a continentului european — iată, sub semnul celui mai au­tentic patriotism, un vast proces de asumare a unui orizont prin el însuşi mobilizator de energie, stimulator de faptă. În inima acestui proces s-a situat tovarăşul Nicolae Ceauşescu, prin continua promovare a însemnelor personalităţii poporului român, prin consecvenţa şi prestigioasa afirmare a României pe plan internaţional.

Structurala relaţie între eforturile de neostenită căutare a pîrghiilor celor mai eficiente de edifi­care multilaterală a societăţii socialiste într-o Românie pe dru­mul de ascensiune spre stadiul de ţară mediu dezvoltată şi con­tribuţia ei tot mai activă la soluţionarea marilor probleme ale contemporaneităţii, această imagine a unei eroice devoţiuni în slujba propăşirii patriei deplin suverane şi independente şi, totodată, a consolidării păcii şi cooperării pe plan mondial, s-a identificat în sufletele noastre, ale tuturor, cu aceea a chipului tovarăşului Nicolae Ceauşescu.

Aşadar, o emoţionantă dinamică în cristalizarea şi pro­iectarea unei stări de conştiinţă colectivă, iradiind stimă şi iu­bire pentru omul ce simbolizează cea mai elevantă năzuinţă de mai bine a unui întreg popor, cel mai nobil.sentiment de cer­titudine şi de înaintare pe calea progresului într-o lume de complexe mutaţii, intrată într-o nouă eră, sub semnul revo­luţiei tehnico-ştiinţifice şi, concomitent, al afirmării geniului propriu al tuturor popoarelor.

Printr-o asemenea dialectică a conştientizării teoriei şi practicii revoluţionare, construcţia noastră socialistă a păşit pe noi trepte, astfel că, la Congresul al XII-lea al partidului, cutezanţa de gînd şi faptă, întruchipată de secretarul general, a pus într-o puternică lumină orientările şi directivele, marcînd acel Orizont-2000 în perspectivele căruia s-a angajat, cu forţe sporite, întregul nostru popor, într-o unitate încă mai desăvîrşită prin înşişi parametrii propăşirii generale a ţării, intrată într-o fază nouă a edificării ei socialiste.âIntensificarea activităţii politice se explică printr-o des­chidere încă mai largă a evantaiului de statorniciri democra­tice, prin anvergura conferită Frontului Democraţiei şi Unită­ţii Socialiste, prin consolidarea şi extinderea practicii de inte­grare în viaţa cetăţii a categoriilor tot mai eficient definite, de constructori încercaţi, trăind în efervescenţa propriei răs­punderi şi a iniţiativei personale în cele mai variate sectoare de activitate: în industrie, în agricultură, în învăţămînt şi cultură, în gospodărirea judeţelor, oraşelor şi comunelor, sub incidenţa autoconducerii şi autogestiunii, ca implicaţii directe ale vastului proces transformator, înnoitor, care prin el însuşi reflectă ceea ce s-a profilat şi s-a numit epoca Ceausescu.

În finalitatea unei noi calităţi a vieţii, intensa activitate politică şi organizatorică a secretarului general a îmbrăţişat deopotrivă dimensiunile de ansamblu ale noului cincinal, cît şi componentele lui detailate pe secvenţe de timp şi la proporţiile judeţene, a celorlalte subdiviziuni de ordin teritorial şi metodologic, privind marile unităţi industriale sau agricole, dar şi cu vădite refracţii benefice asupra stimulării micilor uni­tăţi cooperatiste, ca şi a capacităţii productive a gospodăriilor individuale.

Recenta Conferinţă Naţională a partidului a confirmat întru totul concepţia novatoare a tovarăşului Nicolae Ceausescu evidenţiind, în acelaşi timp, potenţialul uriaş de convertire în faptă vie al partidului, ca generator şi călăuzitor al forţei revoluţionare a maselor largi populare. în această perspectivă de strălucită sărbătoare, cu atît mai semnificative se afirmă manifestările de bucurie, cu atît mai pregnante urările de să­nătate şi ani mulţi fericiţi în fruntea partidului şi statului, adresate tovarăşului Nicolae Ceauşescu, toate din adîncul ini­milor, ca o sugestivă mărturie de mîndrie a întregii naţiuni care ştie că opera de exemplară dăruire a celui pe care-l cinsteşte, ca prestigios ctitor al României Socialiste şi iscusit călăuzitor al drumului ei spre comunism, va străluci cu atît mai trainic şi mai măreţ în lumina viitorului.

Viitor a cărui chezăşie este desăvîrşirea construcţiei so­cialismului în patria noastră.

Nobilă finalitate, întru care toţi fiii acestui pămînt urează tovarăşului Nicolae Ceauşescu ani mulţi şi fericiţi, pentru con­tinua propăşire a României pe noi culmi de civilizaţie, pentru înflorirea culturii şi artei înzestratului nostru popor!

Texte reproduse după Omagiu, Uniunea Scriitorilor din România, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1983 (BT: 19.01.1983)

Accesaţi şi:

• Nicolae Manolescu, o „tinereţe roşie“ şi două tablouri: un autoportret în tehnica contravérité şi un colaj cu mult roşu de „marx“ (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/nicolae-manolescu-elogiator-al-lui-marx.html)
  Mircea Dinescu: autoportret în tuşă marxist-leninistă (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mircea-dinescu-autoportret-in-tusa.html)
• Din seria omagiştilor ceauşişti: George Ivaşcu, Omagiu. Dan Deşliu, 26 ianuarie (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/gh-ivacu-omagiu-dan-deliu-26-ianuarie.html)