„CURVA“ PACEPA - TISMANEANU: Afacerea trădării. Tutarii de serviciu din GDS, noul Komintern: Liiceanu, Lucia Hossu Longin, Marius Oprea

Scris de George Roncea

„Curva Pacepa“ este o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinând unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder. Veteran al jurnalismului american de elită, personaj cu conexiuni la nivel înalt în administraţia americană, celebru în presa mare, specialist în intelligence, autor al unor analize de profunzime ale spaţiului (ex) sovietic, David Binder, o vedetă a nu mai puţin celebrului „The New York Times“, a executat în tuşe rapide o schiţă a lui Pacepa într-o prezentare critică apărută în 1988 la adresa „Orizonturilor Roşii“ - cartea de căpătâi a lui Ion Mihai Pacepa. Ziaristul american face ferfeniţă cartea lui Pacepa, iar pe general - „hapyy hooker of the spy trade“ - îl punctează în cuvintele memorabile pe care le-am citat şi eu.

În data de 24 iulie se împlinesc 30 de ani de când fostul consilier al lui Ceauşescu, Ion Mihai Pacepa, secretar de stat la MAI şi adjunct al şefului DIE, a cerut azil politic în SUA. La începutul anului 2005, în ultimele momente ale mandatului de preşedinte al lui Ion Iliescu, Ion Mihai Pacepa îşi primea înapoi gradul de general - restituit de către Justiţia noastră cea „imparţială“ şi nesubordonată politic PSD-ului de nici un fel.

Iliescu, alt gen de curvă bolşevică, ucigaş al celui care i-a fost un fel de tată adoptiv, Nicolae Ceauşescu, în casa căruia a fost adăpostit şi la picioarele căruia a dormit, l-a „servit“ pe colegul său „american“, Ion Mihai Pacepa, personaj care a avut un rol important în „lichidarea“ simbolică a lui Ceauşescu, desăvârşită peste ani de kaghebistul de serviciu Ion Iliescu. Partea neplăcută în „terminarea“ lui Ceauşescu a fost nu atât împuşcarea sa ci regia şi producţia - marca Moscow, care le-a atârnat de gât românilor, în eternitate, o moarte de Crăciun. Troica Brucan-Pacepa-Iliescu, alcătuită din personaje crescute la sânul mamei Rusia, i-a servit pe români cu o ciorbă de „revoluţie“ otrăvită, care le produce vomă şi astăzi, la trecerea termenului de 20 de ani de stupid people - sintagma celebră aruncată în scârbă poporului român de Silviu Brucan.

Brandul Pacepa - brandul „curvelor“ de pripasGeneral pe stil nou, curvă fericită sau nu - Ion Mihai Pacepa continuă să facă valuri, să ceară diverse lucruri românilor, să scrie şi să acorde interviuri unor alte „curve“ mai mult sau mai puţin nefericite, să aducă profituri unor pseudo filozofi - autentici profitori ai regimurilor politice post decembriste, care îi tipăresc la fosta Editură Politică a PCR producţiile, pe scurt operaţiunea de vampirizare a românilor continuă, sub marca Pacepa. La umbra brandului Pacepa s-au adăpostit tot felul de personaje care au câte ceva în comun cu acesta - de la Tismăneanu şi Liiceanu, la „caraghiosul Bădin“ (apud Traian Băsescu - n.n.) sau fosta meşteră de partid a TVR, Lucia Hossu Longin, care tot cerşeşte public de la Emil Boc, un post la CNSAS, cum a obţinut şi Marius Oprea, alt „pacepolog“ liberal.

Dezbaterea despre Pacepa are relevanţă şi reintroducerea sa pe gâtul românilor via GDS - vechi sălaş al sinistrului Silviu Brucan - a stârnit interes. Din aceste motive, redacţia „Curentul“ va acorda în perioada următoare un spaţiu consistent „dosarului Pacepa“ cu sprijinul ofiţerilor de informaţii în rezervă şi în retragere care ne-au pus la dispoziţie, în exclusivitate, Dosarul special realizat de ei la 30 de ani de la trădarea fostului lor tovarăş.

Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe a decis anul acesta că spionii români au dreptul şi chiar şi obligaţia să vorbească, pe înţelesul tuturor, despre probleme sensibile ale ţării, atâta timp cât amintirile lor nu afectează siguranţa naţională a României, dimpotrivă, o consolidează. Analizele foştilor spioni sunt cuprinse într-o revistă de circuit intern „Periscop“ ajunsă la al şaselea număr. Imaginile, multe inedite, provin de la colegii noştrii „ziarişti“ mai în vârstă.

„Curentul“ va prelua părţi consistente din memoriile foştilor ofiţeri şi va compila date relevante din diferite alte surse externe - inclusiv şi mai ales din surse americane, oficioase sau oficiale de-a dreptul, deoarece caracterizări interesante cu privire la Pacepa „care are nevoie de o cură de sănătate“ („A health warning is warranted“) se regăsesc şi în materiale publicate deschis de CIA.

Scenariul destrămării controlate a Imperiului sovietic şi jocul intoxicării VestuluiTrădarea şi „defectarea“ lui Pacepa are loc într-un context politic al epocii foarte interesant.

La sfårşitul anilor ’70, URSS, uriaşul pe picioare de lut, începea să se prăbuşească. Economia era în decădere, ideologia comunistă era din ce în ce mai ferfeniţită şi peticită, după intervenţia militară a URSS împotriva Cehoslovaciei, progresul tehnic stagna sau, mai bine zis, decădea, cercetarea abia subzista într-o izolare cruntă din cauza lipsei de utilaj competitiv şi de idei practice, corupţia, nepotismul şi mediocritatea acoperiseră vârful sistemului administrativ şi politic, popoarele gemeau sub autocraţia unui regim care îşi epuizase resursele ideologice. Riscul politic al trezirii popoarelor de capul lor devenea o realitate pentru liderii sovietici. Trebuia făcut ceva. Astfel, în structurile KGB-ului s-a născut şi s-a copt ideea - susţinută de un conclav de academicieni subordonaţi - reformării imperiului sau a reaşezării pe noi baze ale unui nou imperiu, tot de popoare subjugate, dar cu aparenţa deschiderii faţă de Occident sub un regim formal liber, dar în esenţă totalitarist.

Într-o ţară bolnavă ireversibil, cu o clasă de partid depravată şi idiotizată de beţia puterii, unica soluţie era folosirea milioanelor de securişti, mult mai bine educaţi şi disciplinaţi decât membrii activului de partid, loiali faţă de conducerea Aparatului militar care reunea la vârf toate serviciile şi instituţiile cu comandă militară.Miza era supravieţuirea sistemului în altă formă şi împingerea popoarelor din arcul sovietic într-o nouă formă de control, un fel de robie benevolă, prin instituirea unei democraturi - un surogat de democraţie în care controlul statal urma să se desfăşoare prin intermediul agenţilor la vârf educaţi în Uniunea Sovietică. Scenariul s-a aplicat marginilor imperiului, inclusiv României.

Într-un interviu dat unui post de radio occidental prin anii ’80, Mihail Gorbaciov a şi dezvăluit strategia sa: crearea de „fronturi populare“ (la noi Frontul Salvării Naţionale) bineînţeles, sub conducerea discretă a KGB-ului, ca orice organizaţie din URSS...

Prin contrast, „România anilor ’70 era o ţară cu importante succese diplomatice, fiind socotită atât ca un stat disident al comunităţii socialiste, cât şi ca un emisar preţios în relaţia occidentului cu China. Legăturile strânse de ordin politic româno-american, dar şi româno-vest-germane sau româno-franceze contribuiseră la crearea unui prestigiu al diplomaţiei româneşti şi, în primul rând, al liderului de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu“. („Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii“ - lucrare a cercetătorului CNSAS Liviu Ţăranu“).

Circumstanţele „defecţiunii“ lui Pacepa sunt semnificative deoarece operaţiunea ieşirii sale în decor are numeroase necunoscute, însă este asemuită tot de către unii analişti americani cu operaţiunile de inducere în eroare prin jocul dezinformării, introdusă de defectori sovietici de tipul lui Anatoli Golitsyn - defectori mai mult sau mai puţin voluntari cu telecomandă la Moscova care au contribuit la un uriaş joc al intoxicării Occidentului de către sovietici.

(va urma)

„Curva“ Pacepa - afacerea trădării
Curentul - marţi, 14 iulie 2009
© Curentul

Sursa: http://victor-roncea.blogspot.com/

CEZAR IVĂNESCU luptă de la egal la egal cu cea mai teribilă forţă creată de un partid totalitar: SECURITATEA. LUPTA ca de la instituţie la instituţie!

Un om norocos

Fiecare român căruia i se oferă şansa de a se bate cu umbrele fostei Securităţi la aproape 20 de ani de la căderea regimului comunist se poate considera un om norocos. Cu condiţia să nu fi fost colaborator al sinistrei instituţii. Grea sarcină. De-a dreptul imposibilă. Odată ce asupra cuiva planează bănuiala de a fi fost informator, este definitiv condamnat.

Este destul să se arunce o vorbă peste umăr, să se facă o simplă aluzie, că avalanşa porneşte. Biata victimă începe să se zbată, adună probe, scormoneşte trecutul în căutarea unor fapte din care să rezulte că nu a avut de-a face cu Securitatea în postura de informator. Dacă soarta îi surâde, poate găsi şi niscaiva probe din care să reiasă că a fost urmărit.

În paranteză fie spus, Securitatea a fost atât de prevăzătoare, încât a lansat zvonul că toţi urmăriţii erau, de fapt, şi informatori. Adevărul este că oricum şi oricând vorbeşti despre fosta Securitate ai şansa să devii ridicol.

Au mai fost de-a lungul istoriei instituţii coercitive, însă nu au avut parte de o logistică atât de sofisticată şi nu au beneficiat de sprijinul necondiţionat al puterii politice.

Întinsă pe o perioadă de aproape o jumătate de veac, Securitatea supravieţuieşte prin milioanele de dosare gestionate de CNSAS. Dar tot atât de adevărat este că şi CNSAS îşi datorează existenţa acelor nenorocite de dosare. Nu o dată s-a demonstrat că victima este tot atât de vinovată precum călăul.

Multora dintre cei care s-au confruntat cu Securitatea viitorul le rezervă neplăcuta surpriză de a fi nevoiţi să se lupte şi cu CNSAS-ul. Cei slabi capotează. Ce fac cei puternici? Avem două exemple recente.

Dan Voiculescu şi-a pus la bătaie întreaga influenţă de om putred de bogat şi nu numai că a reuşit să conteste acuzaţia de a fi făcut poliţie politică, dar a reuşit performanţa de a arunca CNSAS-ul dincolo de Constituţie.

Al doilea exemplu este cel al scriitorului Cezar Ivănescu. O vorbă aruncată peste umăr s-a transformat în ştire de agenţie de presă potrivit căreia Cezar Ivănescu ar fi fost informator. "Obiectivul" nu s-a pierdut cu firea, nu s-a comportat ca un poet, ci a luat-o sistematic. Lupta este ca de la instituţie la instituţie. Urmărindu-i reacţiile de acum deduci fără niciun dubiu că scriitorul a fost capabil să facă faţă şi fostei Securităţi.

Cezar Ivănescu dă impresia că luptă de la egal la egal cu cea mai teribilă instituţie creată de un partid totalitar.

Acuzat pe nedrept că ar fi fost informator, Cezar Ivănescu trebuie să se considere un om norocos fie şi pentru faptul de a i se fi oferit ocazia de a repune în discuţie relaţia Securitate-CNSAS.

Şi mai este ceva. Cezar Ivănescu pare a fi primul scriitor român care abordează de pe poziţii de forţă nu doar fosta Securitate, ci întreg contextul istoric, de la moartea lui Nicolae Labiş la Mircea Dinescu în calitate de membru CNSAS.

D. Păcuraru, Editorial, Un om norocos, Poesis, ian.-febr. 2008, Satu Mare

MINISTERUL CULTURII din ROMÂNIA nu are oameni capabili să gândească şi să genereze idei. ATELIERUL lui BRÂNCUŞI din Paris zace în delăsare

Gavril CORNUŢIU
_____________
IARĂŞI OBRAZUL
ŢĂRII


În noiembrie 2006, scriam despre delăsarea în care zace atelierul lui Brâncuşi din Paris. Au urmat reacţii din partea Ministerului Culturii. Între timp, a fost schimbat din funcţie şi cel care fusese atunci ataşatul cultural român la Paris.

După doi ani şi opt luni, am vrut să revăd atelierul. Aveam la dispoziţie doar trei ore, înainte de ora 12.00 a.m. Ajung la destinaţie şi dau peste surpriză. Muzeul atelier este deschis zilnic doar între orele 14.00 şi 18.00. Vă rog să citiţi exact. Sunt chiar orele noastre de masă şi de siestă. Chiar dacă ar vrea cineva să viziteze muzeul, este imposibil pentru o mare parte dintre cei care vin fără a cunoaşte programul. Practic, Brâncuşi este ascuns publicului! Este un depozit!

Este singurul muzeu din Paris cu un asemenea orar de izbelişte şi, probabil, din lume. Statul francez nu catadicseşte să aloce un salariu întreg pentru acest muzeu. Dar Statul Român, care plânge după imagine, care are acest brand cultural enorm, de ce îl neglijează? Finanţează directori de puşcării cu salarii care ajung la un sfert de miliard de lei pe lună, întreţine sute ori mii de şmecheri puturoşi, prin tot felul de organizaţii, agenţii, asociaţii etc., ministere care risipesc sute de mii de euro pe scânduri în gard sau podiumuri de trei lei, a îmbogăţit mii de arabi şi de turci etc., dar nu poate angaja un muzeograf cu normă întreagă la acest muzeu?

Mă îndoiesc că statul francez ar avea ceva împotrivă. Sunt sigur că francezii nu s-ar opune nici dacă Statul Român s-ar oferi să ceară să gospodărească pe cont propriu acest muzeu. În fond, intenţia documentată a lui Brâncuşi a fost să lase Statului Român comorile atelierului. A fost împiedicat de samsarii criminali ai bolşevismului.

Apropo! De ce nimeni nu face publice numele celor cinci ticăloşi care au format comisia care a analizat oferta lui Brâncuşi şi au refuzat-o? Cine au fost cu adevărat, cum i-a chemat şi ce hram au purtat? Chiar atât de laşi şi de trădători sunt culturnicii din ministerul de resort? Revenind, trecerea în administrarea Statului Român a atelierului lui Brâncuşi nu ar fi decât o formă de reparaţie morală şi juridică a creatorului. El ar putea şi de fapt ar trebui gândit în cadrul unui Instit cultural român la Paris.

Spaţiul ar putea fi „cucerit" (cumpărat) sau donat, în adâncime, sub piaţa Centrului Pompidou. Ar fi un institut care, dacă ar avea angajaţi profesionişti activi şi nu clienţi politici, fripturişti pe bulevard, ar putea promova cultura românească şi imaginea românilor în unul dintre cele mai vizitate oraşe din lume.

Nu este interesul francezilor, este interesul nostru. Ministerul Culturii nu are oameni capabili să gândească şi să genereze idei. Să-i aducă la psihiatrie, să-i învăţăm să gândească. Morali, în schimb, nu putem să-i facem!

Prof. univ. dr. Gavril Cornuţiu
Iulie 2009

EMILIAN MARCU: VIAŢA SA ÎN TRICOLOR (ELENEI CEAŞESCU), CORNELIU STURZU: STEGARUL TIMPULUI ALES (LUI NICOLAE CEAUŞESCU)

Convorbiri literare, nr. 1, ianuarie 1986

Poeţi români membri ai Uniunii Scriitorilor din RSR
în slujba propagandei comuniste
Emilian Marcu, Corneliu Sturzu

Gandul nostru treaz
+++++Emilian Marcu

E Ceausescu marele Erou
in patria de astazi si de maine
emblema muncii-i este crezul nou
sub tricolorul patriei romane.

E comunsit eroul ce-n stramosi
isi are vatra de eternitate
si-n grau isi vede chipul luminand:
E comunist – emblema de dreptate.

E Ceausescu marele Erou
Ce-i truditor la tara viitoare,
emblema muncii-i crezul nou;
e comunistul lupta si valtoare.

E comunist barbatul cel viteaz,
ce-si are casa propria lui tara,
e comunist si-i gandul gandul nostru treaz
in patria – zidire milenara.

Nimic nu-i mai de pret, nimic mai scump
decat lumina tarii-n care-si are
izvorul demnitatii romanesti –
de-aceea-i comunist si-i zid de aparare.

AMINTIREA PARADISULUI, VOCEA DIN CEAFĂ ŞI „ÎNGERUL CU ARMURĂ”

Aurelia CĂLINESCU
_______________

AMINTIREA PARADISULUI

VOCEA DIN CEAFĂ
ŞI „ÎNGERUL CU ARMURĂ”


Răscolesc în memorie într-un dulap plin de sertare, sertăraşe, cutii, cutiuţe, plicuri îngălbenite cu scrisul puţin întinat, caiete de însemnări, desene... Încerc să reîntregesc un moment îndepărtat din mici fragmente disparate...

Sunt elevă de gimnaziu în plină republică socialistă şi-mi place muzica folk. Ascult Tudor Gheorghe. Poezia marilor noştri clasici devine deodată mult mai accesibilă, mai atractivă chiar şi pentru cei mai teribilişti dintre puştani, hotărâţi să respingă tot ce vine gata mestecat din şcoală. Pe Arghezi, Blaga şi Alecsandri îi am în manual şi-i studiez la şcoală cam în acelaşi fel ca şi legile fizicii şi tabelul lui Mendeleev. Geniul eminescian ni se explică prin ştiinţa de a „asorta“ galbenul nuferilor cu albastrul lacului. Poezia este o „recoltă“ de sentimente patriotice, naţionale, sociale, antiburgheze, antimoşiereşti, antichiabureşti şi, desigur, de compasiune pentru muncitorime, ţărănime, pentru sângele vărsat, de două mii de ani, de la Traian şi Decebal, şi tot aşa... Dar este unul, îi zice Cezar Ivănescu, poetul misterios de pe discul lui Tudor Gheorghe, de care n-am auzit la şcoală, probabil e din ăia care au murit demult, poate în temniţele comuniste ori chiar mai înainte şi despre care nici nu vom învăţa, zice profa, o fi fost legionar?... Cad pe gânduri şi-mi pun pentru a mia oară Amintirea Paradisului...

Ninge. Privesc coperta discului din îndepărtata mea adolescenţă... Fragmente muzicale se-amestecă de-a valma cu imagini, detalii dintr-un tablou pe care ploaia şi vântul l-au şters pe alocuri, dar care a păstrat totuşi suficient cât să nu-mi fi pierdut identitatea. Aud iar ceea ce am ascultat altădată, şi iar „aducerile-aminte pe suflet cad în picuri...” şi-mi spun că Timpul e altceva decât calendarul din perete ori ceasul care ticăie pe raft. Iubesc. Sunt îndrăgostită. Pictez. E un fel de admiraţie amestecată cu dorinţa şi nevoia de a-i aduce ofrande („lui“ sau „iubirii“…? – deriva mea permanentă) şi a-i închina daruri din recunoştinţa pentru ceea ce mă face să simt. Iubitul meu n-a auzit de Cezar Ivănescu. El n-a auzit nici de Hemes Trismegistul. Nu contează pentru că nici Cezar Ivănescu n-a auzit de noi iar Hermes Trismegistul n-a auzit de nici unul din noi deci echilibrul lumii nu se schimbă. Ceea ce rămâne permanent, repetându-se ca un leit-motiv este fundalul muzical, poetic, metaforic, sublim, fără să sufere cea mai mica uzură, mereu şi mereu Amintirea Paradisului... Dar, nu, eu nu voi intitula tabloul aşa... Eu îi voi spune „Arcadieni“...

Răscolesc alte foi fragile... Vreau să-l fac să râdă într-un moment când ştiam că-i plânsese sufletul destul şi reuşesc spunându-i că toată adolescenţa am crezut că e un poet clasic mort demult şi pe deasupra interzis de comunişti datorită poemului Amintirea Paradisului. Parţial, nici nu eram foarte departe de adevăr. Dar anul trecut la Iaşi, de Buna Vestire, încă nu ştiam...

„Ca pe-o Duminică aştept poezia“ în biserica Buna Vestire. O aştept împreună cu ceilalţi înconjurată de sfinţi şi îngeri. Prea generos cu mine, destinul mă pregăteşte pentru marea întâlnire. Dar eu nu ştiu. E prima mea emisiune la Radio-Samtel şi sunt puţin neliniştită. Cunosc prea putin despre poeţii contemporani. Urmează să se decerneze premiul Opera Omnia poetului Cezar Ivănescu!?... Deci nu e mort. Gândul că i-aş putea spune de-a dreptul că-l credeam mort demult mă face să-mi simt gura lăţindu-se într-un zâmbet larg când toată lumea e solemnă şi vorbeşte la microfon să se audă vorbind.

Stau pe o banchetă din naos căci în Ardeal şi biserica ortodoxă are bănci pentru enoriaşi. De câteva minute aud o voce guturală, pregnantă, puţin nazală, vorbind apăsat, în tonalitate joasă dar nu în şoaptă, cu un fel de siguranţă pe care n-o pot cataloga dacă e trufie sau doar încredere în sine. Îi aud vocea exact în ceafă. Nu ştiu că n-o voi mai uita niciodată. Devin din ce în ce mai curioasă: cine-i vocea din ceafa mea?

La microfon se perindă diverşi bărbaţi care-şi recită sau citesc propriile poeme din propriile cărţi, microfonul ţiuie penibil şi am din ce în ce convingerea că debutul meu în radio nu va mai avea loc azi. Mă gândesc oare ce cred ceilalţi despre breasla mea, de plasticieni?... Şi noi părem la fel de ridicoli în public, la scena deschisă?... În sfârşit, decernarea premiilor Poesis... „se acordă pentru întreagă opera poetului Cezar Ivănescu“... iar „vocea din ceafă“ este acum în faţa altarului, cu tot cu chip şi corp, o apariţie năucitoare, în care natura s-a răzbunat şi a fost generoasă deopotrivă, marcându-l cu un strabism halucinant dar şi cu o forţă dominatoare ca a unui fulger pe câmp în furtună, şaman sau sacerdot gata să înceapă oficierea unui ceremonial sacru sau... magic?... Prima mişcare este ca în filmele cu maeştri zen care-şi uimesc discipolii de la prima întâlnire prin însăşi prezenţa lor. Microfonul este în sfârşit eliminat din scena printr-un gest precis şi categoric. Chiar aşa, la ce era nevoie de microfon într-o biserica a cărei acustică este oricum asigurată de arhitectura sa? Şi mai terminaţi cu narcisismul ăsta leşinat, lecturi din propriile volumaşe, rostiri în falset şi ochelari aburiţi de emoţia propriilor găselniţe şi versuri şchioape.

Gata, s-a terminat cu fandoselile, miorlăiturile şi bolboroselile. POEZIA aparţine marilor Maeştri iar noi suntem aici doar nişte umili discipoli, fericiţi dacă suntem îngăduiţi în urma lor. Astfel, Poetul cu coroniţa de lauri a continuat recitând din Maeştri săi în eternitate – cum adesea aveam să-l mai aud apoi exprimându-se şi despre alte personalităţi nu doar literare, Francois Villon şi Baudelaire în limba lor, dar şi din Bacovia într-un fel cântat, fascinant, cu o voce care nu era de cântăreţ ci mai degrabă de şaman invocând toate divinităţile la un loc. (Pentru o clipa mi-a revenit în minte Trilogia Antică, spectacolele lui Andrei Şerban şi conceptul de a folosi greaca veche, limbă nevorbită azi, nu ca pe un mijloc de comunicare ci ca unul de expresie. ) Un fior puternic, o fulgerare, un moment de maximă intensitate cum în liturghie momentul Prefacerii, al Katarsis-ului, aşa încât, cine nu ar fi avut niciodată nimic a face cu poezia cât şi aceia ce ar fi avut, indiferent cât de mult sau puţin, să se poată împărtăşi cu adevărat din această hrană, să se umple de această energie, să se conecteze la coloana vertebrală a Universului, să intre pentru o clipă în aceeaşi respiraţie cu Absolutul.

Nu ştiu când mi-am revenit exact din nauceală. Cert este că am obţinut nu doar cel mai grozav interviu radiofonic al Festivalului de poezie din acel an dar şi curiozitatea poetului de a vedea ce pictez. Nu ştiu nici azi de unde am avut atunci atâta îndrăzneală. Brusc îmi amintesc iar, pentru a suta oară, trecuse un timp, treceam prin momente dificile, apelul meu disperat, ce poţi spune în doua vorbe la telefon, şi îndemnul care a venit în două cuvinte cu puterea unei comenzi care transforma instantaneu îndemnul în faptă: „Fii curajoasă!“ şi iarăşi uimirea mea pentru forţa pe care o aveau cuvintele rostite de Poet.

Când a intrat în atelierul meu, pereţii erau plini cu tablouri în lucru. Mulţi îngeri. Picturi cu îngeri... „păi, de unde?... “ zâmbesc: „păi, ştiţi, Amintirea Paradisului, ... adolescenţa, ... Tudor Gheorghe... “, nu suflu o vorba că până acum câteva ceasuri îl crezusem un poet clasic interzis de comunişti şi mort demult. Încă nu ştiu ce fel de umor are poetul, şi oricum, îndrăzneala mea a bătut deja toate recordurile în acea seară.

Cu toate astea simt o dorinţă ciudată de confruntare, ca într-un joc, un fel de duel demonstrativ de „arte marţiale“ ale cuvintelor, ideilor, metaforelor. Îl văd tulburat de ceea ce descoperă în atelierul meu şi asta mă încurajează să-i arăt şi alte pânze pregătite deja pentru expoziţia care se apropie. E rândul meu să-l „năucesc“. Ascultam muzica napolitană, mexicană, flamenco, fado şi alte „ciudăţenii“, iar el, Poetul cu coroniţa de lauri care tocmai făcuse demonstraţia unei „magii“, oficiase un fel de „liturghie“ a poeziei şi mă uimise cu apariţia sa fulgerătoare de Orfeu rebel rătăcit în „postmodernism“, era acum tulburat şi emoţionat de tot ceea ce asculta şi privea. Revine insistent asupra unei melodii napolitane, încă o dată şi încă o dată, de zeci de ori, obsesiv (îi promit că i-o fac cadou) dar şi asupra unei pânze, „cum se cheamă?“, „miri înstelaţi“ – zic, „de ce nu mi-a venit mie ideea asta?!... “, „... pentru că mi-a venit mie în vis“. Povestesc visul. „Am să-ţi scriu un poem şi am să-i dau numele asta, MIRI ÎNSTELAŢI, dacă îmi dai voie.” Păi sigur, mai e vorba... Şi s-a ţinut de cuvânt astfel încât l-am înserat în catalogul expoziţiei câteva luni mai târziu. La despărţire îi spun că din toţi îngerii din atelier el este ÎNGERUL CU ARMURĂ. Se entuziasmează si se bucură ca un copil care a primit o jucărie nouă. „Să ştii că de acum aşa am să mă semnez: Cezar Ivănescu-ÎNGERUL CU ARMURĂ. Şi aşa a şi făcut. Să nu mă las mai prejos, i-am făcut un portret în chip de înger cu armură. Apoi altul şi altul... Fără fotografii sau documentaţii, doar memorie. Nu doar literatura e memorie. Curând am mai primit un poem dedicat: Cântec Napolitan...

După duelul metaforelor urmează duelul darurilor: Nopţile Veneţiene pentru CÂNTEC NAPOLITAN, Stigmatizaţi pentru DOINA, Poetul-Shiva şi alte ilustraţii pentru volumul SUTRELE MUŢENIEI şi JEU d'AMOUR; apoi duelul aducerilor aminte, şi apoi duelul gândurilor diurne şi nocturne care ne aşează pe fiecare pe scutul lui, ordonându-ne frumos şi definitiv în câte un raft din Cronica Akasha, cu tot ceea ce ştim şi cu tot ceea ce nu ştim, cu tot ceea ce am dorit şi am fost sau am avut şi cu tot ceea ce nu am fost şi n-am avut, cu toate dorinţele, cu toate virtuţile, cu toate eşecurile şi cu toate victoriile, cu toate iubirile-morţile-învierile, „... cu braţele-amândouă / cu limbile-amândouă / cu amândouă Yin -Yang ...”, cu toate femeile-ntr-un chip şi toţi bărbăţii-ntr-un chip în acelaşi sarcofag sau corabie, chitara sau armura, cu zeci de metri de pânze pictate şi cu kilometri de poeme, cu toate visele care le-am mai putut avea şi cu toate cele care le crezusem uitate...

Ultima întâlnire, asemeni celei dintâi, este tot un ceremonial. Dar nu ştiu că de adio. Îl ascult cu uimire mută. Fizica şi metafizica sunt reversibile. „Precum în cer aşa şi pe pământ“ poate fi şi „precum pe Pământ aşa şi în Cer" ?... Îmi trec prin cap fragmente amestecate din Doine şi Sutre deopotrivă cu imagini ale unor momente trăite demult, pereţii albi ca nişte coli imense de hârtie pe care i-am scris poemele ca pe rugăciuni protectoare, vreau să-mi alung din ureche vocea interioară: „Sora mea, aproape sunt de Moarte/ cum virginele de nunta îs, / strai curat de in doar un surâs/ trupul meu de-al ei îl mai desparte!". Bem vin, mâncăm fistic şi ne facem confesiuni cu martori: Frida şi Maria Dolores, Amalia Rodrigues şi Nana Mouskouri, toate femeile frumoase şi iubite pe care le-a cunoscut ori i-au rămas Străine, tot neamul pisicesc şi câinesc preţuit şi iubit înzecit pentru că nu ştie să mintă nici să trădeze, Doina lui Eminescu şi Doina – Închinare lui Eminescu, Pindar şi Francois Villon, Marin Preda şi Mary cea înţeleaptă, Clara cea Clară, toţi prietenii adevăraţi şi geniali în frunte cu Petru Aruştei (prietenie echivalată poate doar de Ghilgameş şi Enchidu), toţi viii şi toţi morţii pomeniţi şi iubiţi care-l vor însoţi şi alina în Eternitate...

„... mândro, să-ţi fie de paos / lacrima ce-am lăcrimat!” – surâd şi eu cu lacrima mijită şi-mi spun ca Acolo unde stă sufletul lui acum, poate că încă mai stăm la aceeaşi masă, bem vin şi mâncăm fistic, şi ne spunem tot ceea ce nu am apucat să ne spunem aici.

Aurelia CĂLINESCU
iulie 2009

“Nu ma intereseaza subiectul”

Aceasta este reactia lui Adrian Ursu, redactorul sef de la Cotidianul, in urma acuzatiilor lansate in interviul pe care mi l-a acordat Dorin Petrisor, inca jurnalist in cadrul ziarului lui Vantu. Acuzatii care privesc comanda unor atacuri asupra DNA si judecatorilor, pe langa evitarea subiectului Mircea Geoana. “Nu ma intereseaza subiectul”, mi-a spus transant Adrian Ursu, chiar daca am insistat ca sunt acuze grave. Am incercat sa obtin totusi o reactie de la directorul editorial Doru Buscu, iar el mi-a raspus ca nu stie toate detaliile unor relatii dintre sefi si reporteri. Voi reveni insa asupra subiectului, atunci cand se voi reusi sa pun la cap noile informatii venite in aceste 24 de ore, in plus cu un interviu cu Doru Buscu pe marginea acestor decizi manageriale privind relansarea ziarului si scaderea drastica a salariilor. Pana atunci puteti citi articolul incriminat si aveti cu copy+paste o interventie pe text facuta de Ursu, asa cum sustine Dorin Petrisor: “Aceasta bucata din articol nu-mi apartine, ci a fost introdusa de redactorul sef”.

“Interesant este şi că perioada în care au fost judecate aceste procese pentru prime şi sporuri coincide cu cea în care chiar magistraţii au acţionat şi ei statul în judecată pentru sporuri neacordate. Numai sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică acordat anul trecut celor peste 7.500 de magistraţi prin decizii judecătoreşti definitive însumează un miliard de lei, din care Ministerul Justiţiei a achitat, în octombrie 2008, o primă tranşă, reprezentând 30 la sută din sumă”.

NOTA: Pe Cristian Grosu, fost redactor sef la Cotidianul, il intereseaza. Si a scris un articol care merita studiat.

Sursa: Tiberiu Lovin, http://www.reportervirtual.ro/2009/07/nu-ma-intereseaza-subiectul.html

Articolul incriminat si alte informatii despre Cotidianul si Realitatea TV pe http://www.reportervirtual.ro