Cezar Ivanescu, asasinat? Marele poet roman si-a exprimat, cu putin timp inainte de moarte, temerile ca va fi lichidat

Misterul mortii poetului Cezar Ivanescu, neelucidat inca

Pe 24 aprilie 2008, poetul roman Cezar Ivanescu parasea aceasta lume, pe patul unui spital din Bucuresti. Din acea zi, viata familiei scriitorului a devenit un calvar, membri ai acesteia, dar si prieteni ai poetului, punind vehement sub semnul intrebarii motivul mortii sale. Concret, poetul fusese internat, pe 21 aprilie 2008, la Clinica Palade din Bacau unde a doua zi, a fost supus unei operatii pentru hemoroizi. La 24 de ore de la interventie, in urma unei complicatii, pacientul a fost transferat la sectia de Terapie Intensiva din cadrul Spitalului Judetean de Urgenta Bacau.

Pe 24 aprilie, s-a luat decizia transportarii lui la Spitalul Floreasca din Bucuresti unde, la scurt timp, Ivanescu a decedat. La Colegiul Medicilor din Bacau, la doua luni de la decesul poetului, au fost inregistrate trei petitii prin care se reclama ca acesta si-ar fi pierdut viata din cauza cadrelor medicale. Una apartine unei prietene a poetului, din Israel, una Clarei Arustei, fiica adoptiva a poetului si una, unchiului acesteia din Iasi, pr. dr. Dumitru Ivanescu. Nici pina la aceasta ora, ancheta nu fost incheiata. “Mergem greu pentru ca, din motive obiective, audierile reclamantilor au fost repetat aminate, acestia fiind din alt judet. Pe 28 aprilie a.c., am reusit sa stabilim un contact cu Clara Arustei, aceasta prezentindu-se la audieri. Din pacate, din motive de sanatate, unchiul acesteia nu a putut veni. Dosarul se va finaliza, oricum, relativ recent”, a spus dr. George Coneac, vicepresedintele Colegiului Medicilor (CM) din Bacau. La rindul ei, Clara Arustei confirma declaratiile medicului, aratindu-se insa, sceptica in ceea ce priveste rezultatul anchetei. “Din cite am vazut pina acum, nu vom avea sorti de izbinda. Am ajuns, insa, sa inteleg pozitia CM. Oricum, noi vom merge pina in pinzele albe si vom ajunge, pentru a demonstra adevarul, pina in instanta. Este ceea ce ar fi trebuit, de fapt, sa facem de la bun inceput”, a spus, contactata telefonic, Clara Arustei.

In demersurile sale, Clara Arustei se sprijina si pe o serie de documente audio, descoperite de familie dupa decesul lui Ivanescu. Cu doar citeva saptamini inainte de trecerea in nefiinta, poetul a inregistrat un material prin care isi prevestea moartea in circumstante nefiresti. In aceeasi inregistrare, Ivanescu lasa “cu limba de moarte” marturia, pentru a fi folosita in descoperirea adevarului ce ar sta in spatele cauzelor decesului sau.

Sursa: http://www.ziaruldebacau.ro/ziarul/2009/05/08/misterul-mortii-poetului-cezar-ivanescu-neelucidat-inca.html#comment-16042

Accesati si:

DOSARUL MEDICAL AL UNEI CRIME "APROAPE" PERFECTE (http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2009/05/dosarul-medical-al-unei.html)

A FOST UCIS CEZAR IVANESCU? Fiica poetului a sesizat autoritatile pentru o crima „aproape“ perfecta (http://victor-roncea.blogspot.com/2009/05/fost-ucis-cezar-ivanescu-fiica-poetului.html)

Vezi si
http://www.valcea-turism.ro/j15/index.php?option=com_content&view=article&id=1501:dosarul-medical-al-uneei-crime&catid=28:pagina-canadienilor&Itemid=146

BIENALA DE ARTE PLASTICE „CEZAR IVĂNESCU” 2009 DE LA MUZEUL DE ARTĂ VIZUALĂ DIN GALAŢI

Mariana TOMOZEI COCOŞ

BIENALA DE ARTE PLASTICE „CEZAR IVĂNESCU” 2009 DE LA MUZEUL DE ARTĂ VIZUALĂ DIN GALAŢI


Iniţiativa lui Alexandru Pamfil de a organiza o bienală de arte plastice dedicată poetului Cezar Ivănescu este legată în mod firesc de tradiţia cultivată de muzeu, în cele peste patru decenii de existenţă, de a evidenţia interferenţele între artele vizuale şi literatura, muzica sau alte arte.
Modul de concepţie al manifestării pune în valoare atât viabilitatea operei unui mare creator cât şi ecoul pe care aceasta îl poate avea în percepţia artiştilor care operează cu imagini, indiferent de tehnica abordată.

Opera lirica a lui Cezar Ivănescu - în care sensuri adânci, metafizice, un simţ al sacralităţii, al frumuseţii lucrurilor simple se impletesc, o operă continuând „linia regală a poeziei româneşti”, aşa cum spunea poetul - oferă un bogat univers de corespondente spirituale creaţiei plastice. Aşa cum era de aşteptat, ansamblul lucrărilor selectat pentru expoziţie este de o mare diversitate stilistică şi tehnică ceea ce din punct de vedere al unităţii expoziţionale putea fi un risc. Nu s-a întâmplat acest lucru în primul rând datorită ştiinţei organizatorului de a face corelaţii care să susţina logica vizuală a expunerii.

Trebuie să precizăm că intenţia curatorului nu a fost să ofere „ilustraţii” la opera lui Cezar Ivănescu ci să dea posibilitatea artiştilor ca pornind de la atmosfera dezvoltată de lirica poetului să re-creeze universuri proprii îmbogăţite de aceasta. Astfel, privitorului i se propun „lecturi în imagini plastice”, meditaţii „tăcute” dar care capăta sonoritatea emanată uneori de culoare şi formă.
Lucrările Aureliei Călinescu, apropiate ca spiritualitate de poezia lui Cezar Ivănescu, par să configureze imagini provenite din sfere superioare unde materia se transformă în fluxuri ale unor forţe magice.

Întâlnim în expoziţie compoziţii apropiate uneori de o zona suprarealistă, recompunând fantasticul din construcţii fabuloase (Gheorghe Andreescu), din grafisme şi pete de culoare (Nicolae Einhorn), plăsmuind fiinţe imponderabile, dematerializate (Ion Radu) sau instalaţii cu tentă arhaică (Dan Mateescu). O forţă specială o au siluetele filiforme macerate de spaţiul activ ce le înconjoară ale lui Alexandru Pamfil, sau tragica fiinţă umană întoarsă asupra ei însăşi a lui Alexandru Pamfil jr.

Zona abstractului este prezentă în expoziţie şi amintim din acest domeniu: compoziţiile expresive ale lui Cristian Radu, Petre Lavrente, construcţiile cu sugestii arhaice ale lui Mihai Pamfil, armoniile calde ale lui Sterică Bădălan, ritmurile concentrice ale Mihaelei Lefterache, ale Rodicăi Toader, compoziţiile tasiste ale lui Adrian Moldovan şi Daniela Cristofor.

Secvenţe din ambientul naturii asupra căruia ochiul pictorului operează decupaje semnificative capătă şi el valenţe poetice aşa cum se întamplă în lucrările de un lirism reţinut ale Janei Andreescu, Gabriela Georgescu, Vasile Neagu, Nicolae Placicov sau în compoziţiile lui Gheorghe Mihai-Coron, Maria Iliescu, Teodor Vişan şi Gabriela Ricşan.

Acelaşi lirism, dar conţinut de forme unde domină un sens al decorativului întâlnim la Daniella Tamara Codreanu, Miruna Hasegan, Cristina Ramba Hirtescu, Relu Angheluţă. Alteori semnele plastice cu conotaţii simbolice evoluează într-un spaţiu marcat de consistenţa materiei picturale (Petru Tulei, Elena Dăscălescu, Mariana Tomozei Cocoş) sau dimpotrivă de asceza cromatică (Gheorghe Mosorescu).

Aceasta prima editie a Bienalei de arte plastice „Cezar Ivănescu” este îmbogaţită de prezenţa unor tapiserii de o deosebită expresivitate şi rafinament, semnate de nume importante din plastica românească, cum sunt Gheorghe Gogescu sau Viorela şi Vintilă Mihaescu.

Portretul Zamfirei Bîrzu şi fotografiile pline de forţă evocatoare ale lui Eugen Harasim marchează în expoziţie chipul sever şi meditativ al poetului căruia îi este dedicată manifestarea.

Nu lipsesc din ansamblul expoziţional nici obiectul pictat (Vasile Pop-Negreşteanu), colajul textil (Sorina Fador Vădeanu, Mădalina Berzentu), diversele tehnici ale graficii (Cornelia Nicolaescu Burlacu, Magda Isăcescu, Laurenţiu Burlacu, Crenguţa Corina Macarie, Simona Soare, Xenia Stan) iar în zona artelor tridimensionale propun un incitant dialog între materie şi semnificaţiile dezvoltate Gheorghe Terescenco, Adrian Vădeanu, Eduard Costandache, Silviu Dan Pamfil, Cătălin Buruiană, Gheorghe Nour.

Expoziţia organizată de Alexandru Pamfil reprezintă o premieră pentru Muzeul de Artă Vizuală. Răspunzând solicitării domnişoarei Clara Lucia Aruştei - fiica lui Cezar Ivănescu - de a marca memoria unuia dintre cei mai mari poeţi români contemporani, Alexandru Pamfil a transformat simpla reconstituire documentară a unei vieţi într-o manifestare al cărui deziderat este să deschidă o altă perspectivă asupra acestei personalităţi: aceea de sursă de inspiraţie pentru artele plastice.

Mariana TOMOZEI COCOŞ
Critic de arta

marţi, 5 mai 2009
http://www.mavgl.ro/index.php

Besnik Mustafaj: „poezia lui Cezar Ivănescu este măreaţă şi sofisticată prin simplitate“

Cezar Ivănescu

Cezar Ivănescu este cunoscut ca una dintre cele mai marcante personalităţi ale poeziei moderne româneşti. El face parte din generaţia de aur a poeziei româneşti din care fac parte şi Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Marin Sorescu, Ioan Alexandru etc., generaţie ce a închegat marea poezie românească postbelică. Însă, poezia lui Cezar Ivănescu nu seamănă cu poezia niciunui alt confrate din poezia românească. Poezia sa vine pentru prima dată în limba noastră, şi din fericire, vine cu o culegere şi o tălmăcire măiastră de Luan Topciu, dându-ne posibilitatea să-l descoperim şi să-l apreciem pe Cezar Ivănescu.

De la bun început aş vrea să vă spun un fapt interesant: acest poet are o legătură specială cu Albania: mama lui e de origine din zona Korcea (oraş în sudul Albaniei), iar poetul însuşi a avut ocazia să facă o vizită în Albania cu mult timp înaintea căderii puterii comuniste de la Tirana. Fără să fac vreo speculaţie, mă întorc la originea albaneză a mamei sale, fiind convins că originea în sine nu conţine nicio informaţie pentru concepţia şi calitatea poeziei unui poet. Dar mama în sine, da. Mama este o cheie necesară, o referinţă multiplă pentru a înţelege viziunea poetului, angoasele sale tulbure, limitele lumii în care trăieşte. Aşadar, mama este materie, dar şi suflet. Este, totodată mistificarea trecutului pentru că poartă în ea mitul naşterii. Din acelaşi raţionament, mama este şi demistificarea trecutului, pentru că ea întruchipează prin trupul ei de femeie originea venirii lui în viaţă.

Apoi, această mamă, deci mama lui, este responsabilă, dar nu vinovată, pentru “sarcina” oferită fiului său poet să se confrunte, într-o zi, în mod inevitabil, cu moartea, adică cu dispariţia, aceasta fiind destinaţia ce acţionează ca un ferment al unei metafizici complicate şi complexe în subconştienţa poetului. Prin matriţa acestei metafizici, poetul alege din lumea înconjurătoare şi din cărţi o informaţie anume, esenţială pentru explicaţia lumii după el. Tot această ultimă destinaţie, adică moartea ca dispariţie, acţionează ca un ferment şi a unei întruchipări superioare, abstractă, a poetului, în ceea ce priveşte înterdependenţa între obiecte, vietăţi şi timp, alegând cu precizie, frumuseţe şi concizie limbajul adecvat pentru a exprima clar eternitatea ameninţată de civilizaţia de astăzi.

Este vorba de eternitatea pe care o conţine omul în legăturile sale cu peisajul, istoria, visele şi arta. În acest sens, mi se pare că nu greşesc când spun că Cezar Ivănescu a creat un univers al său, lucru pe care reuşesc s-o creeze doar poeţii adevăraţi. Şi mama sa, cu sau fără origine albaneză, este una dintre cheile pe care poetul ni-o oferă pentru a intra în acest univers. Se poate spune mult mai mult despre mama ca nucleu în poezia lui Cezar Ivănescu. Şi sunt sigur dacă aceste lucruri nu s-au spus până acum, o să se spună şi o să se repete de către critica românească şi nu numai. Precum am spus, mama nu este singura axă semantică principală, în jurul căreia se clădeşte universul poetic al lui Cezar Ivănescu. Aşa cum este clădită această poezie – o suită de variaţii neterminate –, ea nu poate avea un singur centru.

Cu o aparenţă sofisticată, ca toate maşinăriile moderne, poezia lui Ivănescu, de fapt, este înrădăcinată în vechiul principiu aristotelian, conform căruia poezia este arta limbii. Deci, nu este arta gândirii. În felul acesta, poezia lui Ivănescu nu poate fi considerată a poezie a sentinţei. Înţelepciunea ei nu apare concentrată în mod special, într-un fragment anume. În orice caz, poezia funcţionează ca un tot integral din care izvorăşte inteligenţa creaţiei. Totodată poezia lui Ivănescu nu se prezintă nici ca o improvizare a metaforei luminate, în jurul căreia să construieşte o geografie întreagă, cu scopul ca această metaforă să impună un anumit relief unde poate arunca lumina ei ca ea însăşi să iasă la iveală. Poezia sa funcţionează ca o unitate din care izvorăşte o concepţie-metaforă.

Prin urmare, ea nu se poate fragmenta, un lucru care se poate face uşor cu poezia clasică şi nici nu poate fi citită cu indiferenţă. Am spus ceva mai sus despre sofisticarea poeziei lui Cezar Ivănescu, menţionând că ea este tot atât de înrădăcinată în principiul aristotelian: poezia este arta limbii. În acest sens, fiecare cuvânt este la locul lui, nu întâmplător, totul merge după o morfologie şi sintaxă bine gândită. Sofisticarea, deci, nu este o tehnică de jonglare, dar o înaltă precizie de exercitare a limbii. Aşa cum ajunge această creaţie în mâinile cititorului, fără să greşim, putem traduce sofisticarea prin simplitate, sens redat şi în dicţionarul esteticii moderne ca tipar al perfecţiunii stilului. Să ne exprimăm şi mai clar: poezia lui Cezar Ivănescu este măreaţă şi sofisticată prin simplitate.

Besnik Mustafaj
Scriitor, Editor

Poezie şi muzică românească la Tirana, cu prezenţa extraordinară a poetului Cezar Ivanescu

În ziua de 15 aprilie 2008, în foaierul Teatrului de Operă şi Balet din capitala Albaniei, a avut loc lansarea volumului de versuri „Jocuri de dragoste”, al poetului român Cezar Ivănescu. Volumul, tradus de Luan Topciu, a fost publicat la editura Ora din Tirana. Evenimentul a fost însoţit de un concert cu muzică clasică românească, interpretată de cântăreţi ai Operei de Stat de la Tirana.

Despre poezia lui Cezar Ivănescu au vorbit Besnik Mustafaj, editorul volumului, el însuşi scriitor, poetul Parid Teferici, criticul literar şi traducatorul cărţii Luan Topciu. Poeziile lui Cezar Ivanescu au fost recitate de actori si studenti ai Academiei de Artă din Tirana.

Cu acest prilej, Cezar Ivănescu a acordat un interviu ziarului „Shekulli” (Secolul) , cel mai mare cotidian din Albania.

traducere din limba albaneză de Luan Topciu

Suceava, 7 mai, cenaclul literar ZIDUL DE HÂRTIE, in memoriam Cezar Ivănescu, „scriind, hîrtia poate lua foc de lumina lui Dumnezeu...“

Seara Cezar Ivănescu la Music Pub

Joi, 7 mai, de la ora 19, membrii cenaclului literar sucevean ZIDUL DE HÂRTIE vă invită la o nouă întîlnire cu poezia, la mansarda de la Music Pub.

Seara este dedicată memoriei poetului CEZAR IVĂNESCU (1941-2008). Va avea loc o evocare a sa, urmată de un recital de versuri şi de proiecţii video.

Moderatorul întîlnirii este poetul Florin Dan Prodan.

„Scrisul rămîne o artă pe deplin umană şi divină, scriind poţi face acel semn ca abisul în care să se resoarbă lumile, scriind, hîrtia poate lua foc de lumina lui Dumnezeu...“

CEZAR IVĂNESCU

MAÎTRE DE LA CLARTÉ, „aşa cum nu poţi strânge lumina în pumn, făptura lui profundă, ţinând de miracol şi de indicibil, este sortită să scape ochilor“

MAÎTRE DE LA CLARTÉ
++++++ GABRIELA CREŢAN

Un personaj din Thomas Mann rosteşte această propoziţie lapidară, care m-a obsedat ani la rând, ori de câte ori încercam să pătrund enigma relaţiei Maestru-discipol, în care mă aflam eu însămi cu Cezar Ivănescu: „un maestru este personificarea conştiinţei discipolului”. Formula m-a fulminat când am citit-o întâia oară, dar, cu timpul, mi-a devenit evidentă incompletitudinea ei. Dincolo de partea diurnă şi raţională pe care o incarnează, maestrul este în acelaşi timp şi o figurare a umbrei adeptului, pe care i-o face vizibilă ca într-o oglindă, înfricoşându-l poate la începutul noviciatului, dar forţându-l să recunoască şi să ia în stăpânire latura nocturnă/tenebroasă a propriei persoane: moment necesar de integrare în orice proces de autocunoaştere, reprezentat adesea simbolic prin lupta cu demonul interior.

Odată câştigată această probă iniţiatică, Maestrul dobândeşte un nou chip, supraluminos, reprezentând personalitatea superioară a alumnului, aceea aflată dincolo de pragul de sus al conştiinţei. Abia în această etapă, marcată de arderea reziduurilor aparţinând psihismului inferior, când Maestrul exterior se identifică cu cel interior, el devine cu adevărat acel ghid spiritual capabil să actualizeze virtualităţile de ordin superior ale discipolului, latenţele lui angelice, pe care, înainte, acesta le ignora. Doar atunci Maestrul îşi relevă funcţia sa de figură mediatoare, care face posibilă autorevelarea Sinelui profund, a acelui Sine pe care hinduşii îl numesc Atman considerându-l ca Brahman din sufletul omenesc. Întâlnirea cu un maestru este o surprinzătoare întâlnire cu Sine. Cu cel care eşti şi vei fi întotdeauna, dar pe care, din cauza căderii în întunericul materiei, l-ai uitat. De aceea, în relaţia cu Cezar Ivănescu am avut sentimentul propriei regăsiri, al cunoaşterii adevăratei mele naturi luminoase – şi supraindividuale –, iar poezia lui mi-a amintit sfâşietor de „patria supracelestă”, sau, mai bine spus, de paradisul pierdut al preexistenţei.

Când l-am cunoscut, la cenaclul Numele Poetului, într-o seară de ianuarie din anul 1984 (de ziua mamei mele), am avut un frison pe care nu l-am înţeles atunci. De abia mai târziu, peste câteva luni, când, împreună cu soţul meu Gelu Alecu, i-am devenit apropiaţi, am înţeles semnificaţia acestei emergenţe afective: era un semn de recunoaştere, o recunoaştere încă liminală, însoţită însă de presentimentul tulbure al importanţei cruciale pe care o va avea în viaţa mea. Ceea ce la prima întâlnire a fost numai pură emoţie, tresărire obscură, imposibil de definit în cuvinte, mi s-a impus în plenitudinea ei conştientă când l-am auzit cântând pentru prima oară. Ne aflam în drum spre mănăstirea Tismana, într-o maşină condusă de Gelu, se înnoptase, iar Cezar a început să cânte cu glas puternic, abstras şi însingurat, ca de la o imensă depărtare: „! voi ce mă priviţi la faţă / îndrăgiţi-mi faţa mea / mai îngăduiţi-mi faţa / fiindcă mult va sângera...// ! şi în mânuri şi-n picioare / cuie îmi vor împlânta / mai îngăduiţi-mi mâna / şi-n ţărână talpa mea / ”. Efectul asupra mea a fost de trăsnet în creştet, de cuţit in inimă, de explozie în plexul solar. Toate deodată! Şoc şi apnee. O fascinaţie care durează de-atunci, fără scădere sau întrerupere…

Poemul acesta, în care, ca în multe altele de altfel, Cezar Ivănescu îşi asumă calvarul christic, este cel prin care mi s-a revelat făptura lui omenească profundă, fiinţa lui suferitoare vulnerată de tot răul lumii, de răul cosmic imanent Creaţiei şi, concomitent, înalta lui învestitură spirituală. De altfel, viaţa şi opera sa ilustrează, la modul exemplar, acest efort continuu de imitatio Christi, culminând cu stranii potriviri de evenimente biografice, prea surprinzătoare pentru a nu îndemna la apropieri analogice. Destinul lui s-a consumat între limitele temporale marcate de două sărbători cu maximă încărcătură simbolică pentru creştini: s-a născut în ziua Schimbării la Faţă a Domnului şi a murit în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, trădat de discipoli pe care-i iubea, părăsit de mulţi dintre prieteni, umilit de acuzaţii calomnioase şi absurde, hăcuit cu fervoare de casap la o clinică obscură din Bacău; vândut vechilor săi prigonitori de inşi pe care-i credea fideli, pe care-i ajutase de multe ori la începutul carierei lor scriitoriceşti, înainte ca ei să fi prins osânză şi gustul privilegiilor obţinute prin delaţiune şi prin abjecţie.

Multe dintre poemele lui rememorează actul vânzării şi reactualizează, la modul experienţial paroxistic, scenariul Patimilor, cu ardenţa celui care imploră stigmatele („! azi mă duc mereu la deal / dealul căpăţânii / şi-ţi las treizeci de arginţi / şi arginţii ţâni-i”; „! cine vrea mă scuipă, / scuipă cine vrea / eu mereu tot urcu / urc pe Golgota”). Iluminarea prin suferinţă a fost unul din crezurile sale cele mai puternice; se ştia ales, nu pentru bucurie şi vană jubilaţie mundană, ci pentru lapidare şi crucificare, asemenea mărturisitorilor din vechime; şi cum orice alegere este un gest al voinţei divine, căruia nu ai decât să i te supui, a trecut prin toate probele suferinţei, câte i s-au dat, cu înalta conştiinţă a acestei elecţiunii. Practica „ritualul traumatomant” ca pe o formă secretă de divinaţie, interzisă muritorilor de rând: „ Nu am voie să uit nimic, nu am voie să mă eliberez de nimic, nici să fac vreun fel de terapie; această tehnică este inversul terapiei, constă în reactualizarea tuturor amintirilor traumatice şi păstrarea lor vie în memorie cu scopul de a-mi ilumina mintea şi sufletul spre a-mi vedea existenţa care mă aşteaptă sau ceea ce mă aşteaptă de ordin profetic în viitor, nu în viitorul imediat”.

Şi-a vestit moartea violentă, prin mână de om, în poeme („! Te caut cu sângerare / ca sângele inima, / şi trupul meu cum va sângerare / când mă vor înjunghia // ! Te caut cu desperare / şi groaza e-n urma mea, / Trimişii Beznei or să m-omoare / nu te-oi mai căuta”; „ ! să mi-l omoare Sufletul, / cei mulţi tăbărâră / şi lovitu-m-au, Doamne, şi mă îngenuncheară ! // şi m-au rupt în bucăţi…” ), dar şi prin viu grai apropiaţilor, ori prin documente scrise sau înregistrate pe casete în fatidica iarnă a anului 2008. Şi-a numit cu precizie urgisitorii şi a lăsat un cuvânt testamentar în care mărturisea întreaga sa compasiune „pentru cei care au gustat cu voluptate această pâine otrăvită a minciunii”.

Nu i-a blestemat, n-a cerut răzbunare, ci i-a îndemnat, cu milă creştinească, pe cei care i-au pregătit moartea la un efort de conversie spirituală.
Sub comunişti a fost sărac ca un franciscan, dar sărăcia lui avea o strălucire seniorială. O transfigurau muzica şi poezia lui, dar şi gesturile de mare generozitate pe care le avea faţă de alţi sărmani, sau chiar faţă de semenii săi mai bine trăitori. Suferea când bănuia că aproapele lui era flămând, dezbrăcat sau desculţ.

Îmi amintesc un episod din anii 80, când a primit o sumă oarecare pentru o carte publicată, o sumă modestă, dar importantă în ochii cuiva obişnuit cu lipsurile de fiecare zi, aşa cum era el însuşi. A risipit rapid aceşti bani puţini pe daruri pe care le-a făcut prietenilor şi discipolilor – nu numai celor favoriţi, ci şi altora mai puţin apropiaţi de inima lui. Unuia dintre tinerii cenaclişti, un adolescent fără părinţi, cu mari necazuri financiare, şi surorii lui le-a cumpărat câte o pereche de pantofi de bună calitate, mie şi soţiei lui Mary ne-a dăruit pălării scumpe de dantelă, cum nu prea avea nimeni pe vremea respectivă, altora le-a plătit taxiul către casă când reuniunile cenaclului se sfârşeau noaptea târziu. Într-o altă circumstanţă, Gelu a făcut imprudenţa să admire o minunată pereche de pantofi pe care Cezar tocmai o primise cadou de la prietenul său din Germania, Emil Cira, drept care s-a pomenit imediat, fără putinţă de refuz, posesorul lor.
Se întâmpla uneori ca, după cenaclu, să mergem la el acasă, adesea însoţiţi şi de alţi ciraci, toţi flămânzi ca nişte lupi tineri, iar Mary, ascultând fără să clipească de dorinţa lui de a-i hrăni pe invadatori, reuşea, cu marea ei pricepere, minunea christică să sature gloata cu cele două ouă pe care le avea în casă, plus câţiva cartofi bine rumeniţi. Cezar Ivănescu obişnuia să spună pe atunci că este cel mai sărac poet roman şi era foarte aproape de adevăr.

Lucra în vremea aceea la revista Luceafărul cu jumătate de normă, publica greu, doar cărţi mutilate de cenzura veşnic vigilentă, era marginalizat, şi social şi ca autor, pe când alţii, dispuşi să facă jocul întunecat al stăpânilor comunişti, erau răsplătiţi cu laurii gloriei literare şi culegeau consistente beneficii materiale.
Nu numai că n-a făcut niciodată cel mai mic compromis, că nu s-a aliat cu puterea, că nu i-a închinat encomioane (lucru vizibil, de altfel, în opera lui imaculată), ci s-a manifestat întotdeauna ca un revoltat, ca un critic virulent al dictaturii şi al josnicilor ei servitori, literaţi sau nu. În 1986, când lipsurile, dar mai ales teroarea ne copleşeau pe toţi, el a continuat să fie acelaşi insurgent, care striga în gura mare adevăruri inconceptibil de rostit pentru noi ceilalţi. În legătură cu asta, îmi aduc aminte cu acuitate de spaima pe care am încercat-o atunci când Cezar Ivănescu, îmbrăcat bizar într-o bluză cu o croială medievală şi cu mătănii la gât, a coborât din maşina în care ne aflam, în drum spre nu mai ştiu unde, oprită, ca toate celelalte, de trecerea unei coloane oficiale şi, agitându-şi ameninţător bastonul spre păzitorii ordinii, a început să profereze blesteme la adresa regimului. Scenariu recurent, desfăşurat aproape identic de câteva ori în acel an, încât e un miracol cum de n-am fost cu toţii săltaţi şi supuşi metodelor de reeducare comunistă. Cu puţin timp înainte, în mai, declarase greva foamei în semn de protest faţă de hotărârea oficilităţilor de a interzice funcţionarea cenaclului Numele Poetului pe care-l conducea la Luceafărul. Gestul i-a îngrozit pe toţi cei adunaţi până atunci în jurul lui, discipoli, prieteni, admiratori, cunoscuţi – armate, legiuni, cohorte - care s-au făcut nevăzuţi ca şi cum n-ar fi existat vreodată. Unii, slabi de înger dar ruşinaţi de fuga lor, mă rugau totuşi să-i transmit lui Maître, cum îi spuneam noi, ciracii, justificările acestui abandon: aveau copii sau slujbe importante.

Nu numai că nu a reproşat nimănui lipsa de curaj, dar, conştient de amploarea pericolului la care ne expunea, m-a avertizat plin de îngrijorare: „Gabriela, spune-i lui Gelu că e primejdie mare şi poate că ar fi mai bine pentru voi să nu mai veniţi.” A fost singura dată când nu i-am dat ascultate; în exaltarea (şi inconştienţa) mea de atunci, arestul în beciurile securităţii mi se părea o plată mică în comparaţie cu privilegiul de a-i sta aproape.

L-am vegheat, în săptămâna aceea, pe rând, Mary, Gelu şi eu, livizi de spaimă, nu din cauza posibilelor represalii de ordin politic, ci pentru că sănătatea lui se înrăutăţea cu fiecare oră. După doar două zile, epuizat de refuzul de a se hrăni, dar şi de o intensă combustie interioară, a căzut într-un somn letargic, nesănătos şi chinuit, însoţit de gemete şi mici convulsii ale trupului emaciat până la epură. Avea doar 49 de kilograme când, după şapte zile de înfometare, am fost nevoiţi să-l internăm, în stare foarte gravă, la Spitalul de Urgenţă. O secvenţă peremptorie pentru uriaşa revoltă care mocnea în el s-a petrecut în cabinetul medical atunci când, conform rutinei profesionale, doctorul l-a întrebat: „Ce vă supără?” Abia ţinându-se pe picioare, febril şi aproape străveziu din cauza abstinenţei îndelungate, Cezar Ivănescu a strigat spre el mânios, cu o forţă de care nu-l credeai în stare: „Cum ce mă supără? Dumneata pe ce lume trăieşti? TOTUL mă supără!”

Ca un leit motiv sau ca o temă cu variaţiuni, scenariul acesta al protestului s-a repetat în câteva rânduri în viaţa lui, culminând cu greva foamei din februarie 2008, cu prilejul linşajului mediatic declanşat împotriva sa de cei care îi erau, de decenii, cei mai înverşunaţi adversari. Prin felul lui direct de a divulga adevăruri incomode Cezar Ivănescu îşi făcuse cohorte de duşmani; după aşa-zisa revoluţie aceştia şi-au sporit forţele şi s-au organizat într-o reţea subterană funcţionând după principii mafiote, astfel încât luptătorul solitar care a fost Cezar Ivănescu n-a mai avut scăpare. Şi-a dat seama atunci că este posibil să se treacă la asasinarea sa.

Există documente relevante, scrise şi audio, datând din februarie 2008, în care afirmă clar acest lucru, desemnând chiar şi persoanele care să-i apere numele şi opera în caz de „moarte subită”. Îi era teamă mai ales să nu i se însceneze un „accident” de maşină, aşa că, o vreme, n-a mai îndrăznit să circule cu taxiul. Nu s-a gândit însa că, după doar două luni, îşi va întâlni călăul; care a purtat, cu această solemnă ocazie, mănuşi albe de chirurg şi a lucrat adânc cu bisturiul (deşi alta fusese înţelegerea cu pacientul: fără sânge, fără arme albe). În condiţiile în care numai în lumea a treia se mai foloseşte cuţitul pentru asemenea intervenţii. Fără analize, fără investigaţii medicale preliminare. La ce ar fi folosit? Oare condamnaţilor la moarte li se fac analizele?

Nu insinuez nimic, îmi asum doar calitatea de martor, care a fost de faţă când doctorul legist i-a spus Clarei Aruştei că „există suspiciuni majore de natură juridică” legate de această moarte; în acest timp, adjunctul său a intrat şi a ieşit de câteva ori din camera mortuară, exclamând alertat către medicul şef: „Veniţi să vedeţi, sunt nişte semne ciudate pe corpul asta!“

Aşa-zisul malpraxis de la clinica Palade continuase cu o serie lungă de „erori” medicale la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Bacău, unde Cezar Ivănescu fusese transportat în stare critică; un şir de greşeli parcă atent coordonate, însoţite de o permanentă atitudine de dezinformare a familiei; or, atunci când suspiciunile se acumulează ameţitor şi se înseriază coerent, depăşind valorile calculului probabilistic, ele tind să devină certitudini…

După moartea sa, campania de denigrare a continuat la fel de furibund: o mare parte a presei scrise, dar şi televiziunea naţională, au reluat formula privind "decizia CNSAS", căutând parcă s-o fixeze bine în mintea publicului neştiutor. La numai câteva ore după deces, în vinerea neagră, o mână de prieteni ne adunaserăm la morga Spitalului de Urgenţă Floreasca, întrebându-ne cum să-l scoatem de-acolo şi unde să-l ducem, consternaţi de refuzul liderilor USR de a-i primi trupul, pentru un ultim omagiu, în incinta Muzeului Naţional al Literaturii Române sau la sediul USR din Calea Victoriei, potrivit unei vechi cutume. În acest timp, pe Mediafax câţiva scriitori şi critici literari îşi exprimau regretele ipocrite, strecurând, printre falsele păreri de rău, fraze despre „gustul amar” pe care l-a lăsat tuturor vestea „colaborării poetului cu fosta securitate”.

Enunţurile infamante se continuau cu alte calificative pe măsură: Cezar Ivănescu, declara unul dintre ei de la înălţimea statutului său de persoană publică şi de manipulator de opinie, ar fi fost o persoană „prea puţin plăcută” şi „incomodă”. Nu se specifica însă din ce motiv şi pentru cine era incomod. Deşi acelaşi individ recunoscuse iniţial că nu a avut „nici un fel de relaţie cu poetul”, el îşi continua discursul cu această frază aiuritoare: "Nu era un om deosebit de plăcut. Am avut informaţii indirecte în ceea ce îl priveşte". Aşadar, acuzaţii „după ureche”, sau, ceea ce este mai probabil, replici subalterne repetate mecanic după indicaţiile trasate de personaje „sus-puse”.

Climaxul acestor şarje de calomnii a fost marcat de afirmaţiile dlui Adrian Iorgulescu, pe atunci Ministrul Culturii şi Cultelor, care, fără să se informeze, aşa cum l-ar fi obligat statutul său de înalt funcţionar al statului, a repetat şi difuzat minciuna despre colaborarea poetului cu fosta securitate, oferindu-i astfel valoare oficială!

Ca orice mare artist, era „incomod” pentru spiritele comune, care-i pretind chiar şi unei personalităţi cu o uriaşă ardere interioară, aşa cum a fost Cezar Ivănescu, să respecte convenţiile şi ipocriziile sociale. De aceea, cei care l-au admirat şi l-au iubit au fost ei înşişi oameni de o rară calitate intelectuală şi sufletească, în stare să-l înţeleagă şi să-l preţuiască. Îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Petru Creţia, Basarab Nicolescu, deşi printre prietenii lui de-o viaţă s-au numărat încă mulţi alţii, la fel de importanţi, chiar dacă mai puţin celebri.

Era înclinat spre extreme, aflat într-o stare continuă de tensiune interioară paroxistică, imposibil de suportat de „căldicei”, întotdeauna fierbinte până la incandescenţă, aşa încât nu este de mirare că prea marea apropiere de el pre mulţi i-a ars…” Cantitatea de sacru” din persoana lui omenească se manifesta printr-o iradiere de fascinaţie şi tremendum, ce declanşa în sufletele celor din preajmă simultan, sau pe rând, trăiri pătimaşe de iubire şi devotament sau, dimpotrivă, de spaimă şi ură, toate la fel de intense şi pasionale. Niciodată întâlnirea cu el n-a luat culoarea searbădă a indiferenţei.

Cândva, subjugată de pluralitatea persoanelor care se confruntau în sufletul lui, i-am schiţat, cu linii tremurate, un portret la care mi-ar fi greu să adaug ceva; îl reiau acum, cu sentimentul că, aşa cum nu poţi strânge lumina în pumn, făptura lui profundă, ţinând de miracol şi de indicibil, este sortită să scape ochilor noştri de carne, oricât de iubitori: „Cezar Ivănescu (…) se dezvăluie pe sine într-o multitudine de ipostaze şi atitudini dintre cele mai contrastante, din a căror îmbinare se va întregi o imagine unică, aceea a unei personalităţi pătimitoare în care se concentrează un exces de vitalitate; căci contradicţia tensionată este însuşi principiul dinamic al vieţii. Îl vedem, aşadar, intolerant – în numele unei înalte conştiinţe morale –, pedepsitor sau «preaiubitor», insurgent, blând sau socratic, mânios sau smerit, adolescent teribil cu apucături de cloşard şi Maestru înţelept, creştin fascinat de budism gândind la o unitate transcendentă a religiilor, iubitor de Hristos şi – ca orice mistic adevărat – ereziarh, contemplativ sau activ, mustrându-i cu stylul sau cu pumnul gol pe derbedeii agresivi spre întremarea «minţii lor piticoide», artist pregătindu-se în taina singurătăţii sale pentru «lina iluminare», truver, cărturar îndrăgostit de învăţătura tradiţională, protector al artiştilor mai tineri, visând la acel «ordo amoris» întemeiat prin act sacrificial. Aceste înfăţişări plurale, deconspirate parcă prin jocul unor oglinzi ce-l luminează mereu din unghiuri diferite, dovedesc faptul că nimic din ceea ce este sacru sau infernal în sufletul omenesc nu-i este străin lui Cezar Ivănescu.”

…Era „incomod” pentru mulţi pentru că, asemenea vulcanilor activi care aruncă pară vie şi lavă, genera energii uriaşe, menite să le tulbure somnul vegetativ, să-i disloce din tiparul cotidian, să-i forţeze să se înalţe în sfere irespirabile; cei slabi nu rezistau acestui imperativ, fugeau înspăimântaţi sperând să-şi regăsească tihna mic-burgheză, cei orgolioşi nu-i iertau niciodată propriul lor eşec ascensional, care le zdruncina puternic, chiar dacă în mod inavuabil pentru ei înşişi, admiraţia de sine. Fugeau de el sau îl repudiau în scris, evitând confruntările directe, încărcaţi de ură şi neputinţă.

Discipolilor care-l iubeau şi treceau proba slăbiciunii sau a trufiei le arăta chipul de învăţător iluminat care împărtăşeşte vechi secrete sapienţiale despre rostul soteriologic al artei, de salvare şi regenerare a cosmosului şi a sufletului omenesc în care acesta se oglindeşte.

Pe mulţi, aşa nevolnici cum erau, îi iubea, chiar şi atunci când îi afurisea, ba tocmai de aceea îi mustra cu atâta vehemenţă, pentru că îl ultragiau în iubirea lui pentru ei. Unul dintre aceşti discipoli, pe care-l numea fiu iubit, îşi îndeplinea cu zel misiunea de turnător aflat în serviciul celor mai înrăiţi dintre inamicii săi – chiar aceia care au gândit şi pus în act scenariul sinistru al aşa-zisei deconspirări CNSAS. Cum discipolul era însă şi un poet sensibil, măcinat de ambivalenţă afectivă, sfâşiat între iubirea (pe măsura inimii lui meschine) pentru Maestru şi angajamentul ferm de a-l vinde, i-a destăinuit acestuia, într-o stare etilică lăcrimoasă, misiunea sa de delator. Maestrul l-a iertat, e drept fără să ştie limpede care sunt înaltele personaje cărora le era vândut. L-a iertat crezând în puterea vindecătoare a căinţei sincere, în forţa spovedaniei de a opera metanoia, fără să-şi închipuie că mult iubitul fiu va continua să-şi joace rolul de iscoadă şi denunţător.

…A fost înmormântat la Iaşi cu onoruri militare, dar, în mod inexplicabil (şi simbolic), desculţ, ca cel din urmă sărac, sau poate ca un sfânt care, înălţându-se la Domnul, nu mai are nevoie ca încălţările să-i apere picioarele de pulberea şi noroaiele lumii. A murit flămând, el care nu suporta să vadă în preajmă făptură de om sau de biet dobitoc flămânzind; el care suferea când întâlnea vreun sărman cu botinele scâlciate şi găurite, a plecat spre ceruri cu tălpile goale. Desculţ şi flămând s-a întors în lumina pură de unde a venit să ne împartă daruri supraabundente: iubirea şi poezia lui. Poate pentru că poetul cu nume de împărat a fost, nu un stăpân al lumii, ci un prinţ al spiritului.

Ne-a lăsat încremeniţi, consternaţi, uluiţi de virulenţa cu care se manifestă răul în lume, acum la sfârşit de Kali-Yuga.

Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, Bienala „Cezar Ivănescu“, ediţia I

Valeriu Stancu - a fost sau n-a fost? Apropo, va mai amintiti 11 februarie 2008: „Brumaru, turnator?“

Ieri, de Buna Vestire, mandatul lui Valeriu Stancu, presedintele Filialei Iasi a Uniunii Scriitorilor, s-a incheiat. Calendaristic doar, pentru ca Stancu va ramane in aceasta nefericita (pentru el) functie pana in toamna, cand vor avea loc alegeri generale. Un mandat dezamagitor, din care nimeni nu retine nimic, rezumabil intr-un titlu simptomatic de film: "A fost sau n-a fost?". Caci pentru foarte multi membri ai filialei iesene este destul de incert daca Valeriu Stancu exista in realitate, or daca nu cumva este o reprezentare a mintii, asa, un fel de zvon cu buletin si opera.

Imi amintesc de primavara lui 2005, cand, la Casa cu Absida, intr-un entuziasm neimpartasit de toata lumea, membrii alesi ai Comitetului de conducere au anuntat numele noului presedinte. Aveau cu totii, Cassian Maria Spiridon, Ioan Holban, Adrian Alui Gheorghe, niste mine serioase, de contrabandisti metafizici, ori de pescari de suflete cu navoadele pline. Dom'le, simteai ca ceva foarte important tocmai se petrece sub mutra ta natanga si coplesita de stupefactie. Cand noul presedinte a luat cuvantul, foarte sigur pe el, seducator aproape, jovial si pus pe fapte mari, asistenta a lacrimat interior. Iar o poeta din sala a avut un tremur nefiresc, si in vers alb, de genunchi.

Vom face din Casa cu Absida o importanta sursa de venit, vom inchiria, vom face bani, autofiiinaaantaaareee! Vom face din Libraria de pe Cuza Voda un spatiu nemaipomenit pentru nemaipomenite lansari! Vom reconditiona site-ul Filialei si il vom transforma intr-un adevarat dictionar virtual al scriitorilor ieseni! Vom organiza lunar conferinte de presa in care vom da seama pentru tot ce facem si pentru tot ce nu facem! A venit vremea transparentei, trebuie sa fim mai aproape de membrii filialei, cu care vom comunica asa cum nu s-a mai vazut!
Si sufletele scriitorilor aclamau ragusit: "Stan-cu! Stan-cu!".

Au trecut ani, precum herghelii de inorogi galopande spre luna, cum ar spune un poet descheiat la slitul inspiratiei. Au trecut ani si aclamarile s-au preschimbat in huiduieli rostogolite printr-o votca, or prin verbele vreunui dialog la colt de strada. La Casa cu Absida nu se intampla mai nimic, libraria de pe Cuza Voda s-a inchis, site-ul nu mai functioneaza deloc, nu s-a organizat nici o conferinta de presa, relatia cu breasla exista, dar lipseste cu desavarsire, minimele anunturi de presa la moartea unui confrate lipsesc si ele. Lansarile au ajuns sa se tina la Primaria, insusi presedintele Stancu, cu inima pe stanga, preferand toposul politizat si confundandu-l probabil pe Nichita-primarul cu Nichita necuvintelor. Si vechea strigare "Stan-cu! Stan-cu!" devine acum un foarte nepoetic "Hai sic-tir! Hai sic-tir".

Valeriu Stancu nu a reusit altceva decat sa faca din functia de presedinte de filiala o functie pur onorifica, fara nici o responsabilitate clara, asa, un soi de ecuson pe care ti-l prinzi la piept cand vrei sa arati ca esti cineva, or cand vrei sa-ti atingi niscaiva interese de dincoace de metafora. Ce va fi la toamna? Cine va fi la toamna? Tare ma tem ca vom ingana, prin rugina de aer, cum ca "niciodata toamna nu fu mai la fel"...

Călin Ciobotari

http://www.flacarais.ro/cms/site/f_is/news/valeriu_stancu_a_fost_sau_n_a_fost_8806.html

PS:

Ne intrebam retoric, cum altfel?, oare Valeriu Stancu „a fost sau n-a fost“ şi altceva? :)

Unii, genul Lucian Vasiliu, si-au recunoscut cu senitatate colaborarea benevola cu ofiteri ai Securitatii, asupra altora, v. cazul Emil Brumaru - a se citi scandalul declansat cu probe de Flacara Iasului, via Calin Ciobotari, in primavara anului 2008 si musamalizat de restul presei libere, planeaza acuzatii de acelasi tip (cu mostre olografe). (articolul la care fac referire a aparut in ziarul Flacara Iasului, 11 februarie 2008 si se numea „Brumaru, turnator?“. Numele poetului Emil Brumaru este vehiculat in Flacara Iasului ca posibil informator al Securitatii. Citez: „«Mihailescu» a dat doua note despre disidentul Liviu Antonesei. Ziarul spune ca nu poate trage concluzii, dar publica doua probe cu scrisul de mina al lui Brumaru si al informatorului «Mihailescu».

"Din pacate, nu pot nici confirma, nici infirma. Astept de la CNSAS numele in clar ale informatorilor care, in dosarele mele, sunt trecuti cu pseudonime. Sper ca nu va dura pina la Calendele Grecesti criza de la CNSAS, astfel incât sa fiu si eu clarificat", spune Liviu Antonesei.“)

Se pare ca in filiala Iasi a Uniunii Scriitorilor din Romania cei care „nu sunt“ au fost ceva si cei care „sunt“ evident au si fost :)

Alianţa Naţională pentru Regatul României. O listă de semnături care contine inocenţi şi impostori, turnaţi şi turnători.

Alianţa Naţională pentru Regatul României. O listă de semnături de susţinere care conţine laolaltă inocenţi şi impostori, turnaţi şi turnători. Un exemplu: Georgeta Naidin Dimisianu, martoră a acuzării în procesul intentat grupului Bârna Gioria, Pogorilovschi Steliana, Vereş Grigore, Covaci Aurel pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale.

R.P.R.
TRIBUNALUL MILITAR
BUCUREŞTI
Dosar nr. 783/ 1958

PROCES VERBAL
Şedinţa publică din 3 sept. 1958
DEPOZIŢIE DE MARTOR
Martor propus de acuzare

Numele şi pronumele martorului NAIDIN GEORGETA [1]

etatea 23 ani, domiciliul: comuna Orbească de Jos raion Olteni regiunea Bucureşti, ocupaţia: profesoară, legătura cu inculpat: nimic.

După ce i s-a atras atenţia că dacă nu spune adevărul se face vinovat de delictul de mărturie mincinoasă, a făcut următoarea depoziţie reprodusă în rezumat de către grefier:

Am participat la şedinţa care s-a ţinut la Covaci Aurel acasă, fiind invitată de către Pogorilovschi Steliana. Acolo Vereş Grigore ne-a recomandat mie şi lui Mihai Nicolae, să fim mai calmi, întrucât se poate interpreta altfel atitudinea noastră. Bârna Gloria şi Pogorilovschi Steliana, ne-a spus să ne menţinem pe aceiaşi poziţie pe care am avut-o în şedinţa UTM. Cu toate că noi nu am pornit cu gândul de a avea o pornire duşmănoasă, până la urmă susţinerile noastre au fost în acest fel.

După această şedinţă le-am spus lui Pogorilovschi Ste-liana să nu mă mai invite la asemenea adunări, întrucît mi s-a părut suspect şi ridicol faptul că se interesa de fapta noastră.

N-am putut să-mi dau seama dacă Bârna Gloria şi Pogorilovschi Steliana, puneau problemele duşmănos.

Precizez ca Bârna Gloria a fost mai insistentă în ceea ce priveşte poziţia menţinerii noastre pe care am avut-o la şedinţa UTM.

Cu Bârna Gloria am discutat după ce a avut loc şedinţa UTM.
Nu-mi amintesc dacă Covaci Aurel mi-a dat vreo indicaţie, cred însă că nu.
Covaci nu participa la discuţii, cele care participau la discuţii direct erau Bârna Gloria şi Pogorilovschi Steliana.

PREŞEDINTE,
lt. maj. de justiţie Grefier
Martor

Notă [1] Georgeta Naidin (alias Georgeta Dimisianu), ca director al editurii Albatros, mi-a intentat proces penal în anul 1997, pentru că aş fi calomniat-o, influenţând un ziarist să redacteze o recenzie confuză la cartea realizată de mine în colaborare cu Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor (ed. Libra, 1997), recenzie publicată într-un cotidian bucureştean. A fost o hărţuire kafkiană vreme de patru ani, încheiată prin retragerea plângerii absurde. Din nou am fost victimă a aceluiaşi acuzator, după 40 de ani!


ORDONANŢA - privind reţinerea -
Iaşi, 14 martie 1958

Eu, Lt. Maj. Casparovici Eugen, anchetator penal.......de Securitate din Secţia de Anchete Penale a Dir. Reg. M.A.I. Iaşi, analizând materialele privitoare la POGORILOVSCHI STELIANA născută la data de 13.III. 1935 în comuna Dorohoi Raionul Dorohoi Regiunea Suceava de naţionalitate română, cetăţean al R.P.R., ocupaţia studentă cu domiciliul în Bucureşti str. Academiei Nr.7

CONSTAT:

începînd din toamna anului 1956 constituindu-se un comitet contrarevoluţionar în frunte cu POPESCU AURE-LIAN, ZUB ALEXANDRU, BRUDIU MIHALACHE şi alţii, ce avea drept scop să organizeze un putch contrarevoluţionar similar cu cel din Ungaria, susnumita a făcut şi ea parte din acest comitet.

Avînd în vedere că numitul se găseşte în situaţia prevăzută de art. 200. pct. 9 Procedură Penală întrucît arestarea este reclamată de interese ale ordinei şi securităţii Statului;

DISPUN:

Numitul POGORILOVSCHI STELIANA să fie reţinut dela data de 14 martie 1958 orele 13.00, pînă la data de 15 martie 1958 orele 13.00 Copia prezentei ordonanţe va fi înaintată locului de reţinere.

ss. Casparovivi Eugen

Documente reproduse după: Stela Covaci, Persecuţia. Mişcarea studenţească anticomunistă Bucureşti, Iaşi (1956-1958). Documente din Arhiva Securităţii, Editura Vremea, Bucureşti, 2006

Accesati şi:

http://victor-roncea.blogspot.com/2009/05/ciudatul-paleologu-pupilul-lui-plesu.html

http://victor-roncea.blogspot.com/2009/05/cine-esti-dumneata-domnule-duda-un.html

http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/pasrea-cu-clon-de-rubin-s-rzbunat-iat-o.html

Gheorghe Grigurcu, Cezar Ivanescu’s Poetry

Cezar Ivanescu’s Poetry


An abusive regime above all, communism was seeking in its own peculiar way for the mystification of origins. Everything that belonged to the past seemed to its ideologists to be doubtful because it took the risk to reveal the lack of organic insertion in the evolution of mankind, in other words the legitimacy. Whenever it could not be forged in the propagandistic workshops, which used to make out rudimentary distortions upon somebody’s disposal, the more recent or more remote past was simply put between the parentheses of a compulsory amnesia. Thus the target was not only the installation of a collective amnesia, but also the cutting of the roots of the spiritual life, the endulging into the darkness of the consciousness out of which one could mould easily the Orwellian robots wearing the deadly label of „the new dehumanized man” . Yet, showing a great deal of optimism, Mircea Eliade visualized the dawn of a salvation: „Yet, it could be possible that this deadly danger ended in an extraordinary spiritual reaction which could equal to the installation of a new way to exist and cause at the level of the cultural creation what meant the settling down caused by the Tartars’ great invation at the level of the State foundation seven centuries ago. The Soviet occupation and the attempt of denationalization made by the Russians with methods and means of Pharaohs represent, by the spiritual counter-offensive which they cause, the real admission of Romania in the cultural history of Europe.” At the level of the literary creation, Eliade’s prognostication dated 1953 was to be confirmed only partially together with the appearance of an important wave of writers who could show their talents, thanks to the so-called liberalization allowed by the totalitarian authorities by 1965. Symptomatically speaking, the so-called poets of the 60’s endeavour to draw back the hands of the historical clock, removed in an arbitrary way by those fervents of the red utopia who made again the connection with the tradition especially with that of the inter-war poetry. But with none of them the redeeming of the origins touches the ardent intensity to the visionary outburst shown by Cezar Ivanescu’s lyrical poetry. Representative of a second wave of this poetry (he made his first editorial appearance in 1968) he did not have the chance of a quick recognition as well as the representatives of the first wave (Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, etc.). Maybe also due to the striking novelty of his production which has nothing to do with our poets between the two World Wars, as hard as a rock towards which there are no paths at all, all these circumstances make him, of course, more puzzling and more intriguing for the criticism which out of the impotence of framing him easily in a series or another sees itself forced to gloss first of all his originality.

Cezar Ivanescu starts from an ancient Orphic conception of creation which states the interweaving of lyricism with the song conferring it the status of an oracle. If the famous pre-Homeric bard, of a Thracian origin, to whom even Apollo might have given his own lyre was both a poet and a minstrel, let us not forget that Eutherpe too inspired both lyrical poetry and music. In the beginning, this poetry was a singing not only in the figurative but also in the proper sense of the word. A creation fixed in the tune before it was fixed in words (writing risking highly to produce the allienation of the genuine thought, according to Plato’s opinion). It’s not by accident that Cezar Ivanescu makes shows of poetry sung with accompaniment of musical instruments conferring the verse his voice of a virile harmony, of an overpowered pathetism. Shows in which (I had the occasion to participate in one of them in the medieval cathedral of a burgh in Transylvania) the solemnity goes hand in hand with the sensual impulse, both of them emphasizing each other in the bound of an incredible creation. To this genre of a mixed representation which ressurects an old manner lost in the Guttemburg Galaxy there corresponds the following gallant-troubadouresque text: „ ! Whitest Wife of mine / Scented Sun of mine / I can barely see you / every seven days; // pure blood as water / dries under the curse / and freezes my mouth / how shall I call thou?// ! Whitest Wife of mine / Scented Sun of mine / I can barely see you / every seven days , // Whitest Wife of mine / Scented Sun of mine / I can barely see you / every seven days ! // ! our marriage bed / whitest and untouched / like the land in winter / and covered by snows // seven nights in one / I don’t know and it / rejects me like womb / laying me on ground, // seven nights in one / I don’t know and it / rejects me like womb / laying me on ground, / Whitest Wife of mine / Scented Sun of mine / I can barely see you / every seven days ! ” (The Fourth Level of Seed Time and Harvest [The Old Child]). Of course the repetitive aspect, the use of the refrain old songs have the duty of bringing affective obsession to the level of incantation. But the poet goes down deep to the sensitive temporality taking pleasure in rigid archaic tones: „! Please stay here, oh, my Lord, please stay, // don’t go to heaven, / oh, my Lord, please stay // ’cause Death is above us all, / oh, Lord, please don’t go / ’cause Death is at the door, / oh, Lord, don’t go... / if you go we’ll be on / fire, / please, please, don’t go !” (Doina [At the End]. Here we come across a prototype of the poetic verse with its use in statu nascendi in the dawn of the artistic production that folklore registers. The peasant – like melancholy is cought in its intrinsic vein, at the crossing of Eros with Thanatos like a first confusion of the spirit, in a mixture of fresh and exhaust of primary suffering and premature rafinement: „! let your hair grow and flow / it’s the longest in the world / wrap your body clean like weep / with a shroud to keep in it / smooth and ever flowing smooth, / like a wisper of amen...// I’m your only stranger now...// you don’t come and I don’t come / make me weired with your wine / where is wine I find the venom / I no longer come again // where I come I find the venom...// and know nobody to bow,/ on what pillow I can lean,// I don’t know how I can whisk / like the little alder tree,/ there’s no trouble where I go / like a mother to be so / there’s no trouble where I go...// where I go with Death I go / Mother of the longest hair,// where I go with Death I go / Mother of the longest hair !” From Arghezi onwards we have not had at all such proofs of the paradoxical manoeuvre between elementary and complex, between simplicity and subtlety, like an unsearched call of the soul. Only that here the simulation of orality makes room to a new living, to an emotional experience similar to the one which gave birth to it. If the author of Adequate Words was a scriptic above all, making the essence of primitivism burst out of the letter, Cezar Ivanescu is an oral who gets the effects out of the sung word, unchaining his own music in the atmosphere of a syncretic art. Thus, our contemporary has the air not to create according to folkloric patterns but to produce folklore. Cezar Ivanescu represents the rare case of a folklore producer able to descend with a great deal of unaffectedness from the condition of a well-educated poet to that of an oral poet, as well as an individual in a trance would transpose himself in his childhood.

The aspiration to primordiality is an aspiration to universality. Trying to reconstitute, the author of Seed Time and Harvest aspires to a synthesis, to a mixture of inner themes and of personalized procedures with others of collective order which can suggest the picture of the universe in its dizzing texture of contradictions, in its mumbling dialectics as well as a vulcano in its eruption. Its solitude is not an aim in itself, but a tool, an instrument of the sublime return on the deceiving universal context. As well as Cioran, Cezar Ivanescu could write like this: „Loneliness will no longer be sterile when through it world will belong to us, when we shall swallow it in our desperate ardours. What’s the use of all our loneliness if it is not the supreme conquest, if with it we cannot overcome everything? – Brothers, the supreme conquest, the last check up of our loneliness wait for us. This world must belong to us, to those who are more lonely, to those who have to get their life back! We are lost if we do not get back what we have lost, if we do not get everything back.” This „everything” is felt from the very beginning in the sphere of objective data through the mixture of times and cultures in a common reservoire of references. Out of the Hellenic, Hindoo, Biblical, Antique, Mediaeval and authentic mythologies, Cezar Ivanescu prepares a unique paste which he makes use of permanently. Yet, no trace of pedantry in his speech with elements which are less conceptual than emotional and graphical. The poet gives the impression that he translates his tumultuous feeling in several idioms: „! as happy as the Yogi in the millenary forest / in the chosen vessel of my being / you streamed the oil in the wind like Rimaya/ you know the Nirvana of my flesh / the chosen vessel, the light / of the vainglory of humiliation: you happy Yogi: / a thin wall keeps on resisting / virginal thin skin / as bitter as an almond / the virginity of nubile loneliness / crosses its fingers on your eyes / scattering in your ears / a handful of snails: guess who?/ Mary but Mary of Magdala : she will forgive / a lot from you because you loved her so - / and Time will press heavily / on your mouth – the impudent padlock / as red as your mouth endures the / chastity belt...” (Agamemnon [Rimaya]).

Involving a diversity of moral hypostases which have to do with Destiny, Nothingness, Immortality the inner universe of the poet reveals to us not less composite in its clutch of antimonies, in its tormented flow. This is a standard of life which persists in perpetuating, of the cosmos which troubled by the phenomenon of individualization wishes to get back to itself: „! I know a Country where people’s passions equal to hanging in many occasions for things or beings of an infinite nothingness as if they wanted to show one more time the ingratitude of a Destiny, the foundation of a world in a complete disagreement with their soul and also their infinite kindness which offers willingly to the nothings of the Nothingness whose mad attitude gives you the sensation that you are not among individuals living on the crust of the ground but closed hermetically in the ground living a life which is a survival of their own death and from down there their hearts beat with fear not to break.” (Agamemnon (Memorial]). Lasciviousness meets extinction through bitterness (of existential grief, as a spontaneous „philosophy”) which mediates dramatically between the two extremities. The absolute hallucinates in the links of the contingent in the same difficult process of the recuperation of a rejected whole: „! and sensuality looks for the purified ether similar to a condor which looks for the death of sensuality, an injection like a balsam in the core of a more general effusion.” (Agamemnon [Days]). Death itself relates to the liberating climbing of the purifying „metaphysical” sensation under the vaults of plenitude: „! The taste of flesh / is not perennial / nor heart is so / glorious as I thought : it / calms down without a reason ; we speak / then of a physical death oh, as / if it Existed: in the galleries / damp golden temples shining eyes / turn up the deceased: useless / seeds for an Earth / Eliberated from a metaphysical quietness !” (Agamemnon [Preface]). But in the same time the thrill of this disappearance is tackled on a solid popular ground, in a chivalrous licentious spirit. The bard seems to answer de Marquis de Saade’s proposal according to which „There is no better way to get acquainted with death than that of associating it with a licentious idea: „!my pals fled away from you / but you fled further / but you fled further / death eyerywhere, / death eyerywhere ! // come and try me / see if I flee further, / see if I flee further / Death everywhere, / Death everywhere ! // come, whore runner / and kiss my reddish mouth, / come, whore runner, / Death everywhere, / Death everywhere !” (Doina [Death Everywhere]). The frivolous approach of a terrible threat represents a temperamental and cheerful exorcism which, we guess, even Creanga and also Eminescu would have liked...

So, nothing is left apart. The temptation of the lonely ego „to get life back again”, to make :”the supreme conquest” of the world, embraces the whole series of the human, puts in motion all the strings of emotion in a greed of visionary universality which will reflect the cosmic universe. The more solitude is pressing („alone licking my tears up / and I liked their taste so much / that finally I knew how to be alone: / alone only in this way !”), the more powerful the desire to dissolve in the experience of the Whole, evidently impure in its dismay, tragic but hilar at the same time, under the inevitable star of damnation: „! we are cursed again and again / ’cause either we cry or laugh / and break in small tiny pieces like incense / the golden equilibrium the golden portion / the rule of blood: / only Death smiles and we, we Desperados / only Death cries - / and we, we Desperados !” (Agamemnon [The After-noon Blessing – of a Day]). From a religious point of view, Cezar Ivanescu swings foreseeably between faith („! nobody knows you, God, like me, nobody gave you, God, like me, / spirit and soul, body and flesh more than Your crucified Son, / that’s why I pray You, for ever be blessed”) and a pathetic scepticism („! Upon the end of world where Father, our Father in Heaven forgot us, / and where our Mother the Virgin with a smile of light created smile, / will not anoint my tearful body crucified for two thousand years, / there where nobody helps you, there I stayed all my life”), but at the level of solemn irreducible devotion our thought leads us rather to the Catholic Baudelaire than to the fluctuating agnostic Arghezi. Out of the appearances of chaos, of accidental, of the excessive propensity to flesh, of the delirious or only exquisite language, the poles of a pacification get near each other little by little and the forms of a harmony get out. We can forsee the core of an order. The convulsions calm down in various reflexive pictures, the dim impulses get conscious, because reason too belongs to the universal heritage and it cannot be removed from the perspective of the last ensemble. Thus, a Jeu d’Amour (Daena) gives us a synoptical conspectus of a Dantesque aspect, of the evolution of Eros, a three-phased illustrated theory of this one. The first one, The Stasis registers the exlcusivity of love, whose effect is the estrangement of everything which does not belong to it. Love as a tyrannical obsession arbitrary-purgatory: „ ! to tell you how much I love you, / I went so away from you, / and all that is strange of me / oh, my angel without you, / to tell you how much I love you, / and all that is strange of me / oh, my angel without you, / to tell you how much I love you !” The En-stasis shows the metaphysical decay of love, which involves the transition from oneness to duality, so the corruption of the primordial one: „! And from One we came to two / Lord of World sleeping in self, / and we are each a half since / both in you and me alike / and are That we two alike, / and we are each a half since / both in you and me alike / and are That we two alike ! // - ! between us dreaded abysm / and abysm in itself / and then monsters come with thousands poinson us / getting naked in World Eden.” And at long last The Ek-stasis points out the way from allienation to rediscovery by the returning of the lost ego in the medium of divine love: „! you wait for me with trembling Soul, / trembling of fear not to get / to You with long eyelashes / me the Divine Child who’s anointed / by God who cries after the balm of love !” Thanks to his nature his complex construction built up on original, his parables which go beyond the picturesque vibrating towards the infinite, Cezar Ivanescu’s poetry wants to be similar to the World.

Grigore Grigurcu