MIŞCAREA LITERARĂ. C. IVĂNESCU: „Sesizez Parlamentul României să ia măsurile ce se impun: excluderea din cadrul Colegiului a numitului Dinescu Mircea“

MIŞCAREA LITERARĂ

Apare trimestrial sub egida
Uniunii Scriitorilor din România.
Anul VIII, nr. 1 (29), 2009, Bistriţa.

DOSAR CEZAR IVĂNESCU:

Clară Lumină din lucruri – articole despre CEZAR IVĂNESCU de GABRIELA CREŢAN, ION MURGEANU, FLORENTINA TONIŢĂ, BESNIK MUSTAFAJ, IOANA GRECEANU, M.R. IACOBAN, AURELIA CĂLINESCU, EMIL CIRA, cu două interviuri de VIOREL ILIŞOI şi CLARA ARUŞTEI.

Selectăm din acest număr:

Cezar Ivănescu, texte postume, scrisori deschise (fragmente), februarie-aprilie 2008

1. „Nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om“

Le mulţumesc Domnului Iisus Hristos şi maicii Domnului, Fecioara Maria, instanţe absolute, soţiei mele, Maria, acolo, în ceruri, şi fiicei mele spirituale, Clara Lucia Aruştei, aici, pe pământ. Mi-au stat ei, mi-au stat ei tot timpul alături. Tuturor acelor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea Adevărului.

Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez, mai ales acelora risipiţi prin lume, mult noroc.

Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otravită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină.

Dacă Dumnezeu îmi va da până la capăt puterea să trec şi prin această probă infernală, promit tuturor că voi duce, îmi voi duce şi le voi duce crucea. Neamul acesta românesc nu mai trebuie batjocorit!

Încercat preţ de o jumătate de veac de robia babilonică a Rusiei comuniste, cred că s-a salvat totusi şi a rămas printre cei…, a rămas în mare parte neatins de rău şi putrejune. Mă rog pentru învierea lui.

În toată această încercare prin care am trecut, m-au sprijinit şi mi-au stat alături români, evrei, maghiari, tigani, armeni, albanezi, turci şi mă opresc aici cu enumerarea. Cu toţii şi-au dovedit calitatea umană profundă şi au depăsit particularismul şi problemele mărunte şi s-au manifestat ca adevăraţi oameni universali. Nu doar europeni, ci universali.

În această încercare mi-au stat alături români, evrei, maghiari, ţigani, armeni, sârbi, albanezi. Cu toţii s-au dovedit nu doar adevăraţi europeni, ci adevăraţi cetăţeni ai Universului!În faţa lor mă plec precum statuile din templu în fata lui Buddha. Ei sunt speranţa mea că vor remodela o nouă umanitate. O nouă umanitate sau, dacă vreţi, o transumanitate, aşa cum s-ar exprima genialul meu prieten de la Paris, Basarab Nicolescu.

În tinereţe, am citit o carte intitulată Mai strălucitor decât o mie de sori, carte care relata istoria construirii bombei atomice. Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om.

(Transcrierea unui mesaj audio din 15.02.2008, descoperit după moartea scriitorului)

2. Scrisoare deschisă adresată Preafericitului Daniel (Părintele meu),
Patriarhul României (fragmente), martie 2008

Preafericitului Daniel, Patriarhul României

Suntem într-un ceas greu, Părinte, căci, iată, pleacă de lângă noi oameni pe care i-am iubit şi am uitat să le spunem cât de mult îi iubim şi am greşit căci spunându-le neîncetat i-am mai fi putut reţine lîngă noi... Au plecat pe rând, Ovidiu Iuliu Moldovan, marele actor, George Pruteanu, actor şi el şi personaj shakespearean, şi preot al limbii române şi acum, pictorul Sabin Bălaşa, legat prin opera lui şi prin mâna de ţărână a trupşorului lui de Destinul Moldovei şi al Iaşului de Înalt Prea Sfinţia din scaunul Mitropolitan...

Ne doare sufletul, Părinte, ca un obraz de copil pălmuit... De ce atâta moarte în preajma Învierii? Să intonăm Prohodul şi să-i urmăm pe morţi, cu inima uşoară cu cât suntem mai aproape de Înviere? Să rămânem liniştiţi şi să ne bucurăm de prezenţa lucrătoare a celor vii suferinzi de boli grele şi necruţătoare dar rămânând în destinul lor, torturaţi fizic şi înfruntând tortura fizică, încarnarea diavolului spre a-şi lumina chipul să privească icoanele luminate de lumânări din bisericile Iaşului nostru cel plin de biserici şi de muzee... […]

Vin acum şi eu şi cer sfatul Preafericirii Voastre...

A voit Domnul ca Maica mea, Xantipa, să mă nască, pe 6 august, de Marea Sărbătoare a Schimbării la Faţă şi m-am gândit ca până la prăzmuirea Învierii să stau cuviincios şi să-mi arăt faţa blândă de om prigonit şi îndurător. Numai că port în trupul şi în sufletul meu patru sângiuiri, de turc, de grec, de albanez şi de moldav, iar în gândul meu de creştin ceea ce cuprinde acest poem scris pentru discipolii mei cu ani în urmă, prin anii terorii ateiste comuniste iar eu îl cântam în Cenaclul „Numele Poetului“ la „Casa Scânteii“ unde domneau tovarăşii Suzana Gâdea şi Mihai Dulea […].

Greşesc dacă, după Înviere, îmi arăt faţa de Înger Cumplit, de Înger cu Armură, cum m-a pictat marea pictoriţă Aurelia Călinescu, şi dau ia-ma-n diavoli să le rup gâturile? Să le iau tot ceea ce au şi tot ceea ce sunt şi să-i fac surcele, să ardă mocnit la cazanele de smoală din Iad în care tot ei or să fiarbă?

Şi dacă greşesc, Preafericite, şi persist în greşală chiar peste povaţa Preafericirii Tale de a nu persista, se dă osândă grea pentru aşa greşală? Spre un exemplu, pot fi obligat să citesc în eternitate poemele lui Dan Deşliu publicate înainte de 1989, la Editura „Minerva“, în colecţia Bpt, cu prefaţa lui Nicolae Manolescu, exultând în faţa versurilor deşliuene:

Să ne strângem ura stivă
Şi să facem colectivă!

Nu s-ar putea, Preafericite, osândă mai uşoară, să zicem o Veronica Porumboiu sau o Maria Banuş, sunt totuşi fete, cu fetele trece timpul mai uşor şi Paolo Malatesta era de aceeaşi părere, ca şi drăguţa Francesca da Rimini: Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria...

What is a man, Preafericite?

Nu e voinţa lui Dumnezeu în el, dacă el simte în el adânc pe Domnul?

Rămânem azi lângă cei vii şi înfruntăm totul, batjocura
şi praştia Destinului, sau o pornim pe urmele acelor care au coborât
în Moarte cum Domnul Nostru Iisus Hristos
s-a coborât la rându-i printre morţi?
În braţele Tale, Doamne, îmi pun Sufletul!

Cezar Ivănescu

Fragmente din Scrisoarea deschisă adresată Patriarhului României, Preafericitului Daniel

3. A treia scrisoare a poetului Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, către domnul Nicolae Manolescu, preşedinte al USR (fragmente)

6.03.2008

Domnule PreşedinteSubsemnatul Cezar Ivănescu, domiciliat în Bucureşti [...], membru al Consiliului USR, director al Editurii Junimea, Iaşi, Bd Carol I, nr. 3-5, tel./fax 0232/410 427, Comandor al Ordinului „Steaua României“, vă reproduc în întregime primele două scrisori pe care vi le-am adresat în 1.02.2008 şi 4.02.2008, precum şi Comunicatul Comitetului Director al USR. […]

Din 29.01.2008 şi până în 5.02.2008, am fost livrat linşajului mediatic de către Uniunea Scriitorilor din România din lipsă de profesionalism, rea-credinţă sau pur şi simplu complicitate cu agenţiile de ştiri (NewsIn în primul rând), presa scrisă şi mediile care au difuzat în draci ştirea că „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“; am identificat din prima „sursele din cadrul Colegiului CNSAS“ în persoana soldatului fruntaş al Securităţii, tovarişci Dinescu Mircea, membru în Colegiul CNSAS, sursa mi-a confirmat supoziţia, autodivulgându-se sub toate formele posibile (presă, televiziune etc.) şi plasându-se inconştient sub incidenţa Legii de funcţionare a CNSAS, pe care o puteţi consulta. Asupra soldatului fruntaş al Securităţii nu insist, va insista instanţa judecătorească.

Ceea ce mă interesează aici este să va fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amarâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 12:00, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp sa dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper... pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea.

Am revenit cu această a treia scrisoare pentru a vă reaminti că nu mi-aţi răspuns la punctele 1 şi 5 din cea de a doua scrisoare: oare vi s-a obnubilat întru atât spiritul critic, încât să-i acordaţi votul decisiv pentru obţinerea Premiului Naţional „Mihai Eminescu“, în 15 ian. 2008, acestei nulităţi literare, tovarăşci Dinescu Mircea, soldat fruntaş al Securităţii? veţi demara ancheta cerută de mine la punctul 5?

Aştept în continuare să-mi văd propriul dosar (dosare) din Arhivele Securităţii şi-i anunţ pe această cale pe membrii Colegiului CNSAS că de pe 29.01.2008 şi până azi, 6.03.2008 nu au fost în stare să articuleze un răspuns public, cât de cât onorabil.

Sesizez Parlamentul României să ia măsurile ce se impun: excluderea din cadrul Colegiului a numitului Dinescu Mircea şi sancţionarea întregului Colegiu pentru sfidarea legilor acestei ţări.

În încheiere vă reamintesc cererea mea exprimată în Şedinţa de Consiliu din dec. 2007 (cf. cap. 1, art. 7 din Statutul USR) de a fi trecute pe site-ul USR statele de plată din USR şi toate celelalte informaţii necesare, conform principiului transparenţei, pentru ca toţi scriitorii români să se poată informa corect (nu din zvonuri) asupra modului în care este administrat banul obştei. Dacă e nevoie să declar greva foamei şi pentru art. 7, cap. 1 din Statut, spuneţi-mi, şi o fac cu plăcere.

Nedorind să mă las intoxicat de colportorii de ştiri „cu surse din cadrul“, v-am scris această scrisoare pentru a apăra imaginea tânărului asistent universitar şi critic literar Nicolae Manolescu al anilor ’60, cel care m-a debutat, fără să mă cunoască, în literatura română... […]

Aştept răspuns.Cu cele mai nobile sentimente
6.03.2008
Cezar Ivănescu

Domniei-Sale Domnului Nicolae Manolescu, Preşedinte al USR“

Ana Manuela Zarug: „Fără bani la Memorialul Ipoteşti cât este Coşereanu şef”

Consilierul judeţean Ana Manuela Zarug a declarat, în cadrul emisiunii Agenda Economică, de la Tele M, că va propune conducerii Consiliului Judeţean să nu mai fie alocaţi bani Memorialului Mihai Eminescu de la Ipoteşti. Şi asta atât timp cât la conducerea instituţiei va fi Valentin Coşereanu. „Nu mai trebuie alocat niciun leu până nu se rezolvă actualele probleme ale domnului Coşereanu legate de corectitudinea banilor publici”, a declarat Zarug.

Afirmaţia acestuia a fost susţinută de un alt consilier judeţean, Dumitru Codreanu, ambii făcând parte din comisia Consiliului Judeţean care a scos la iveală nereguli financiare în valoare de miliarde de lei vechi la Memorialul Ipoteşti. Propunerea va fi făcută în şedinţa de astăzi a Consiliului Judeţean.

(SURSA: http://www.banulbotosanean.ro/)

Din istoria scandaloasă a CNSAS-ului. Dinescu: 111 absenţe la şedinţele Colegiului [2002]

Din istoria scandaloasă a CNSAS-ului

Din 2001, Colegiul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a început să primească, în limita spaţiului pe care-l avea la dispoziţie, dosare ale fostei Securităţi de la SRI. În scurt timp însă, guralivii membrii GDS-işti ai Colegiului au constatat că informaţiile preluate erau „banale“ şi astfel nu puteau să-şi plătească poliţele către adversarii „comunişti“ din mediul cultural. Ce s-au gândit ei – să lanseze o nouă „criză CNSAS“, ca să mai audă lumea de ei...

Astfel că, în luna octombrie 2002, Mircea Dinescu, Horia-Roman Patapievici şi Andrei Pleşu au lansat un atac dur împotriva colegului lor „pesedist“ Mihai Gheorghe, pe motiv că acesta declarase într-un interviu că „ofiţerul care a desfăşurat activităţi de poliţie politică în urma unui ordin pe care l-a primit, nu poate fi acuzat de nimic“. Şi de aici tot felul de lamentări de tema „deconspirării“ şi a „curăţirii morale“, având acompaniament din partea „societăţii civile de opoziţie“.

Însă asemenea discuţii privind „vinovăţia“ ofiţerilor de informaţii de dinainte de 1989 nu erau ceva nou, problema fiind dezbătută şi în timpul elaborării „legii Ticu“ din perioada 1997-1999. Pentru a escalada scandalul, cei trei „democraţi“ au cerut şi demisia lui Gheorghe Onişoru, pe lângă ce a lui Mihai Gheorghe, pe motiv că preşedintele Colegiului CNSAS „a refuzat să-şi formuleze o poziţie la problemele ridicate, sprijinindu-l astfel pe deplin pe Mihai Gheorghe şi aprobând schimbarea de doctrtină pe care o anunţă“. O societate normală ar fi sancţionat imediat astfel de afirmaţii aberante, deoarece „doctrina CNSAS“ era definită de lege şi nicidecum de vreun membru al Colegiului. Dar presa de „atitudine“ a „făcut jocul“ GDS-iştilor, susţinând că tabăra „retrograzilor“ (Gheorghe Onişoru, Mihai Gheorghe, Constantin Buchet, Aurel Pricu, Florin Chiriţescu) a „pactizat“ cu „SRI-ul şi pesedeu’“ pentru a înăbuşi tentativele „progresiştilor“ (Mircea Dinescu, H.-R. Patapievici, Andrei Pleşu, Claudiu Secaşiu, Victor Nicolescu, Ladislau Csendes) de „demascare a securiştilor“.

Văzându-se în „bătaia“ presei, Dinescu, Patapievici şi Pleşu s-au trezint dintr-o dată interesaţi de întrunirile Colegiului, „sancţionând“ absenţele de la şedinţe ale colegilor din tabăra adversă. Mai mult, şi-au manifestat interesul pentru bugetul de stat, afirmând că nu era „moral“ să-ţi încasezi salariul atâta timp cât absentezi de la serviciu. Aşa, dintr-o dată... Înainte de izbucnirea „crizei CNSAS“, Mircea Dinescu cumulase 111 absenţe la şedinţele Colegiului. Nici ceilalţi doi membri ai „troikăi reformiste“ nu se remarcaseră prin prezenţa la întrunirile conducerii CNSAS, preferând să-şi consume „pontenţialul creator“ pe la talk-show-uri televizate ori pe la „dezbateri publice“ organizate de GDS.

Într-un exces de grandomanie, Dinescu şi-a pus personalitatea pe acelaşi plan cu aderarea României la NATO, cerând pe 29 octombrie 2002 CSAT-ului să dezbată „criza CNSAS“: „Vom cere să fim primiţi în proxima şedinţă a CSAT, pentru că în această insituţie se discută despre intrarea în NATO, iar condiţia principală este deconspirarea fostei Securităţi“. Atât premierul Adrian Năstase, cât şi preşedintele Ion Iliescu le-au atras atenţia „celor trei crai“ că au sărit calul, ştiind bine că CNSAS-ul se afla în subordinea Parlamentului şi nicidecum a CSAT-ului...

Tabăra „retrograzilor“ a decis însă să urmeze căile legale de mediere a „crizei“, Gheorghe Onişoru sesizând Parlamentul la sfârşitul lunii octombrie 2002 şi acuzându-i pe „progresişti“ că „au iniţiat şi menţinut o stare artificială de tensiune venind cu soluţii himerice şi cerând deconspirarea tuturor datelor existente în dosare şi nu doar a celor ce privesc activităţile de poliţie politică“ (conform „legii Ticu“). Aceştia mai erau acuzaţi că „nu sunt interesaţi decât de accesul lor la «un metru esenţial de arhivă», în schimb lipsesc luni întregi de la şedinţele Colegiului, iar atunci când au fost prezenţi, au boicotat activitatea Colegiului, prin atacuri la persoană, jigniri, insulte“.

Atacurile la persoană au continuat şi în timpul audierilor la comisiile Parlamentului desemnate să studieze „problemele din CNSAS“, motiv pentru care senatorul Ion Predescu (cel care s-a ocupat de „criză“) a propus revocarea Colegiului. Văzându-şi funcţiile ameninţate, Dinescu, Patapievici şi Pleşu au intrat în defensivă, afirmând că de fapt ei nu urmăreau schimbarea conducerii Colegiului, ci numai să atragă atenţia asupra unor „nereguli“. Ori scandalul fusese declanşat de tentativa de schimbare a preşedintelui şi vicepreşedintelui...Pentru a nu avea suprize, „troika reformistă“ a „scos la atac“ societatea civilă, astfel că la 7 martie 2003 Academia Caţavencu, Agenţia de Monitorizare a Presei şi Blocul Naţional Sindical au propus formarea unui lanţ uman în jurul Palatului Parlamentului, ca formă de protest împotriva „revenirii în forţă a securiştilor în asaltul asupra CNSAS“.

Aflându-se în an pre-electoral, pardidele de opoziţie n-au scăpat prilejul să-şi facă puţină imagine, asociindu-se protestului de tip „lanţ uman“, desfăşurat la 11 martie, cu participarea a circa 3.000 de persoane. PNL-ul a profitat din plin de „scandalul CNSAS“, afirmând că va sesiza Parlamentul European privind piedicile din calea „deconspirării“.

Mai mult, l-a „chemat la ordin“ pe Gheorghe Onişoru, propus de PNL în 1999, cerându-i să demisioneze din fruntea Colegiului, deoarece a pactizat cu „SRI-ul şi puterea“. Invocând prevederile legale, Onişoru a declarat că din momentul numirii în funcţie nu mai era reprezentatul niciunui partid politic, şi nici din considerente „morale“ nu va demisiona.În momentul când „dezbaterea“ privind „criza CNSAS“ nu mai interesa pe nimeni, „progresiştii“ au decis să termine scandalul la 22 mai 2003, obţinând totuşi demisia lui Mihai Gheorghe din funcţia de vicepreşedinte. După model stalinist, acestuia i s-a imputat că a folosit în interes personal dotările insitituţiei: camera foto, compact-discuri, imprimante şi altele. De unde s-a plecat şi unde s-a ajuns...

Fostul preşedinte Emil Constantinescu a sintetizat cel mai bine „criza“: „Gruparea Dinescu putea să publice dosare de la CNSAS, însă nu a avut curajul să facă acest lucru. N-au avut curaj, iar acum se plâng că nu li s-au dat dosare. Show-uri televizate, asta fac ei!“. Bineînţeles că după finalizarea „crizei“, membrii „troicii progresiste“ şi-au pierdut credinţele deconspiraţioniste, absentând în continuare cu lunile de la şedinţele Colegiului CNSAS. Însă nu şi de la talk-show-uri...

Sursa: http://ilariont.blogspot.com/2008/04/revista-cultura-4-aprilie-cnsas.html

IN APARAREA lui MIREL ZAMFIRESCU: NELU GROSAN il pune la punct pe poneiul cultural al lui Patapievici, Erwin Kessler, si Revista de dejectii "22"

Ioan GROSAN

Publicatia "22" (intitulata "re­vis­ta Grupului pentru Dia­log Social") gazduieste in numarul 29, din 14-20 iulie a.c. un atac imund, de o jos­nicie pe care rareori mi-a fost dat sa o vad, la adresa imen­sului artist care e Vladi­mir Zamfirescu. Porcaria e semnata de unu', Erwin Kes­sler. Nu ma voi referi la el, pentru ca tipu', ca critic, si cand sta in picioare, parca sta pe vine. (Totusi, doua vorbe: numitul, bietu', crede ca daca ataca mari valori ale artei plastice romanesti - Corneliu Baba, Caltia, Ilfoveanu, Stendl, Anghel, Bernea, Codre - isi face un nume. Asa e: si asta - cum dracu-l cheama... zi-i sa-i zic... - care a sustinut ca "Napasta" lui Caragiale e plagiat dupa "Puterea intune­ricului" a lui Tolstoi, a ramas in literatura. Nu?).

Deci nu despre ciumete voi vorbi. Ma gandesc doar la echipa de la "22", din care o buna parte o pretuiesc sincer. Apai, dragi prieteni, voi nu vedeti ce publicati? Nu vi se pare ca o fraza ca asta: "Fara sa faca artei un atat de mare deserviciu ca Baba, pictura lui Vladimir Zamfirescu, citat pauper si denaturat al artei din muzee, este profund ostila si daunatoare picturii ca pictura, ca iconografie, ca profesie si vocatie", sea­mana cu o delatiune ordinara? La inceputul anilor '50, dupa o astfel de "asertiune" in presa, urma arestarea.

Deci, inca o data: aceasta revista, asa usor elitista cum era dupa 1990, a fost o tribuna credibila nu a dialogului social - nici nu cred ca si-a propus, in fond, "dialogul social" - ci a dialogurilor spirituale, estetice. Pai cu baietasul asta vulgarel vrei tu, draga redactor-sef Rodica Palade, sa continui linia lui Stelian Tanase, a Gabrielei Adamesteanu? Nu crezi ca daca ar putea citi, ACUM, un ase­menea text, bunul nostru prieten, Virgil Mazilescu, s-ar rasuci in mormant?

Ce a putut sa scrie pigmeul Erwin Kessler, "consilier" ICR, care apara "arta" vaginului lui Benedek Levente si a poneiului cu zvastica de la New York, acelasi care a primit de la Radu Calin Cristea 55.000.000 pentru o "prelegere" de 10-11 minute (adica cinci milioane pe minut, mai tare ca Alina Plugaru si Simona Sensual la un loc!):


Revista “22”, 14 Iunie 2009

Fata Babei

Erwin Kessler (foto langa cei doi papitoi culturnici Patapievici si Paleologu) Fata Babei a fost şi ea la Sfânta Duminică. Fata moşului hrănise cum se cuvine copiii sfintei, jivine felurite şi fioroase, cum bine se ştie. Dar fata Babei le-a opărit la lăut, iar la masă le-a afumat bucatele. La plecare a înhăţat lada cea mai frumoasă, din care însă, odată ajunsă acasă, nu au ieşit bogăţii, ca la fata moşului, ci balauri, care au înghiţit-o şi pe ea, şi pe babă. Împins de Baba, profesorul pictorilor de profesie, Vladimir Zamfirescu a înhăţat şi el, de atâta amar de vreme, lada cea strălucitoare a artei mari dintotdeauna – teme importante, recognoscibile şi grave (de preferinţă biblice, quijotice, danteşti), stiluri consacrate (realisto-impresioniste, cu nuanţe şi emacieri expresioniste), dar, mai ales, a aruncat peste acestea plasa sclipitoare şi lipicioasă a unui existenţialism spiritualist difuz, în care intelectualii cad victime cu graţie şi gratitudine pentru mingea ridicată la fileul hermeneutic.

Expoziţia de la Sala Dalles, amplă, grandioasă şi profund neigienică, arată cum din lada ţinută strâns de artist ies, mereu, cohorte de lighioane flămânde şi nemulţumite, ce îmbăloşează mai tot ce ating din valorile pe care le evocă impenitent, de la El Greco la Caravaggio, de la Rembrandt la Renoir şi de la Cranach la Marcel Duchamp. Fără să facă artei un deserviciu atât de mare ca Baba, pictura lui Vladimir Zamfirescu, citat pauper şi denaturat al artei din muzee, este profund ostilă şi dăunătoare picturii ca pictură, ca iconografie, ca profesie şi ca vocaţie. Trebuie să fii orb în Metropolitan ca să nu vezi diferenţa de esenţă dintre Aristotel cu bustul lui Homer (1653) de Rembrandt (păzit, într-o poză pretenţioasă, de către fiul-fata Babei) şi Bărbat cu ţestoasă (2006), de acelaşi Zamfirescu. La Rembrandt, Aristotel contemplă melancolic figura vizionară a orbului Homer, al cărui furor poetic, rapt şi handicap psihic suprapus celui fizic, i-a deschis, totuşi, lumi şi sensuri nemuritoare, la care raţiunea, filosoful însuşi, doar jinduieşte, copleşit de admiraţie şi neputinţă totodată.

Omul cu ţestoasa lui Zamfirescu este, comparativ, doar o glumă de salon din Crucea de Piatră: în poala bărbatului împrumutat de la El Greco se află broasca mică strânsă în căuşul palmelor până scoate capul la deţinătorul trist, retras într-un extaz ursuz. Dacă este luată în consideraţie şi factura plastică a celor două piese, diferenţa cosmică dintre pasta ascunsă şi întors aurită a lui Rembrandt şi luciul sterp, ca al urmei de limax pe asfalt, al penelului zamfirescian, atunci se va înţelege de ce între arta mare din muzee şi sechelele babiste actuale există nu o diferenţă de epocă sau de nuanţă, ci una de natură. E vorba despre două lumi opuse: lumea artei şi lumea lui ca şi cum, lumea epigonilor ce calcă grobian pe mormântul maeştrilor de altădată, pretinzând că sădesc pios panseluţe. Acest lucru se vede clar în nuduri, temă exploatată la noi până la restrişte de Zamfirescu şi comperii lui, de Stendl, Câlţia, Ilfoveanu, Anghel, ba chiar şi de Bernea, artişti capabili de o obscenitate sordidă, mohorâtă, drapată cultural cu libidinoase aluzii şi alibiuri morale, prin vălurile fariseice ale cărora se citeşte concupiscenţa cea mai netă cu un privitor veros, pretins voyeur intelectual, în fapt doar un Mitică ce face cu ochiul la una mică.Livrescului funebru şi retrograd al acestei obscenităţi i se opune pornografia necruţătoare, electrică, brutală şi ultragiantă şi, prin aceasta, mai sănătoasă, critică şi cauterizantă, practicată relativ recent de Gorzo, Suzana Dan sau Tara, artişti vitali şi deschişi, imuni la complacerea în miturile culturale clorotice, defuncte. Arta de tip zamfirescian, manieristă, pedant culturalistă şi fraudulentă estetic, ridică şi compromite totodată una dintre cele mai importante probleme ale artei actuale, anume: cum e cu putinţă ceva vechi? În arta contemporană, în care este cu putinţă, ca normă, doar noul, ce relevanţă mai are depozitul de valori şi aptitudini, de tehnici şi trăiri pe care l-a constituit practica milenară a artei? Modelul zamfirescian oferă un răspuns facil: artistul e un arhivar al memoriei culturale pe care o evocă privitorului avizat, ambii complăcându-se într-un fel de play-back estetic pe hituri de Picasso et co., artistul prefăcându-se că are geniu, iar publicul prefăcându-se că are gust.

Cum e cu putinţă acum ceva vechi ne arată însă artişti precum Ioana Bătrânu sau Dan Perjovschi. Perjovschi este un tehnocrat ce promovează desenul ritual tip Tassili, adus la zi prin corectitudinea politică cea mai radicală, prin mascarea divertismentului în avertisment şi a cinismului în bune intenţii. Ioana Bătrânu e un egocrat fervent, ce practică o pictură de secol XIX cu sensibilitatea şi spaimele secolului XV, pentru a susţine o nostalgie vehementă, spirituală, de secol XXI. Ambii dau un rost acelui strat vechi de abilităţi şi reprezentări din memoria noastră colectivă. Vladimir Zamfirescu, cu verniul supra-abundent al pânzelor sale, pe care plutesc insule prost uscate şi zgaibe de pastă, cu personajele sale roase de vid şi cu temele sale lubric ludice şi tern intelectuale, e doar robul balaurilor aduşi de fata Babei în ograda artei.

Incredibil! ICR, plin de rahatul kominternistilor!

Sursa: http://victor-roncea.blogspot.com/2009/07/in-apararea-lui-mirel-zamfirescu-nelu.html

Cosmin Ciotlos + Nicolae Manolescu = o problema de etica. Romania literara publică doar opiniile pro Istoria lui Manolescu :) De ce oare?

Mihai Iovanel
-----------------
Cosmin Ciotlos + Nicolae Manolescu = o problema de etica

Cu mai multe saptamani in urma, Cosmin Ciotlos, angajat al Uniunii Scriitorilor din Romania (presedinte: Nicolae Manolescu) a inceput in Romania literara (director: Nicolae Manolescu) un serial – care intre timp s-a dovedit lung – despre Istoria critica a literaturii romane (autor: Nicolae Manolescu).

In toata aceasta afacere (am ales cu grija cuvantul), intristatoare nu sunt cele cateva incompatibilitati intre functia de multiplu angajat a lui Cosmin Ciotlos si functia de multiplu patron a lui Nicolae Manolescu. In numele bunelor intentii, aceste incompatibilitati pot fi trecute cu vederea; de ce ar lasa Cosmin Ciotlos ca un accident birocratic sa se puna intre el si Istoria critica? Intr-adevar, de ce? Adevaratelor caractere critice nu trebuie sa li se ceara buletinul de fiecare data cand dau judecati de valoare.

Din pacate, in chestie nu e dreptul lui Cosmin Ciotlos de a se pronunta ca critic despre volumul lui Nicolae Manolescu. In chestie e ilegalitatea (critica) pe care Cosmin Ciotlos o savarseste atunci cand umple cartea lui Manolescu de umezelile unei admiratii atat de unilaterale, de smechere si de necritice, incat – chiar daca decontextualizam tot ce e de contextualizat – arunca o lumina mai degraba porno asupra lucrarii pe care se iluzioneaza ca o slujeste.

Chiar nu stiu ce trebuie admirat mai degraba: caracterul lui Nicolae Manolescu, care agreeaza ca foiletonul lui Cosmin Ciotlos sa se reverse in incinta Romaniei literare? sau lipsa de caracter care ii rupe gatul lui Ciotlos la o varsta atat de frageda?

P.S. Se pare ca Daniel Cristea-Enache nu o sa mai scrie la Romania literara. Evident, explicatia nu trebuie cautata in ce a scris despre Istoria critica a lui Manolescu.

Sursa: http://revistacultura.ro/blog/2009/05/cosmin-ciotlos-nicolae-manolescu-o-problema-de-etica/

Foto: Nicolae Manolescu, cronicar sportiv-director-ambasador-presedinte

Apropos, vă mai amintiţi că Nicolae Manolescu a declarat cu ceva timp în urmă, într-un interviu, că Istoria sa va conţine doar texte noi-nouţe? Ei bine, ne-a minţit, contraversata Istorie este un conglomerat de texte neînchegate scrise în perioade diferite de timp (din anii '60 şi...).

MOARTEA UNUI ARTIST, un articol de Mircea Radu IACOBAN

Medicii care l-au „tratat” pe Michel Jackson sunt anchetaţi sub acuzaţia de omucidere. Şi ipoteza unei supradoze accidentale acuză tot corpul medical, care i-a prescris şi facilitat megastarului accesul la narcotice, anestezice, sedative etc. de-a dreptul letale. Autopsia a pus în evidenţă un organism complet distrus: oricum, Michel nu mai avea multe zile. Cu toate acestea, justiţia a început cercetările pentru stabilirea culpei medicale, fiindcă în America nu se ascunde gunoiul sub preş, mai ales în cazul omuciderilor.

Cum se petrec lucrurile la noi? Păstrând, desigur, proporţiile, reamintesc: anul trecut a murit cu zile, datorită mai întâi unei culpe morale şi apoi uneia medicale, poetul Cezar Ivănescu. N-a avut statutul de vedetă mondială, dar, în ograda literaturii române, era una dintre vocile cele mai autorizate şi mai reprezentative pentru poezia acestui veac.

A trecut un an, vinovaţii sunt bine mersi, iar fiicei adoptive a lui Cezar, Clara Aruştei, gazetele nici nu-i mai publică scrisorile, deşi, între timp, sunt semnalate elemente noi, unele de-a dreptul terifiante: poetul care ar fi decedat din pricina unei banale operaţii de hemoroizi… nici nu fusese operat!!

Spicuiesc din scrisoarea trimisă de Clara prietenilor: “Cezar Ivanescu (n.n.: acuzat de M. Dinescu de colaborare cu Securitatea) nu a fost victima desecretizării în sens direct, pentru că în procesul de lichidare a sa nu a existat la dosar nicio minimă probă. Cezar Ivănescu a fost pur şi simplu aneantizat în absenţa oricăror culpe reale şi minime probe, murind suspect ca urmare a unei intervenţii chirurgicale minore, garantat neinvazive, intervenţie care aveam să descopăr ulterior a fost efectuată de un ins, medic chirurg, din grupul domnului Andrei Pleşu, de la Tescani. Nu insinuez absolut nimic. Redau doar un amănunt din biografia celui care i-a determinat moartea, în conditii neelucidate încă. Raportul integral al necropsiei, pe care l-am văzut cu ochii mei, conţine pe lângă o indicaţie stranie a unei doamne din Bacău (de muşamalizare) şi enunţul terifiant că "locul era intact" (aşadar, cu alte cuvinte, un medic legist a girat cu semnătura sa faptul că Cezar Ivănescu nu a fost suspus niciunei intervenţii!) Pe fişa de transfer de la Clinica Particulară Palade - unde a fost supus aşa-zisei intervenţii - la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău este specificat clar că Cezar Ivănescu a fost transferat în stare critică, operat, sângerand. Cine şi mai ales de ce minte?”

Cât despre “dezvăluirea” lui Dinescu: “Doresc să revin la partea care i-a cauzat, din punct de vedere moral, moartea. Aşa-zisa informaţie livrată pe sursa-autodeclarată Mircea Dinescu, afirmă clar şi răspicat că Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică (...) Nimeni până acum nu a văzut nicio filă din dosarul/ele Cezar Ivănescu aflate la CNSAS. Cazimir Ionescu a declarat pe un post public de televiziune că «Cezar Ivănescu nu a primit niciun verdict din partea CNSAS» şi că «Cine a vrut să-i facă rău, i-a făcut!». Este singura poziţie cvasioficială smulsă practic aproape cu forţa de un reporter pe data de 4 februarie 2008. La 12 februarie 2008, un articol din Jurnalul Naţional (Cazul Ivănescu - O nebuloasă pentru CNSAS) va mai aduce un plus de clarificări în aceasta dramă. După cum rezultă şi din art. cit., niciunul din membrii Colegiului CNSAS nu ştia despre un verdict şi nu deţinea informaţii, cu excepţia lui Mircea Dinescu care… ştia totul, data, aşa-zisa sentinţă etc. (paradoxal, cunoştea totul chiar "nevotând" şi neaflându-se în ţară şi, mai mult, declarând că este la Paris şi că nu a văzut dosarul, dar că ăsta este Cezar Ivănescu, este securist şi să plece de la Editura Junimea! (...)

Nici după moartea lui Cezar Ivănescu, CNSAS-ul, întrucât cazul Ivănescu nici nu a fost luat vreodată în discuţie, nu a binevoit a răspunde nimic oficial. Faptele au rămas aşa, neclarificate, până astăzi şi Cezar Ivănescu, martirizat, ucis cu zile şi cu sânge rece.”

Ce ar mai fi de spus?

Articol apărut în Monitorul de Suceava,
Mircea Radu Iacoban, Coltul condeierului.
Preluare: http://www.monitorulsv.ro/Coltul%20condeierului/2009-07-14/Moartea-unui-artist

DRAMA ERORILOR CONTINUE. ÎNTRE POARTA ORIENTULUI ŞI TĂRÂMUL OCCIDENTULUI...

Magdalena ALBU

DRAMA ERORILOR CONTINUE

ÎNTRE POARTA ORIENTULUI ŞI TĂRÂMUL OCCIDENTULUI...


„Drama erorilor continue” este o mǎrturie personalǎ. Dar una care nu ar fi trebuit sǎ existe şi pe care nu aş fi vrut sǎ apuc vreodatǎ sǎ o scriu cu niciun chip în libertate. În aceastǎ formǎ de libertate închipuitǎ, unde omul trǎieşte agonizant şi încarcerat permanent în imperiul vast şi dezumanizant al iluziilor perfecte de tot felul. E, la drept vorbind, o ieşire necesarǎ a mea din mine însǎmi, o spovedanie îndureratǎ cǎtre un Univers în derivǎ asupra reperelor sfǎrâmate ale unei existenţe, pe care eşti obligat s-o trǎieşti la încropealǎ, având ca ultimǎ speranţǎ pentru ieşirea din subvieţuire – RUGĂCIUNEA… Un antidot sigur al limitǎrii şi al uciderii destinului uman încǎ înainte de a se naşte...

Nu mi-am putut imagina nicio clipǎ la începutul anilor ’90, faptul cǎ evadarea din închisorile comuniste va împinge colectivitatea şi, implicit, individul, într-o altfel de matrice încorsetatǎ a istoriei, în care, aşa cum avea ca temere pǎrintele Dumitru Stǎniloaie, „celula moralǎ a poporului nostru s-ar putea dezagrega” complet. Intunericul în care se scaldǎ zilnic de la un asfinţit la altul în jocul sordid al vieţii şi al morţii ceea ce a mai rǎmas din constituţia bietei fiinţe umane, exprimǎ un adevǎr greu de imaginat dupǎ atâta parcurs de istorie umanǎ de dupǎ Christos încoace a societǎţii, anume acela cǎ pragmatismul impus în mod feroce şi cu perseverenţǎ din toate direcţiile a uitat pur şi simplu de OM ca entitate spiritualǎ, şi s-a conturat cu tǎrie numai în jurul laturii exclusiviste a dominaţiei mercantile de import, unde raportul monedǎ-cetǎţean a depǎşit cu mult graniţele bunului simţ, plasându-l pe acesta din urmǎ în postura degradantǎ de sclav al unei mase pecuniare devenite încetul cu încetul şi singurul criteriu de selecţie patologicǎ a tuturor categoriilor umane - limita umilinţei supreme pe care el, OMUL, cu toatǎ semantica fiinţei sale complexe, nu o poate accepta şi în care nu se poate regǎsi.

Rǎmas din ce în ce mai orfan şi mai singur, „societarul” fǎrǎ putinţǎ de strigǎt al zilelor noastre, ajuns la limita dintre prǎpastia disperǎrii şi noimǎ nǎdejdii, trǎieşte constant o relaţie ecuaţionalǎ, care conţine în interiorul ei o situaţie de ordin critic dezarmantǎ: douǎ cunoscute din ce în ce mai neluate în seamǎ astǎzi, sǎrǎcia şi libertatea aparentǎ, care aruncǎ totul din punct de vedere matematic în mulţimea fǎrǎ rǎspuns precis a numerelor complexe, o mulţime de unde se iese, practic, plin de confuzie şi cu mâna goalǎ. Sǎrǎcirea de tip absolut şi nepermiterea de a fi o fiinţǎ pe deplin liberǎ şi demnǎ pânǎ la dezmarginire, în simbioza biunivocǎ şi totalǎ cu Universul naşterii tale, includ nişte precepte ale vieţuirii de tip barbar, animalic, ucigaş, sprijinite din plin pe tendinţele certe de disperare colectivǎ accentuatǎ şi cronicizantǎ, care iau consecvent sub soare locul Speranţei. Speranţa în acel altceva, plin de solaritate, hölderlinian, care sǎ sfâşie tulburǎtor şi dintr-o datǎ spiritul acestei realitǎţi negre şi crunte ca un mormânt proaspǎt sǎpǎt şi sǎ scoatǎ din hǎul infinit al grotei destinului, care înghite nesǎtulǎ tot, Lumina…

„O viaţǎ de zile otova, de ceasuri mohorâte, repetându-se fǎrǎ sfârsit în umbra celulelor îmbâcsite cu trupuri fleşcǎite, piele veştedǎ şi ochi încercǎnaţi.” Aşa descria în “Evadarea imposibilǎ” Lena Constante infernul cu faţǎ, se pare, uitatǎ astǎzi al închisorilor comuniste. „Nu mai ştiam sǎ vorbesc. Nu mai ştiam sǎ articulez. Nu mai ştiam sǎ-mi plasez vocea. Vorbeam cum vorbesc poate, muţii, când încearcǎ ucenicia vorbirii.”, mǎrturisea peste timp aceeaşi autoare a cǎrţii şi martirǎ a neamului românesc. „Suferinţa comunǎ era antidotul pierderii oricǎrui simţ moral…”, mai spunea Lena Constante. Paralela dintre coşmarul timpului nu de mult trecut şi cel al prezentului îmbâcsit de putreziciunea dezumanizǎrii este cât se poate de potrivitǎ şi evidentǎ. Aceeaşi substanţa concretizatǎ în bezna ignoranţei şi a incertitudinii de zi cu zi. Nimic sigur, nimic la locul lui, doar umilinţe peste umilinţe, care vin într-un şuvoi nestǎvilit ca un tǎvǎlug înspre vârful degradǎrii de sine forţate. E o propensiune vǎditǎ a rǎului moral şi cultural sub toate aspectele sale esenţiale, distrugǎtor cu bunǎ stiinţǎ al unuia dintre atributele cele mai sfinte şi mai pe deplin caracterizante pentru fiinţa umanǎ şi colectivitatea din care face parte - identitatea.

Unul dintre criticii literari fundamentali ai literaturii române, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, amintea la un anumit moment dat despre „rǎstimpul cu bibliografie completǎ” trǎit dupǎ Declaraţia din ‘64, un moment în care s-a putut primi, dupa spusele sale, mesajul Occidentului. Dar unul, de altfel, destul de iluzoriu şi de scurtǎ duratǎ, „o simplǎ manevrǎ abilǎ”, dupǎ care s-a tras apoi cu bruscheţe zǎvorul. Şi, ca dupǎ orice reprezentaţie teatralǎ de-o searǎ, avea sǎ cadǎ curând, şi peste acea scurtǎ perioadǎ de respiro, cortina grea a ideologiei comuniste, care dorea sǎ anunţe finalul şi sǎ aştearnǎ definitiv uitarea. „Ar însemna sǎ abandonǎm fermitatea poziţiilor noastre creştine acceptând cǎ am pierdut nǎdejdea…”, spunea distinsa exegetǎ a sufletului eminescian şi a rugǎciunii, Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Şi tot dumneaei adǎuga: „Numai cǎ eu ştiu şi cred cǎ intervenţia puterii divine poate oricând apǎrea, într-un sens salutar, izbǎvitor.”

Carcera Sighet sau penitenciarul Miercurea Ciuc reprezintǎ douǎ dintre reperele fixe ale istoriei noastre, în care intensitatea durerii, sacralitatea ei ne vorbesc despre nişte timpuri de mari atrocitǎţi politice la nivel colectiv şi individual, unde cotele alarmante ale „despovǎrǎrii” de propria identitate şi demnitate umanǎ sunt înfipte în neuitare. Respectul, care trebuie acordat memoriei acelei epoci, e necesar a fi identic din punctul de vedere a esenţei lui cu acela faţǎ de sentimentul de credinţǎ închinat divinitǎţii supreme, pe care orice fiinţǎ umanǎ ar fi firesc sǎ si-l conţinǎ în constituţia sufletului sǎu. Închisoarea Sighet este unul dintre acele sanctuare ale suferinţei crâncene a poporului român, este acea carte neagrǎ, unde s-au înscris sute de destine, care, în mod sublim şi christic, au încercat sǎ opunǎ flagelului morţii spirituale a poporului român propria lor moarte. Acei oameni s-au martirizat pe sine în numele ideii de libertate şi de fiinţare ontologico-istoricǎ pe mai departe a conceptului de românime, de individualitate bine amprentatǎ a naţiei acesteia creştine şi milenare. Acei mucenici întru Christos ai poporului român au vrut sǎ taie nesiguranţa existenţei, temerea de zi cu zi, nedreptatea, falsa mǎrturie, decadenţa înǎbusitoare a acelor vremi, aşa cum scria Lena Constante mai târziu.

Urmele durerii adevǎrate, care a strǎpuns cu forţa de laser cǎrǎmida zidurilor de la Sighet sau Miercurea, plâng şi roagǎ a neuitare. Ele nu trebuie sǎ fie şterse niciodatǎ şi aruncate în „decorul de foaier de teatru”, inadecvat pentru un asemenea templu al martirajului colectiv, al criptei existentiale de azi, pentru ca acolo s-a murit ca în lagarele de concentrare şi au fost strivite sub lovitura nemiloasǎ a bocancului satanei sufletele unor trupuri aproape inexistente. Acolo au zǎcut în înfometare şi schingiuiri crunte mǎdularele unor conştiinţe, care şi-au dat obştescul sfârşit în mâinile lui Dumnezeu, crezând cǎ sacrificiul lor moral-biologic absolut va ajuta naţia romanǎ sǎ intre pe poarta din faţǎ a veşniciei sale. Dar, niciodatǎ pumnul acela de carne şi de spirit, sistematic distrus de cruzimea fǎrǎ limite a regimului de atunci, nu cred cǎ a putut gândi în cea din urmǎ clipǎ a vieţii, atunci când moartea îşi balansa infiorǎtor trupul virtual în faţa mulţimii de ochi stinşi în orbitele osoase şi vinete, ca, peste ani, zbuciumul acesta plin de nemargini al celor deveniţi acum simple nume de acatist, va fi pocnit în faţǎ şi umplut de sânge, a nu ştiu câta oarǎ de cǎtre un alt timp, cu o altǎ lipsǎ de vlagǎ a sacrului şi a respectului absolut faţǎ de oamenii-sfinţi ai închisorilor demonului comunist.

Vremea degringoladei şi a erorilor de tot felul işi spune, din nefericire, şi astăzi, cuvântul. Inchisoarea Sighet sau penitenciarul Miercurea Ciuc au devenit un simbol, un laitmotiv pentru existenta cotidiana. Ele s-au transformat brusc in carcera numita patrie, în care se trăieşte astăzi după nişte legi impuse şi dezumanizante. Reactivarea în conştiinţa colectivǎ a durerilor profunde ale istoriei, potenţarea acestora la nivel mental al naţiei, tocmai pentru a nu se şterge vreodatǎ cu intenţionatǎ voire trecutul jertfelnic al tǎcuţilor martiri ai cetǎţii, ar putea da o altǎ dimensiune extinderii pe toate laturile a rǎului din ziua de azi. Un rǎu nenecesar, meschin şi paralel cu ceea ce ESTE fiinţa umanǎ de mii de ani încoace…

Pierderea identitǎţii de sine a omului este un fapt dramatic. Aşa cum scria Eminescu, un popor, care nu îşi cunoaşte cu adevǎrat trecutul şi nu are un cult aparte pentru acest trecut în sufletul şi în mintea sa, este o naţie fǎrǎ de viitor. Ca Sighetul sau Miercurea Ciuc, alte copii ale acelei Siberii îngheţate şi crude a anilor de mijloc ai secolului trecut, sǎ disparǎ total din cuprinsul larg al definiţiei timpului contemporan şi sǎ devinǎ doar un simplu punct-reper complet izolat, de ordin memorialistic, în contextul istoric actual al românilor, ca descarcerarea fiinţei umane din chingile „cazanului cu aburi” al sǎrǎciei, umilinţei şi libertǎţii iluzorii, aparente, sǎ se producǎ în sfarşit şi sǎ se poatǎ ajunge la a se vedea o datǎ intrat totul pe un fǎgaş al unei normalitaţi fireşti, ar fi mai mult decât necesar sǎ nu se mai semene voit în jur vânt şi furtunǎ aducǎtoare de moarte spiritului omenesc. Ieşirea din marasmul unei lumi, care pare sǎ nu se mai recunoascǎ pe sine, se poate face numai prin recursul la memoria trecutului şi la quintesenţa fǎrǎ de margini a uriaşei spiritualitaţi universale...

Se mai poate auzi, cumva, oare, astǎzi, ca o raportare fireascǎ la lecţia durǎ a trecutului recent, ceva din tânguirea stinsǎ de toacǎ a glasului unui deţinut, atunci când înfometarea si tortura condamnau zilnic la desfiinţare constiinţele cele mai curate, mai solide si fǎrǎ fisurǎ ale acestui neam ?!…. Poate vag, în vreun cotlon de suflet neatins, încǎ, de întuneric, de bezna exterioarǎ în care suntem siliţi sǎ ne târâm interiorul lipsit de speranţǎ …

Intre poarta secularǎ a Orientului si spaţiul posibilitǎţilor de tot felul ale Occidentului, drama de a fi obligat sǎ trǎiesti într-o stare de larvǎ, putincioasǎ de a ajunge doar prin legea compromisului „necesar”, la stadiul de nimfǎ, este una dintre erorile cumplite ale contemporaneitǎţii, care nu are inteligenţa sǎ identifice cu o strictǎ rigurozitate stiinţificǎ punctul critic de decǎdere a urmei fine a umanului din noi, punct ce va fi atins cât de curând de cǎtre sufletul omului prezent.

Dacǎ moartea, cu rânjetul ei machiavelic şi sarcastic, are rolul de a pune capǎt la un anumit moment dat fiecǎrei fiinţe biologice în parte a acestui pǎmânt şi de a o reîntoarce în ţǎrâna, atunci, nevoia de a stǎvili drama ieşirii spiritului uman din matca sa fireascǎ şi reaşezarea acestuia între marginile albiei lui fundamentale de Lumina ar fi, peste timp, cel mai bun rǎspuns pe care îl poate primi trecutul schingiuit, dar cu identitate fixǎ, de la conştiinţele cu din ce în ce mai putine grade de libertate ale timpului actual... Si, poate, nu ne-am mai asasina fǎrǎ rost, cu atâta cruzime şi nonşalanţǎ, unii altora, din prea multǎ condescendenţǎ neîntemeiatǎ, unicul nostru destin …

Magdalena ALBU
Iulie, 2009

Oameni, imagini şi date în fotografii de odinioară (I). ATELIERUL FOTO JULIETTA: furnisor al Curţii Regale Române