GAZA: FAŞIA MORŢII

imagini preluate
de pe http://victor-roncea.blogspot.com/

Blaise Pascal, Cugetări

Blaise Pascal, Cugetări

(fragmente)

traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu

222. – Ateii. – Ce motiv au să spună că nimeni nu poate învia? Ce e mai greu, să te naşti sau să învii, ceea ce n-a fost niciodată să fie, sau ceea ce a fost să mai fie? E mai greu să vii în fiinţă decât să revii în fiinţă? Obişnuinţa ne face s-o simţim pe una cu uşurinţă, iar pe cealaltă imposibilă; vulgar mod de a judeca!

233. – Infinit. Nimic. – Sufletul nostru e aruncat în trup unde găseşte numărul, timpul, dimensiunile. El raţionează cu acestea şi le numeşte natură, necesitate, şi nu poate să creadă în altceva.

Unitatea adăugată infinitului nu-l sporeşte cu nimic, nici măcar cu cât s-ar adăuga un picior la o măsură infinită. Finitul dispare în prezenţa infinitului devenind un pur neant. Tot aşa şi spiritul nostru în faţa lui Dumnezeu şi dreptatea noastră în faţa dreptăţii divine. Nu există o disproporţie mai mare între dreptatea noastră şi cea a lui Dumnezeu decât între unitate şi infinit.

Trebuie ca dreptatea lui Dumnezeu să fie nesfârşită ca şi milostivirea lui. Or judecata celor respinşi este mai puţin dură şi ar tre­bui să uimească mai puţin decât milostivirea pentru cei aleşi.

Ştim că există un infinit şi-i ignorăm natura. Cum ştim că este fals ca numerele să fie finite, este deci adevărat că există un infinit în număr. Dar nu ştim ce este: este fals că el ar fi par, e fals că ar fi impar; căci adăugându-i unitatea, el nu-şi schimbă natura; şi totuşi e un număr şi orice număr este par sau impar (e adevărat că acest lucru se referă la orice număr finit). Tot aşa putem spune că există un Dumnezeu fără să ştim ce este.

Să nu existe un adevăr substanţial numai pentru faptul că vedem lucruri adevărate, dar ele nu sunt adevărul însuşi?

Cunoaştem deci existenţa şi natura finitului, pen­tru că suntem finiţi şi de aceeaşi mărime cu el. Cunoaştem existenţa infinitului, dar nu-i cunoaştem natura pentru că el are mărime ca şi noi, dar nu e mărginit ca noi. Dar nu cunoaştem nici existenţa, nici natura lui Dumnezeu pentru că nu are mărime, nici margini. Numai prin credinţă îi putem cunoaşte existenţa, iar prin har îi vom cunoaşte natura. Or, am arătat de multe ori că poţi cunoaşte un lucru fără să-i cunoşti natura.

Să vorbim acum după luminile cele naturale.
Dacă există Dumnezeu, el este infinit de neînţeles pentru că neavând nici părţi, nici margini, el nu se află în nici un fel de raport cu noi. Suntem deci incapabili să ştim ce este, nici dacă este. Acestea fiind date, cine va îndrăzni să rezolve problema? Nu noi, căci nu suntem în nici un raport cu el.

Cine va juca deci pe creştini că nu pot da un temei credinţei lor, aceia care profesează o religie de care nu pot da seamă? Aceştia din urmă declară, expunând-o lumii, că e o prostie, stultitiam; şi apoi vă plângeţi că nu vă aduc mărturii! Dacă ea ar putea fi dovedită, ei nu şi-ar mai ţine cuvântul: sunt lipsiţi de probe, dar nu de bun simţ.

– „Da, dar dacă acest lucru îi scuză pe cei care o oferă ca atare, aceştia scăpând de blamul de a vorbi despre ea fără temei, nu-i scuză pe cei care o primesc.“ – Să examinăm deci acest punct şi să spunem: „Dumnezeu este sau nu este“.

Dar de ce parte ne vom aşeza? Raţiunea nu poate hotărî nimic; există un haos infinit care ne desparte. Se joacă un joc la marginea unei asemenea distanţe infinite, în care vom câştiga faţa sau rever­sul. Pe ce veţi miza? Prin raţiune, nu puteţi miza nici pe una, nici pe alta; prin raţiune, nu veţi putea res­pinge pe nici una. Nu-i condamnaţi deci de falsitate pe cei care au ales, căci nu ştiţi nimic. – „Nu, îi vom condamna nu pentru că au făcut această alegere, ci pentru că au făcut una; căci şi cel care a ales faţa şi cel care a ales reversul fac aceeaşi greşeală, sunt amândoi în eroare; drept ar fi să nu parieze.“ – Da, dar trebuie să pariem. Nu e după voia noastră; suntem în aceeaşi barcă. Deci pentru ce veţi paria? Să vedem. Pentru că trebuie să alegeţi, să vedem ce vă interesează, cel puţin. Aveţi două lucruri de pierdut: adevărul şi binele şi două lucruri pe care să le angajaţi: raţiunea şi voinţa, cunoaşterea şi fericirea; natura voastră are două lucruri de evitat: eroarea şi ticăloşia. Raţiunea nu va fi nici într-un fel atinsă, alegând pe una sau pe cealaltă, pentru că eşti obligat să alegi. Iată un punct lămurit. Dar fericirea? Să cântărim acum pierderea şi câştigul, afirmând că Dumnezeu există. Să discutăm aceste două cazuri: dacă e să câştigaţi, câştigaţi totul, dacă pierdeţi, nu pierdeţi nimic.

Pariaţi deci că există fără să ezitaţi. – „E admirabil. Da, trebuie să pariem. Dar dacă miza e prea mare?“ – Să vedem. Pentru că este vorba de un asemenea risc de câştig şi de pierdere, chiar dacă n-aţi avea de câştigat decât două vieţi pentru una, şi tot ar trebui să pariaţi; şi dacă vor fi trei de câştigat, ar trebui să jucaţi (pentru că sunteţi obligaţi să jucaţi) şi ar fi o imprudenţă când eşti obligat să joci, să nu mizezi propria-ţi viaţă pentru a câştiga trei la un joc, unde e vorba de un asemenea risc de pierdere şi câştig. Dar e vorba de o eternitate de viaţă şi de fericire şi chiar de-ar fi o infinitate de riscuri, din care n-aţi avea decât o singură şansă, şi tot ar trebui să pariaţi pe una pentru a obţine două; şi ar fi să acţionaţi prosteşte, obligaţi fiind să jucaţi, să refuzaţi să mizaţi o viaţă pentru trei, la un joc unde din infinitatea de riscuri, numai o şansă e pentru voi, dacă e vorba să câştigaţi în schimb o infinitate de vieţi infinit de fericite...

Pentru că e vorba de o infinitate de vieţi infinit de fericite de câştigat, de o şansă de câştig faţă de un număr finit de riscuri de a pierde şi oricum ceea ce mizaţi este finit. Ceea ce înlătură orice îndoială; dacă e să câştigăm ceea ce este infinit şi pentru aceasta numărul riscurilor de a pierde este finit faţă de şansa de a câştiga, nu mai staţi la îndoială, oferiţi totul. Şi astfel, obligaţi fiind să jucăm, trebuie să renunţăm la raţiunea care ne îndeamnă să ne păstrăm viaţa; mai degrabă să mizăm pe ea pentru a câştiga infinitul apropiindu-se de noi cu paşi la fel de repezi ca şi neantul.

Căci nu foloseşte la nimic să spui că e nesigur câştigul şi sigur doar riscul şi că infinita distanţă care se află între certitudinea a ceea ce primejduieşti şi incertitudinea cu privire la ceea ce vei câştiga egalează binele finit, pe care-l primejduim fireşte, cu infinitul care este incert...

Dar nu-i aşa; orice jucător riscă o certitudine pentru a câştiga cu incer­titudine: şi totuşi risca cert finitul pentru a câştiga un incert infinit, fără a păcătui împotriva raţiunii. Nu există o distanţă infinită între certitudinea a ceea ce rişti şi incertitudinea câştigului: e fals. Există, într-adevăr, o infinită distanţă între certitudinea câştigului şi certitudinea pierderii. Dar incertitudinea câştigului este proporţională cu certitudinea a ceea ce primejduieşti, conform cu proporţia şanselor de câştig şi a riscului de pierdere.

Şi de aici vine faptul că, dacă există tot atâta risc de o parte şi de cealaltă, partida se joacă de la egal la egal şi atunci certitudinea a ceea ce primejduieşti este egală cu incertitudinea câştigului. N-are importanţă că ea se află infinit de departe. Şi astfel, miza noastră se bucură de o forţă infinită când riscăm finitul la un joc unde sunt tot atâtea şanse de câştig cât şi riscuri de pierdere, dar şi infinitul de câştigat. Şi totul este cât se poate de evident şi dacă oamenii sunt capabili de vreun adevăr, acesta este unul din ele.

„Sunt încredinţat, vă mărturisesc. Dar există oare vreun mijloc de a vedea dedesubtul jocului?“ – Da, Scriptura şi tot restul etc. – „Da, dar am mâinile legate şi gura mută; mă obligă să pariez şi nu sunt liber, nu mi se dă răgaz şi sunt aşa făcut că nu pot crede. Ce vreţi să fac?“

– E adevărat. Dar învăţaţi-vă cel puţin neputinţa să creadă pentru că raţiunea vă îndeamnă şi totuşi nu puteţi. Lucraţi deci să vă convingeţi nu prin sporirea mărturiilor despre Dumnezeu, ci prin di­minuarea patimilor noastre. Aţi merge spre credinţă şi nu ştiţi drumul; vreţi să vă vindecaţi de necredinţă şi cereţi leacul; întrebaţi-i pe cei care erau legaţi ca şi voi şi care vor să parieze acum tot binele lor; sunt oameni care au găsit drumul şi pe care ar fi bine să-i urmaţi ca să vă tămăduiţi de răul de care vreţi să scăpaţi. Urmaţi felul cum au început şi ei; prefăcându-se, luând apă sfinţită, ascultând liturghia. La un mod firesc, veţi ajunge la credinţă şi vă veţi smeri –„Dar este exact lucrul de care mă tem“. - De ce? Ce aveţi de pierdut?

Dar pentru a vă arăta că acolo veţi ajunge, vă spun că acest lucru va diminua patimile care vă sunt marile obstacole.

Sfârşitul acestui discurs. – Or, ce rău aţi îndura dacă aţi apuca pe această cale? Veţi fi cinstiţi, fideli umili, recunoscători, binefăcători, prieteni sinceri, adevăraţi. Într-adevăr, nu vă veţi mai tăvăli în plăceri duhnitoare, în trufie, în desfătări: dar nu mai aveţi plăceri de alt fel? Vă spun că veţi câştiga chiar din această viaţă; şi că prin fiecare pas pe care-l veţi face pe acest drum certitudinea câştigului va creşte şi atât de evidentă va fi nimicnicia a ceea ce riscaţi că veţi recunoaşte până la urmă că aţi pariat pe un lucru sigur, infinit, pentru care n-aţi dat nimic în schimb.

– Oh! Discursul mă încântă, mă farmecă etc.

– Dacă discursul vă place şi vi se pare convingător, să ştiţi că vine de la un om care a îngenuncheat pentru a se ruga acestei Fiinţe infinite şi indivizibile căreia el îşi supunea toată fiinţa, pentru a i se închina; supuneţi-i şi voi fiinţa voastră pentru binele vostru şi pentru slava sa; şi iată forţa care se pune de acord cu nimicnicia.

icoane pictate de Andrei Rubliov
(canonizat recent de Biserica Ortodoxă Rusă)

Les Roumains de Paris (Ed. Oxus)

Apariţii în colecţia
Les Roumains
de Paris
Editura Oxus, Paris

Les Roumains de Paris
Colecţie coordonată
de Basarab Nicolescu





Cărţile incluse în această colecţia coordonată de Basarab Nicolescu la Editura Oxus din Paris au fost editate şi în limba română la Editura Junimea din Iaşi (editură condusă de poetul Cezar Ivănescu până la moartea sa, 24 aprilie 2008).

În cadrul colecţiei Românii din Paris (director al colecţiei pentru versiunea în limba română fiind tot Basarab Nicolescu) au apărut lucrările:

n Cioran,
de Simona Modreanu (2005)

n Mircea Eliade, nodurile şi semnele prozei
de Eugen Simion (2006)

n Gherasim Luca
de Petre Răileanu (2006)

n Benjamin Fondane
de Olivier Salazar-Ferrer (2006)

n Victor Brauner
de Sarane Alexandrian (2005)

n Tristan Tzara
de Henri Béhar (2006)

n Constantin Brâncuşi
de Doina Lemny (2006)

n Claude Sernet
de Michel Gourdet (2005)

n Eugene Ionesco: teme identitare şi existenţiale
de Matei Călinescu (2006)

n Paris, capitala... României
Ghid al plimbărilor insolite pe urmele românilor celebri din Paris
de Jean-Yves Conrad (2006)

nnnnnnnnnnnn

Pentru sincronicitate şi pentru „savoarea de epocă“ redau şi textul despre Parisul începutului de secol XX, text semnat de A.D. Xenopol şi publicat în anul 1906. (La France vue du dehors. Paris vu de Roumanie, reprodus în Paris, capitala... României, Jean-Yves Conrad, Ed. Junimea, Iaşi, 2006)

Parisul văzut de un mare istoric român
de la începutul secolului al XX-lea

„Parisul este pentru România liberă, adică pentru acea parte a poporului român situată dincolo de Carpaţi, soarele care a făcut să încolţească în sânul ei germenii vieţii civilizate. Toate ideile generoase care au transformat mediul complet oriental al societăţii româneşti şi i-au dat pecetea şi lustrul occidental european i-au fost trimise de acest mare focar luminos.

Apoi, când regenerarea intelectuală, atingându-şi plinul, a dat avânt regenerării politice, tot în spiritele şi în condeiele elocvente ale capitalei Franţei şi-au găsit românii sprijinul necesar triumfului cauzei lor drepte.

Numele lui Jules Michelet, Edgar Quinet (cei doi celebri profesori de la Colegiul Francez, dintre care ultimul s-a căsătorit cu o româncă, Hermiona Asachi, fiica promotorului regenerării moldave, G. Asachi), cel al lui Hippolyte Despres, Paul Bataillard, Leon Plee, Ernest Desjardins, Ubicini sunt înscrise cu litere de aur pe frontispiciul templului civilizaţiei Principatelor danubiene.

Aceste mari personalităţi au contribuit, prin călduroasa apărare a intereselor poporului român, la a-l face cunoscut în Europa, cu adevăratul său caracter, cu aspiraţiile sale către latinitate, cu ura sa faţă de germani şi de slavi, cu dragostea sa de progres şi de civilizaţia occidentală, în ciuda situaţiei sale profund încastrate în regiunile din care soarele răsare.

Peste toate aceste nume franceze, planează cel al împăratului Napoleon al lll-lea, care, deşi în umbră pe cerul Franţei, a răspândit o strălucire puternică pe cel al României, ţară pe care a scos-o din urzeala trecutului prin reunirea Moldovei şi a Valahiei, pentru a o face să intre, una şi indivizibilă, în arcanele viitorului.
lată, deci, tot ceea ce contactul cu Parisul trezeşte în memoria românilor care se apropie de el, şi înţelegem că o asemenea avalanşă de idei poate fi copleşitoare. Dar impresia pe care Parisul o produce asupra sufletului românesc nu se opreşte aici.

Alături de tabloul strălucitor al binefacerilor pe care oraşul Luminilor le-a răspândit peste sufletul românesc, se află şi umbra, influenţa nefastă pe care celălalt Paris, cel al plăcerilor şi al luxului, l-a exercitat asupra clasei înstărite a poporului român. Dacă am calcula toate averile pe care marele monstru le-a înghiţit, dacă am evalua milioanele de tone de grâu, de cirezi de boi, de păduri întregi care au trecut prin marile hoteluri şi magazine, echipaje, baluri publice şi la casele de joc din Parisul vesel, am rămâne uimiţi în faţa piramidei de aur pe care toate aceste bogaţii le-ar reprezenta şi care au fost înghiţite fără urmă, aşa cum s-ar întâmpla cu piramidele din Giseh dacă ar fi aruncate în Mediterană.

Românii admiră deci Parisul, dar se şi tem de el, aşa cum este admirat şi temut tot ceea ce poate face binele şi răul în acelaşi timp. Într-adevăr, Parisul este o forţă creată de spiritul uman, dar care a împrumutat caracterul forţelor naturale: cea a gravitaţiei, prin forţa de atracţie pe care o posedă; cea a căldurii, prin acţiunea dizolvantă pe care o exercită; cea a electricităţii, prin fluidul magnetic pe care îl proiectează în jurul lui; cea a luminii, prin razele pe care le răspândeşte asupra lumii întregi şi care-l înconjoară cu o aureolă strălucitoare, făcându-l să pară, printre celelalte capitale ale lumii, asemenea lui Hristos în mijlocul apostolilor.

Iată, deci, cum se reflectă Parisul în sufletul românesc şi înţelegem că îi este greu unui fiu al acestei latinităţi pierdute la marginile Orientului să-şi adune ideile şi să le pună în ordine pentru a putea reda impresia pe care capitala Franţei o produce asupra spiritului său. (...)“

A.D. Xenopol, La France vue du dehors. Paris vu de Roumanie, 1909, pp. 1-2

accesaţi şi: http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/domaine-roumain-ed-kryos.html
http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/mihai-eminescu-icoane-vechi-i-icoane.html

Liviu Brânzaş: „Spiritul apostolic şi patriotic este categoric împotriva ideii de a servi credinţa prin compromis“

„Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect şi pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfinţii săi.“

Pentru orice creştin de bună credinţă este evident că cea mai mare lacună a vieţii bisericeşti a fost absenţa iubirii de adevăr şi, mai ales, a capacităţii de jertfă. În vremuri dificile pentru destinul creştin, a nu suferi pentru Hristos echivalează, de fapt, cu o abdicare de la marile imperative şi constituie o impietate. Jertfa este cea mai sigură şi importantă contribuţie la întărirea credinţei şi a Bisericii.

Nu este permis ca un apostol să devină, sub nicio formă, colaborator voluntar al minciunii şi imposturii. Spiritul apostolic şi patriotic este categoric împotriva ideii de a servi credinţa prin compromis. Acest principiu a fost formulat atât de profund de Pascal, în timpul sublimei sale lupte pentru apărarea purităţii moralei creştine: „Nu este permis a se săvârşi nici cel mai mic rău ca să facă să triumfe cel mai mare bine, şi adevărul divin nu are nevoie de minciuna noastră”.
Nu putem să afirmăm că nu am avut libertatea de a ne realiza misiunea. Creştinul, şi în primul rând apostolul, are la dispoziţie, în orice condiţii, o stare de maximă libertate: libertatea de a refuza orice faptă care ar fi împotriva intereselor fundamentale ale credinţei, libertatea de a suporta consecinţele demnităţii şi fidelităţii apostolice şi libertatea – suprema libertate! – de a lupta pentru credinţă până la martiriu. Numai aşa se face dovada credinţei în înviere şi în triumful final.

Nimeni nu este obligat să-şi asume o misiune grea în vremuri de cumpănă, dar odată asumată, se impune datoria de a o împlini cu onoare până la capăt. Este greu de acceptat pentru comoditatea şi laşitatea noastră, că, în momentele de prigoană, locul aspiranţilor spre culmi este în temniţă. Nu se poate crede cu adevărat decât în apostolii pe care îi urăsc şi îi persecută duşmanii lui Hristos!

Lipsa capacităţii de jertfă a determinat slăbirea prestigiului Bisericii şi are în prezent drept consecinţă inadmisibila ruşine, ca în străvechea noastră patrie creştină, presupusă a fi de acum liberă, creştinii, care formează zdrobitoarea majoritate a populaţiei, să ajungă în situaţia paradoxală de a cerşi de la o minoritate de atei şi liberi-cugetători dreptul de a face instrucţie religioasă tineretului.

Catehizaţia copiilor botezaţi era o datorie primordială pe care nu trebuia să o aprobe nimeni şi care trebuia împlinită în epoca ateistă, cu orice risc, căci avea o prioritate şi importanţă absolută în raport de orice altă activitatea clerului.

Astăzi poporul român doreşte ca Biserica strămoşească să-şi îndeplinească misiunea esenţială de a fi un autentic far spiritual în crepusculul şi dezorientarea morală din ţară. În această acţiune vitală pentru renaşterea românească, Biserica trebuie să capteze şi să determine să lucreze în favoarea credinţei toate forţele morale ale societăţii şi, în primul rând, puterea morală a celor care au pătimit în închisori.

În numele interesului creştin, preoţii – mai ales cei tineri – trebuie să fie admiratorii principali şi simpatizanţii fireşti ai celor care au pătimit pentru Hristos şi pentru apărarea valorilor creştine. Aceşti luptători, la rândul lor, trebuie să fie primii colaboratori ai clerului la renaşterea spirituală a neamului şi la întărirea prestigiului Bisericii.

În această luptă şi martirii noştri vor fi prezenţi. Jertfa celor morţi în lanţuri şi îngropaţi în cimitire fără cruci şi nume va pătrunde cu lumina şi forţa ei răscolitoare în conştiinţa generaţiilor viitoare.

Există în creştinismul românesc o dorinţă de a pune în evidenţă şi de a valorifica patrimoniul moral realizat de-a lungul istoriei noastre. Constantin Brâncoveanu şi Ştefan cel Mare au fost beatificaţi demult de evlavia populară. Ar fi un act de dreptate în favoarea credinţei dacă Biserica şi-ar îndrepta atenţia spre universul închisorilor.

Închisorile politice din România au fost veritabile catacombe în care se suferea şi se murea pentru Hristos!

Tânărul italian Frassati, trăitor în veacul nostru, prin puritatea şi frumuseţea vieţii lui a intrat în calendarul Bisericii Catolice, tot aşa ar putea intra în panteonul evlaviei ortodoxe româneşti tineri ca Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu şi alţii. Ei au urcat prin trăirea lor culmea sfinţeniei şi prin moartea lor eroică în închisorile prigonitorilor credinţei lui Hristos au devenit martiri şi pot constitui modele contemporane de sfinţenie şi mărturisire creştină, modele atât de necesare pentru eficacitatea educaţiei morale a tineretului şi a efortului de restaurare a prestigiului Bisericii.

Mă adresez acum şi vouă, tineri ai României, căutători buciumaţi ai unui ideal care să fie pe dimensiunea aspiraţilor voastre spre perfecţiune şi absolut. Constituiţi-vă în pelerini la „locurile sfinte” ale românismului: Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava, Canal, Minele de plumb din Maramureş şi celelalte. Priviţi printre zăbrele în adâncurile Ocnei! Priviţi îndelung şi cu evlavie acele catacombe în bezna cărora a fost crucificată elita acestui neam.

Căutaţi să cunoaşteţi care a fost idealul spiritual şi naţional al acestor luptători care au salvat onoarea neamului, căci jertfa lor a făcut ca acest popor să nu fie acoperit de ruşinea de a fi fost ocupat şi comunizat fără nici o rezistenţă.Căutaţi să descoperiţi secretul forţei lor morale care i-a făcut capabili să suporte suferinţele iadului creat pentru exterminarea lor.

Deşteaptă-te, tineret al României, şi nu uita aceste adevăruri pe care le rostim în acest moment de răscruce:

Acolo unde sunt foştii deţinuţi politici, acolo este cu adevărat conştiinţa şi inima acestui neam, acolo este reala autoritate morală din această ţară.

Numai ei pot să vorbească, fără să mintă, despre dragostea de neam şi despre interesele naţionale. Numai ei pot să facă referire, fără să roşească la spiritul de abnegaţie şi sacrificiu. Numai ei pot să pronunţe, fără să comită un sacrilegiu, numele lui Horea, Cloşca şi Crişan, al lui Avram Iancu sau al lui Eminescu.

Istoria vieţii lor este un zornăit lung de lanţuri. Faceţi tăcere în conştiinţa şi inima voastră ca să-l auziţi! Puneţi-vă aspiraţiile şi lupta voastră sub tutela lor morală. Numai de la ei poate porni adevărata renaştere creştină şi naţională din ţara noastră, renaştere pe care o doreşte cu ardoare sufletul vostru încă nealterat.

Nu pot fi savanţii de ieri ai internaţionalismului proletar iubitorii de azi ai naţiunii. Nu pot fi slujitorii de ieri ai imensei minciuni care a fost comunismul luptătorii de azi pentru adevăr. Nu pot fi ateii şi cinicii de ieri filantropii şi apărătorii de azi ai credinţei strămoşeşti.

Ar fi de-a dreptul grav pentru viitorul acestei ţări dacă tineretul şi-ar da adeziunea şi ar năzui spre alt ideal decât al celor care şi-au sacrificat
tinereţea pe altarul iubirii de neam şi credinţă şi dacă ar urma alt drum decât al celor care au (...) în lupta împotriva forţelor satanice din acest veac, fără alt ordin de chemare decât cel al conştiinţei şi fără alt beneficiu decât cel al suferinţei şi sacrificiului.

Numai pe calea indicată de o mână însângerată de lanţuri veţi putea găsi adevărul şi sensul vieţii voastre.

Vă adresez încă un îndemn care aş vrea să aibă forţa şi rezonanţa unui testament:

În cimitirele fostelor închisori şi lagăre ale morţii din România zac osemintele atâtor eroi şi sfinţi ai neamului, peste care calcă profanatoare uitarea şi lipsa de bun simţ şi respect ale celor ce se numesc români. Este un sacrilegiu cutremurător ca pe osemintele acestor martiri adevăraţi ai neamului să se ridice garaje şi coteţe de porci, aşa cum se întâmplă astăzi la Aiud.

Chiar şi în legislaţia comunistă erau prevăzute sancţiuni pentru profanarea mormintelor, legislaţie care atunci nu apăra – desigur – şi mormintele adversarilor comunismului.

Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect şi
pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfinţii săi.

Când noi, ultimii supravieţuitori ai prigoanei comuniste, nu vom mai fi, ridicaţi pe mormintele eroilor un mausoleu demn de imensa lor jertfă şi, prin idealismul eroic pe care l-aţi învăţat de la ei, continuaţi flacăra idealului pe care ei l-au aureolat şi l-au făcut nemuritor prin jertfa lor.

(Părintele Liviu Brânzaş, ucenic al Părintelui Dumitru Stăniloae în puşcăriile comuniste, apel făcut în cadrul Congresului foştilor deţinuţi politic, Braşov, 1991)

Sursa: www.Veghea.ro (titlurile articolului ne aparţin – n.n.)

accesaţi: Constantin Brâncoveanu, Domn şi Sfânt Martir român, http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/sfntul-martir-constantin-brncoveanu-dr.html

Domaine roumain (Ed. Kryos)

Apariţii recente
în colecţia Domaine roumain
Editura Kryos, Paris

n Les principautés danubiennes
de Jules Michelet

n Les Roumains
de Edgar Quinet

În septembrie 2006, am inaugurat în cadrul editurii pariziene Kryos colecţia “Domaine roumain”, cu intenţia de a readuce în atenţia publicului o serie de texte uitate pe nedrept. Este vorba fie despre cărţi redactate în limba franceză de autori români, fie despre cărţi scrise de autori francezi şi care au România ca subiect.

Aceste lucrări reprezintă dovezi valoroase ale prezenţei româneşti în spaţiul intelectual european şi francofon. Ideea pe care s-a bazat conceperea colecţiei şi alegerea titlurilor este foarte simplă: aceste titluri pot “reveni la viaţă” prin introducerea lor în bibliotecile universitare sau marile biblioteci publice francofone (Franţa, Belgia, Elveţia, Québec). Astfel, ele se vor afla din nou la dispoziţia cercetătorilor şi a studenţilor, care, citîndu-le în bibliografiile lucrărilor lor, le vor face cunoscute în circuitele intelectuale.

Colecţia “Domaine roumaine” s-a îmbogăţit în decembrie 2008 cu două titluri, pe care le datorăm unor mari istorici francezi din secolul XIX, prieteni fervenţi ai României: “Les principautés danubiennes” de Jules Michelet şi “Les Roumains” de Edgar Quinet. Amîndouă aceste cărţi, scrise după revoluţia de la 1848, sînt pledoarii înflăcărate în favoarea unei Românii care-şi căuta drumul către unitate şi identitate statală, aşteptînd recunoaşterea şi sprijinul Europei occidentale.

sursa: http://portocala.wordpress.com/

30 Decembrie, evenimente reflectate în presă (1877)

Mihai Eminescu

DOROBANŢII

Au sosit în Bucureşti dorobanţii de pe cîmpul de război. Aceşti eroi, cu care gazetele radicale se laudă atîta, sînt, mulţumită guvernului, goi şi bolnavi. Mantalele lor sînt bucăţi, iar sub manta cămaşa pe piele, şi nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălţaţi sînt tot atît de rău, unul c-un papuc ş-o opincă, altul c-o bucată de manta înfăşurată împrejurul piciorului, toţi într-o stare de plîns, într-o stare care te revoltă în adîncul inimei.

O spunem de mai nainte, nici o scuză, nici o justificare, nici o esplicaţie nu ne poate mulţămi faţă cu această mizerie vădită şi strigătoare la cer. Canibali au fost acei ce i-au trimis iarna la război în asemenea stare? Nu mai întrebăm de au fost români sau nu. Sîntem de mai nainte siguri că numai români n-au putut fi aceia cari i-au trimis pe ţăranii noştri în asemenea stare în Bulgaria. Dar am fi putut crede ca să fie cel puţin oameni. Turcii, despre cari se zicea că mor de foame şi de frig, au sosit la Bucureşti mai bine îmbrăcaţi şi mai îngrijiţi decît soldaţii noştri. Ruşii cari pleacă la cîmpul de luptă sînt toţi îmbrăcaţi bine, cu cojoc şi cu manta sănătoasă, şi bine încălţaţi; la ai noştri îmbrăcămintea e curat ironia unor haine, e goliciunea parafrazată. Şi astfel au petrecut aceste victime ale radicaliei, ca să nu zicem un cuvînt mai rău, în zăpadă şi în ger, nemîncaţi, neîmbrăcaţi, decimaţi mult mai mult de frig şi de lipsă decît de gloanţele duşmanului. Nu sînt în toate limbile omeneşti la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea cu care stîrpiturile ce stăpînesc această ţară tratează cea din urmă, unica clasă, pozitivă a României, pe acel ţăran care muncind dă o valoare pămîntului, plătind dări hrăneşte pe aceşti mizerabili, vărsîndu-si sîngele onorează această ţară. Şi pe cînd aceşti cumularzi netrebnici, această neagră masă de grecotei ignoranţi, această plebe franţuzită, aceste lepădături ale pămîntului, această lepră a lumii şi culmea a tot ce e mai rău, mai mincinos şi mai laş pe faţa întregului univers face politică şi fanfaronadă prin gazete şi se gerează de reprezentanţii unei naţii ai cărei fii aceste stîrpituri nu sînt şi nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol şi desculţ, flămînd şi bolnav pe cîmpiile Bulgariei, îi degeră mîni şi picioare, de cad putrede de pe trupul viu al omului şi, veniţi înapoi în ţară, cad pe drumuri în ţara lor proprie de frig şi de hrănă rea. Şi tot în această vreme vezi greci obraznici în mijlocul Bucureştilor refuzînd de a-i primi în cartier. Am ajuns cu teoria de „om şi om“ aşa de departe încît fiece grecotei, fiece venitură, fiece bulgăroi e mai om în această ţară decît acel ce-şi varsă sîngele pentru ea. Scuzabil n-au fost acest război, dar explicabil putea să devie purtat în condiţii normale, dar în modul în care s-au purtat, cu oameni goi şi flămînzi, au fost o adevărată crimă, un omor de oameni prin foame şi frig.
Consistă această ţară din călăi şi din victime?

Mihai Eminescu, Dorobanţii, Timpul, 30 decembrie 1877
articol reprodus după ediţia Perpessicius, M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 33

Constantin Brâncoveanu, Domn şi Sfânt Martir român

SFÂNTUL MARTIR CONSTANTIN BRÂNCOVEANU


Personalitatea voievodului Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu a avut o mare influenţă în transformările economice, sociale, politice şi culturale care au avut loc la sfârşitul sec. al XVIII-lea, făcând din Ţara Românească un important centru diplomatic european, dar şi unul de luptă antiotomană. În condiţiile decăderii Imperiului Otoman, dar şi ale sângeroaselor războaie care angajau imperiile din vecinătatea ţării, reuşeşte să se menţină pe scaun între anii 1688-1714, conducând ţara „cu adâncă pricepere şi înaltă priveghere”, „cu blândeţe şi răbdare”, izvorâte din înţelepciunea şi multa-i bunătate”.

Acesta a fost ales domn după moartea unchiului său Şerban Cantacuzino (1688), de către sfatul de obşte al ţării, care l-a văzut, după cum spune cronicarul Radu Greceanu, „cu daruri vrednice împodobit”.

Pe lângă grija pentru păstrarea liniştii şi a hotarelor ţării s-a remarcat ca un mare om de cultură, având la curtea domnească cărturari din Apus, dar şi prin trimiterea la studii ca bursieri a celor mai buni elevi ai Academiei domneşti de la Sfântul Sava, ca Răducanu Cantacuzino, Andronache postelnic, fiul lui Pascale vornicul etc.
De la curtea domnească nu lipsesc nici feţele bisericeşti: Dionisie al IV-lea Sirigul, care-l unsese ca domn în 1688, patriarhul Dositei al Ierusalimului, care era un fel de „hipermitropolit” al Ţării Româneşti unde domnea „strictul, severul şi fanaticul apărător al Ortodoxiei”, după cum îl numea Nicolae Iorga, pe vodă Constantin.

Constantin Vodă Brâncoveanu a avut o relaţie deosebită şi cu Hrisant Notara, viitorul patriarh al Ierusalimului, care era un prieten al familiei, încă din vremea când era arhimandrit. El a trăit un timp la curtea lui Brâncoveanu fiind profesor fiilor săi. Tot în Bucureşti, la instalarea lui Antim Ivireanu ca mitropolit, era şi patriarhul Alexandriei, Gherasim Palados, împreună cu patriarhul Hrisant Notara. Din 1700 până la 1704 la curtea lui Constantin Vodă este prezent şi patriarhul Alexandriei, Atanasie al II-lea, pe care la plecare l-a înzestrat cu tiparniţa arăbească de la Snagov.


Pe lângă patriarhii ortodocşi, care veneau aduşi de multe lipsuri şi nevoi mai întâlnim şi o serie de mitropoliţi şi episcopi care îl încurajau pe domnul muntean.

Biserica greacă îşi găsea refugiul în Ţara Românească la curtea darnicului voievod care ajuta popoarele balcanice ca şi poporul său în lupta de emancipare naţională. Astfel se explică mulţimea donaţiilor făcute în bani, moşii, odoare, cărţi, tipografii şi obiecte bisericeşti românilor din Transilvania, Patriarhiei Ecumenice, Mănăstirilor din Athos, locurilor sfinte de la Ierusalim, de la Muntele Sinai, Patriarhiilor din Antiohia şi Alexandria, mănăstirilor şi bisericilor de peste Dunăre, din Serbia, Bulgaria etc.

Prin înfiinţarea Academiei Domneşti de la Sfântul Sava în 1694 cu predare în limba greacă, Constantin Brâncoveanu pune bazele învăţământului superior în Ţara Românească, înzestrând instituţia cu cele necesare bunei desfăşurări a activităţii. În 1707, prin actul „Rânduia dascălilor”, reorganiza Academia fixând numărul profesorilor, disciplinele de predare, orarul, localul şcolii şi toate condiţiile necesare pentru desfăşurarea unui proces modern de învăţământ.

Această Academie, numită şi Academia grecească după limba de predare, corespundea unei Facultăţi de filozofie şi litere din cadrul Universităţilor europene. Datorită organizării moderne, Academia se bucura de un mare prestigiu, devenind un far de lumină pentru Ţara Românească, dar şi în întreg sud-estul Europei, fiind prezenţi aici şi tineri greci, bulgari, sârbi şi aromâni. Petru cel Mare trimite, de asemenea, pe Andrei Mihailov şi Danilă Vasiliev ca să înveţe latina şi celelalte ştiinţe.

Pe lângă Academie mai funcţionau în Bucureşti şcoala domnească de slavonie de la Sfântul Gheorghe Vechi, Şcoala de la Colţea etc.

Iată de ce vasta şi variata sa activitate culturală îi va aduce meritul de „voievod al culturii româneşti”.

Pe lângă meritele deosebite pe plan cultural, politic, economic se remarcă şi ca mare ctitor, dar mai ales prin credinţa statornică în Hristos pe care L-a mărturisit, cu preţul vieţii chiar până la moarte, căzând victimă boierilor dornici de onoruri, perfizi şi gata de trădare pentru obţinerea lor.

Constantin Brâncoveanu împreună cu fiii şi cu vistiernicul Ianache au sfârşit prin a-şi închina sufletele curate lui Dumnezeu. În ziua de 15 august 1714, „cu un ceas înainte de amiază”, după 4 ani de grele suferinţe, au sfârşit prin decapitare.

Încurajându-şi fiii, vodă Brâncoveanu le spunea: „fiii mei, fiţi curajoşi; am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”, iar atunci când cel mai mic fiu, îngrozit de moartea fraţilor, vrea să renunţe, îl îmbărbăta astfel: „din sângele nostru n-a fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori, decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ”. Atunci „copilul îşi puse liniştit gâtul pe tăietor şi-i zise călăului: vreau să mor creştin: loveşte! Şi îi zbură capul”.

După acest sfârşit trupurile lor au fost târâte pe străzile Constantinopolului, apoi aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate în prăjini au fost înfipte la prima poartă a seraiului unde au stat trei zile, iar spre seară au fost aruncate şi ele în mare.

Pe ascuns, din ce au putut găsi, creştinii au luat „sărmanele rămăşiţe ale mucenicilor” şi le-au înmormântat pe insula Halchi, nu departe de Constantinopol, în Biserica Mănăstirii Maicii Domnului ctitorită de Paleologi în sec. al XV-lea, ajutată cu multe daruri şi de domnul martir.

Au mai rămas în viaţă doamna Maria cu nepoţelul, nora şi ginerele care au fost exilaţi. La întoarcerea în ţară în 1720, doamna Maria a adus şi osemintele lui Constantin Brâncoveanu, pe care le-a înmormântat în Biserica Sfântul Gheorghe Nou alături de Ion Mavrocordat.

Deasupra a pus o piatră fără nici o inscripţie şi a atârnat o candelă din argint, cizelată în stil brâncovenesc, cu o inscripţie cu litere mărunte, chirilice:

această candelă ce s-au dat la S(ve)ti Gherghi Cel Nou,
luminează unde odihnescu oasele fericitului
Domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod
şi iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia;
carea şi măria Sa nădăjduieşte în Domnul,
iarăşi aici să i se odihnească oasele. Iulie 12 zile 1720.

Timp de două secole taina inscripţiei a rămas necunoscută. Abia în 1914 cu ocazia parastasului la mormântul voievodului pentru prima dată în mod oficial şi festiv de către Mitropolitul Primat Konon Arămescu Donici (1912-1919), a luat cuvântul marele istoric Nicolae Iorga, care a evocat faptele şi credinţa domnitorului, dezvăluind misterul mormântului fără inscripţie deasupra căruia atârna o candelă care sta mărturie de secole despre locul unde odihnesc rămăşiţele pământeşti ale domnitorului Ţării Româneşti.

Pentru confirmarea inscripţiei s-au întreprins săpături arheologice în 9-16 decembrie 1932. S-au aflat osemintele unui bărbat „nu tocmai în vârstă şi destul de viguros”, iar „o vertebră cervicală prezenta urmele unei tăieturi”. Acestea au dus la concluzia că sub piatra fără inscripţie, cu stema ţării, la lumina candelei au stat ascunse osemintele Sfântului martir Constantin.

Puse într-un sicriu sculptat brâncoveneşte s-au păstrat timp de un an şi jumătate în altarul Bisericii Sfântul Gheorghe Nou, iar în 1934, la 21 mai, cu prilejul Praznicului Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena „Biserica a crezut a fi creştinească datorie să reaşeze la locul de odihnă scumpele oseminte în cadrul unei slujbe şi procesiuni festive, ca toţi creştinii să le aducă cuvenita cinstire”.
Şi azi Biserica Sfântul Gheorghe Nou este locaş de cinstire şi închinare a rugăciunilor noastre către sfinţii şi bineplăcuţii slujitori ai lui Dumnezeu Constantin Brâncoveanu, dar şi către Sfântul Ierarh Nicolae ale cărui moaşte se află aici.

sursa: Dr. Veaceslav Goreanu http://www.geocities.com/cortodox/arhiva/2006/08/brancov.htm

Relatări despre Sfânţii
Martiri Brâncoveni

...Imbrohorul, după ce comunică lui Brâncoveanu gravele acuzaţii din partea Sultanului, ascultate cu demnitate de el, ordonă supunerea lui ca şi a fiului cel mare la grele torturi, pentru a smulge mărturisirea averii lor. După ce marturisiră toate, dupa 5 zile, duminică în 15 august, Adormirea Sfintei Fecioare, în prezenţa Sultanului care sta la o anumită distanţă, imbrohorul supuse pe Voievod la un nou interogatoriu, la care Brâncoveanu răspunse fără frică, după care, la un semn, se apropie gealatul. Când Brâncoveanu îl văzu ca se apropie cu sabia în mână, făcu o scurtă rugăciune şi se adresă fiilor săi cu următoarele cuvinte: ,,Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru“.

Primul decapitat fu Văcărescu, apoi prinţisorul cel mic Mateiaş şi al treilea fiu, Răducanu (care urma să facă nunta după învoirea Vizirului), după care fură decapitaţi Stefaniţă şi Constantin, cel mai mare, iar la urmă, nenorocitul Voievod, părintele lor, care a fost spectator la această cruzime şi barbarie.

După tragedie, Sultanul se îndepărtă, iar capetele celor ucişi fură purtate prin oraş, pe prăjini. Se strânse lume multă în jurul acestor cadavre, iar Marele Vizir, temându-se de vreo răscoală, căci însăşi turcii se îngroziseră de atâta nedreptate, ordonă aruncarea cadavrelor în mare, de unde, pe ascuns, fură pescuite de câţiva creştini şi îngropate într-o mănăstire numită Halchi, nu departe de Constantinopol....“

Anton Maria Del Chiaro (fost secretar domnesc), Istoria delle moderne
rivolutione della Valahia, fragment

S-a făcut pomenire mare de Sântă-Mărie acestui mucenic ale legii şi neamului. În toate bisericile s-au făcut rugăciuni pentru odihna sufletului său şi a feciorilor nevinovaţi. La locul lui de odihnă a slujit însuşi părintele Mitropolit Primat Konon. S-au scris cărţi cuprinzând
viaţa lui. Mormântul i se va împodobi cu lauda jertfei ce a făcut. Şi în Ardeal s-au tras clopotele pentru dânsul, şi până la Constantinopol, unde a pierit, s-a săvîrşit pomenirea lui.

De aici reiese şi o mare învăţătură, pentru toţi.
Fă binele şi, orice ţi se va întâmpla, el nu piere. Oricât ai fi de prigonit,
ori în ce chip ţi s-ar isprăvi viaţa chiar, îţi vine ceasul, – dacă nu al
fericirii, măcar al rugăciunilor recunoscătoare pe mormântul tău. Soarta lui Brâncoveanu, slăvit, până şi acolo unde sângerase, şi vădit cu cele mai mari laude chiar şi acolo unde stătuse două veacuri ascuns, o spune îndestul!

Nicolae Iorga, Pomenire, Neamul Romănesc pentru popor,
anul al V-lea, nr. 31 (v. şi http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2008/12/neamul-romnescu-pentru-popor-anul-v-nr.html)

Moartea lor a impresionat profund pe contemporani, chiar şi pe necreştini. Ea a fost consemnată cu indignare în puţinele ziare europene care apăreau atunci, dar şi de unele rapoarte diplomatice trimise din Constantinopol. După cum era de aşteptat, moartea mucenicească a Brâncovenilor a avut un larg ecou în sufletul poporului român, care i-a plâns în cântece şi balade populare. Înca din 1730 s-a fixat în scris un cântec popular, care circula mai demult în Moldova, sub titlul „Istoria Măririi Sale lui Constantin Vodă Brâncoveanu din Bucureşti”. O cunoscută baladă a fost culeasă în secolul trecut de Vasile Alecsandri, în care era prezentată pe larg mucenicia lui „Brâncoveanu Constantin / Boier vechi şi domn creştin”. Între altele, era menţionată şi propunerea ce i s-a făcut de a îmbratişa religia islamică: „Lasă legea crestinească / Şi te dă-n cea turcească”, la care evlaviosul domnul a răspuns „Facă Domnul ce o vrea / Chiar pe toţi de mi-i taia / Nu mă las de legea mea”.

La scurt timp după uciderea celor cinci noi mucenici ai dreptei credinţe, la care se adaugă şi vistiernicul Ianache Văcărescu, mitropolitul grec Calinic al Heracleei alcătuit chiar un „Canon al domnului Valahiei Constantin Brâncoveanu”, din care s-au păstrat patru înduioşătoare tropare. Unul din tropare are acest cuprins: „S-a aprins astazi pentru iubitorii de praznice un sfeşnic cu cinci lumânari ce-i luminează pe credincioşi şi sărbătoare cu cinci raze de lumină, al lui Brâncoveanu cel vestit împreuna cu copiii lui”.

O „slujba” a noilor pătimitori pentru Hristos a fost alcătuită şi în
mănăstirile muntene, circulând în manuscris. Redăm din ea un tropar şi un icos de la slujba Vecerniei:

Troparul, glas 5: „Pe florile României, cel de taină, pe cei întocmai cu mucenicii cei vechi, pe Sfânt domnitorul Constantin Brâncoveanul, împreuna cu fiii săi Constantin cel viteaz, Ştefan cel minunat, cu
Radu cel vrednic de laudă, cu Matei cel mic, dar cu mintea ca un bărbăt desăvârşit. Pre Ianache Văcărescu, cel cu suflet râvnitor… Toţi noi trebuie să-i lăudam şi cu cântări nevinovăţia lor să o fericim, că se roagă Domnului să se mântuiască sufletele noastre”.

Icosul: „Ca nişte slugi bine credincioase ai iubitorului de oameni Dumnezeu, apucaţi înainte degrabă izbăvindu-ne pe noi de tot răul, daţi-ne şi cuvant de înţelepciune ca să putem a lauda pătimirile
voastre.Bucură-te, domnitorule şi mucenice al lui Hristos, cel ce ai domnit preste patimi, Constantine Brâncovene.

Bucură-te viteazule între mucenici, Ianache, vrednicule de laudă.Bucură-te, cel ce cu inimă bărbătească ai ruşinat pe muftiul cel urât, Constantine Vrâncovene, fericite.

Bucură-te cel ce ai îndrăznit a ocări cu cuvinte măreţe pe sultanul cel păgân, Stefane, alesule între mucenici.

Bucură-te, râvnitorule cel adevărat al lui Hrisots, Radule, prea înţelepte. Bucură-te, mai micule între fraţi, dar mai mare între mucenici, Matei cel minunat … Bucuraţi-vă toţi împreuna şi pentru noi faceţi rugăciuni, ca să ne ierte păcatele noastre, să ne sfârşim în pocăinţa, ca mântuindu-ne să putem cânta şi noi împreună cu voi lui Dumnezeu: Aliluia”.

Aceste “slujbe”, ca şi cântecele populare care pomeneau cu evlavie sfârsitul Brâncovenilor, toate apărute la scurtă vreme după pătimirea lor, ne arată că ei erau socotiţi încă de atunci ca adevăraţi “mucenici” sau “mărturisitori” ai Ortodoxiei. Drept aceea, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în şedinţa din 20 iunie 1992 a hotărât că “de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanul, împreuna cu fiii sai Constantin, Ştefan, Radu şi Matei
şi cu sfetnicul Ianache să fie cinstiţi cu sfinţii în ceaţa martirilor
Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 16 august, fiind înscrişi în sinaxar, cărţile de cult, precum şi în calendarul Bisericii noastre”. S-a mai hotărât să se tiparească viaţa şi slujba lor, iar chipul lor să fie zugravit în icoane şi în biserici, alături de ale altor sfinţi de neam român.

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Sfinţi daco-romani şi români,
Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994

Legendă ilustraţii:
1. Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti, şi cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Gravură în aramă, executată la Veneţia.
2, 3. hrisoave brâncoveneşti.
4. Biserica Sântul Gheorghe Nou.
5. Icoană pictată de măicuţele de la Mănăstirea Diaconeşti

Neamul romănesc pentru popor (anul V, nr. 31, 24 august 1914)

O pomenire

Nicolae Iorga
Neamul romănesc pentru popor
(anul V, nr. 31, 24 august 1914)

Mihai Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă (I)

ACTUALITATEA


Sociologia nu este pînă acum o ştiinţă, dar ea se întemeiază pe un axiom care e comun tuturor cunoştinţelor omeneşti, că adică întâmplările concrete din viaţa unui popor sînt supuse unor legi fixe, cari lucrează în mod hotărît şi inevitabil. Scriitori cari în privirea ideilor lor politice sînt foarte înaintaţi au renunţat totuşi de-a mai crede că statul şi societatea sînt lucruri convenţionale, răsărite din libera învoială reciprocă dintre cetăţeni: nimeni afară de potaia de gazetari ignoranţi nu mai poate susţine că libertatea votului, întrunirile şi parla­mentele sînt temelia unui stat. De sînt acestea sau de nu sînt, statul trebuie să existe şi e supus unor legi ale naturii, fixe, îndărătnice, neabătute în cruda lor consecinţă. Deosebirea este că în viaţa constituţională lupta pentru existenţă a grupurilor societăţii care ştiu puţină carte găseşte răsunet, pe cînd în statul absolutist acea luptă e regulată prin o putere mult mai înaltă, a monarhului adică, al cărui interes este ca toate clasele să steie bine şi ca lupta dintre ele să nu fie nimicitoare pentru vreuna.

Nimic nu arată mai mult că spiritul public nu e copt decît discuţii asupra teoriilor consti­tuţionale. Această copilărie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintîi tineri rău sau deloc preparaţi s-au întors din Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite a unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi uitînd că pădurea cea urieşească de averi, ştiinţă şi industrie are un trecut foarte lung în urmări, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi, introducînd formulele scrise ale vieţii publice de acolo. E o zicală veche că, de-ai sta să numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s-o mănînci. Drept că e aşa, dar cu toate acestea acele foi există. Şi dacă n-ar exista n-ar fi plăcintă. Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivită.

Condiţiile plăcintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice, de care radicalii se bucură atîta, sînt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, puind mîna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statuă, din in pînzătură fină, din fier maşine, din lînă postavuri. Este clasa noastră de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei?

Clasa noastră de mijloc consistă din dascăli şi din ceva mai rău, din advocaţi.
D. X bunăoară e plătit de stătea să înveţe pe studenţii de la universitate limba română din punct de vedere filologic şi istoria românilor, două obiecte pe cari nu le cunoaşte deloc.

Să ne-nţelegem. Nu avem pretenţiune ca profesorii noştri să fie genii. Departe griva de iepure. Dar, în împrejurări normale, acest domn ajuns din întâmplare profesor s-ar fi pus pe-nvăţat carte şi, fiindcă nu este cu totului tot mărginit, încît să aibă nevoie de a fi instalat, într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns să poată împărtăşi studenţilor ceea ce au aflat alţii, de ex. învăţaţii străini, despre limba română, le-ar fi arătat calea bună şi bătută de oameni mai cuminţi, încît s-ar fi împlinit teoria unui pedagog francez, că un şcolar poate învăţa de la profesorul său mai mult decît ştie acesta însuşi. Atunci nu l-am fi auzit susţiind pe d. X autenticitatea cronicei lui Hurul, autenticitatea unei scrieri care, pentru filologi elementari chiar, e o galimatie deplină şi un falsificat greoi, pe care-l cunoşti ca atare la cea dintîi vedere.

Dar împrejurările nefiind normale d. X nu învaţă nimic, ci face politică. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministerială, suveranitatea poporului sînt cuvinte care se-nvaţă pe de rost într-un sfert de ceas şi care-l ridică pe om la noi în ţară, făcînd de prisos orice muncă intelectuală.

Căci natura comună nu munceşte decît de silă. Silit de împrejurări normale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru ; nesilit de nime­nea, se simte în sat fără cîni şi umblă cu mînile în şolduri, lasă şcoala pustie şi vine la Bucureşti ca să-şi facă mendrele şi să-şi deie o importanţă pe care natura n-au voit să i-o deie.

Tot astfel e d. Y şi bună parte din cumularzii universităţilor. Am luat profesori de uni­versitate pentru că un institut înalt de cultură poate ilustra mai clar starea noastră de deca­denţă. Şi cine plăteşte oare pe aceşti domni din clasa de mijloc a căror mîni şi inteligenţe nu produc valori de un ban roşu măcar? În linia din urmă munca ţăranului care, ca dorobanţ moare pe cîmpul de război, ca muncitor se speteşte plătind dări, pentru a ţinea pe umerii lui o clasă de trîntori netrebnici.
Ce să mai zicem de advocaţi?
Întorşi din străinătate, ei nu şi-au dat silinţa să-nveţe legile şi datinile pămîntului, să codifice obiceiurile naţiei româneşti, ci au introdus pur şi simplu codicele pe cari le învăţaseră la Paris, ca şi cînd poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, şi trebuia să i s-aducă toate celea de-a gata din cea mai renumită fabrică. Dar în genere advocaţii sînt inteligenţele cele mai stricate din lume. Căci, într-adevăr, ce credinţe poate avea un om care azi susţine, mîini combate unul ş-acelaşi lucru, un om a cărui meserie este să dovedească că negru-i alb şi albu-i negru? Oricît de bună morişcă intelectuală ar avea, ea se strică cu vremea şi devine incapabilă de a afla adevărul. De aceea cele mai multe din discuţiile Adunărilor au caracterul de cîrciocuri şi apucături advocăţeşti, de căutare de noduri în papură, de vorbe înşirate şi fire încurcate.

Acestea sînt elementele cărora legile noastre franţuzeşti le dau în stăpînire ţara. Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vînză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român.

Ce caută aceste elemente nesănătoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni cari pe calea statului voiesc să cîştige avere şi onori, pe cînd statul nu este nicăieri altceva decît organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sînt aceste păpuşi cari doresc a trăi fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulînd cîte trei, patru însăr­cinări publice dintre cari n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conştiinţă? Ce caută d. X profesor de universitate, care nu ştie a scrie un şir de limbă românească, care n-are atîtea cunoştinţe pozitive pe cîte are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care cu toate acestea pretinde a fi mare politic şi om de stat?

Ce caută? Vom spune noi ce caută.
Legile noastre sînt străine; ele sînt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naţionalităţii noastre neavînd destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, cari să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc, căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Orientului şi Occidentului, greceşti, jidoveşti, bulgăreşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sînt liberalii noştri. Şi, cînd loveşte în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că eşti rău român.

Într-adevăr, d. Serurie, care a scris un volum de poezii „greceşti“, d. Andrunopulos, care batjocoreşte armata noastră puind-o să joace la circ, d-nii C.A. Rosetti, Carada, Candiano, tot nume vechi de care foieşte textul cronicelor României, sînt singurii români adevăraţi, iar noi ţăranii, mici şi mari, căci, la urma urmelor tot ţărani sîntem, noi băştinaşii din ţările acestea sîntem străini cari vindem ţara cui ne dă mai mult pe ea.

Liberalii sunt smîntîna şi temeiul României, noi sîntem nişte rămăşiţe din vechile populaţiuni autohtone, cari nu merită să fie băgate în seamă. De! iertaţi-ne, boieri, Arioneşti şi Cărădeşti, că ni s-a părut şi nouă biet că trăim în ţara noastră şi avem de zis o vorbă. Iertaţi-ne pentru că nu băgasem de seamă că sîntem în Bulgaria, iertaţi-ne apoi că n-am voit să ne batem pentru bieţii greci şi bulgari.
Nu vedeţi că ne-am supus stăpînilor? Nu vedeţi că ne-am trimis copiii la jungiere pentru că d. Anghelescu să poată culege lauri pe pielea lor? Ba au ajuns ca pînă şi cioro-horo, rumânuş de laie, alb ca pana corbului, să scoată gazetă, în care să ne batjocorească în toate zilele. Nu vă e destul, milostivi stăpîni?

Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, să stăm la vorbă gospodărească şi să vă întrebăm ce poftiţi d-voastră? Şi, ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceţi? Arătaţi-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanţii capitaliilor şi fabricelor mari, pe reprezen­taţii clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale „Telegrafului“, şi ale „Românului“ şi de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei! Căci nu credem să puteţi cere ca noi să confundăm mătăsăriile de Lyon cu blagomaniile d-lui N. Tonescu, nici postavurile de Manchester eu isteţiile d-lui Popovici-Ureche.

Ciudată ţară într-adevăr! Pe cei mai mulţi din aceşti domni statul i-au crescut, adică i-au hrănit prin internate, ca după aceea să-şi cîştige, printr-un meşteşug cinstit, pîinea de toate zilele.

Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce aceşti domni şi-au mîntuit aşa-numitele studii, vin iar la stat şi cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească pînă la sfîrşitul vieţii. Dar nu-i numai atîta.

Domnia lor vor să facă pe boierii. 3-4-500 de franci pe lună nu-i liniştesc şi nu-i fac să se puie pe muncă pentru a deveni folositori naţiei de pe spinarea căreia trăiesc. Sînt născuţi pentru lucruri mai înalte, pentru deputăţii, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în Academie, tot lucruri mari la cari cinstiţii lor părinţi, care vindeau bragă şi rahat cu apă rece sau umblau cu patrafirul şi sfiştocul din casă în casă, nici nu visaseră şi nici n-aveau dreptul să viseze, căci nu dedese naştere unor feţi-frumoşi cu stele-n frunte, ci unor băieţi groşi la ceafă şi tîrzii la minte, de rînd, adesea foarte de rînd.

Căci din două una. Sau aceşti oameni sînt toţi genii, şi prin „calitatea“ muncii lor inte­lectuale merită locul pe care-l ocupă, sau, neproducînd nici o valoare, nereprezentînd nici un interes general decît pe al stomahului lor propriu, trebuie reîmpinşi în întunericul ce li se cuvine.

Ţărani? Nu sînt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decît coborîtorii din neamurile cele mai vechi ale ţărei.

De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scînteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei, pentru că, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor [de] cuvinte, s-ar mîntui cu domnia demagogilor.

Într-adevăr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii cînd unul le-ar zice: ,,Ia staţi oameni buni! Voi plătiţi profesori cari nici vă învaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori cari vă fură, căci nici unuia dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toţi poruncesc, şi nimeni n-ascultă. Nefiind stăpîn care să-i ţie în frîu, ei îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creîndu-şi locuri şi locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi peşin, pe cînd ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai şi dezbracă, după ce voi i-aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca să stăpînească cei ce n-au nevoie de averile voastre, avînd pe ale lor proprii? Sau cel puţin oameni care, prin mintea lor bine aşezată, vă plătesc ce voi cheltuiţi cu dînşii!

De aceea alungaţi turma acestor netrebnici cari nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi voiesc [să] vă iconomisească pe voi toţi“.

Mihai Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă, I. Actualitatea,
articol publicat în ziarul Timpul, 11 decembrie 1877
(text reprodus după ediţia Perpessicius, vol. X, pp. 17-20)

Războiul Independenţei. Mărturii ale eroismului ostaşilor români (3)

Noi mărturii privind eroismul ostaşilor români

„Sunt fericiti că putui muri
luptându-mă pentru ţara mea,
frumoasa mea Românie“

Numeroasele mărturii privind luptele purtate de ostaşii români pentru cucerirea independenţei noastre de stat acum 100 de ani atestă eroismul acestora, intrat deja în legendă, vitejia fară seamăn de care au dat dovadă în toate atacurile susţinute şi, mai presus de orice, patriotismul înflăcărat care le-a întărit sufletele şi braţele.

În sprijinul celor menţionate vin şi scrisorile expediate de pe front, în anii 1877-1878, de căpitanul Grigore Bănulescu, originar din Botoşani, dar stabilit la Iaşi, rudă cu junimistul X.M. Melik, în a cărui ar­hivă a fost descoperită corespondenţa respectivă, in­trată nu de mult în patrimoniul Muzeului de litera­tură al Moldovei. Tînărul căpitan de atunci a partici­pat la cucerirea mai multor redute, făcînd parte ini­ţial din Regimentul 10 dorobanţi şi apoi din Regimen­tul 16 dorobanţi, întorcîndu-se la Iaşi cu gradul de maior.

Corespondenţa este adresată soţiei salo şi reprezin­tă un autentic jurnal de front, în care cititorul poate întîlni cele mai ilustrative aspecte ale desfăşurării luptelor pe întreg parcursul războiului. O importanţă deosebită prezintă scrisoarea expediată în ziua de 31 august 1817, îndată după un mare asalt asupra Plevnei.

Pentru o lectură mai uşoară ne-am permis să pre­zentăm textul în ortografia actuală, suprimînd unele fragmente de natură strict familială care nu prezintă importanţă pentru cititori. Toate sublinierile şi cuvin­tele din paranteze aparţin autorului scrisorii.

Dumitru Văcariu

+++++++++++++

31 august 1877

DRAGA TITZA,

În scrisoarea aceasta nu vei avea mult de citit, căci din cauză că mă grăbesc să nu pierd poşta, tre­buie să fiu mai scurt şi, prin urmare, pentru a termina scrisoarea mai iute sînt silit a-ţi scrie mai puţin. Dar îţi voi da, cu toate acestea, cîteva noutăţi care cred că te interesează, căci ele tratează despre cîmpul de luptă. Iată-le: în luptele de la 27, 30 şi 31 august au căzut următorii ofiţeri, parte morţi, parte răniţi; la 27 august au căzut răniţi căpitanul Morţun, care va pierde mîna, poate, şi locotenentul Marinescu din Reg. nr. 5 de linie şi sublocotenentul Hartel din artilerie, iarăşi uşor rănit. Din gradele inferioare au căzut peste 130, între care şi caporalul Iancu Pastia care, fiind grav rănit de o bucată de obuz (care i-a rupt pîntecele) a murit peste trei ore în durerile cele mai mari, însă era de un curaj fără egal şi în ultimele momente a murit zicînd : „mor foarte vesel, căci po­ziţia (reduta) s-a luat şi sînt fericit că putui muri luptîndu-mă pentru ţara mea, frumoasa mea Româ­nie“. Închipuie-ţi că acest băiat a fost ridicat de pe cîmpul de luptă chiar de fratele său, doctorul, care este la ambulanţa diviziei a IV-a, a noastră, şi care mergînd să panseze şi să ridice răniţii, cel dintîi pe care-l ridică fu fratele său Iancu (ştrengarul de la Huşi, îţi aduci aminte?), care în ultimele momente ruga pe fratele său să-i dea otravă ca să poată muri mai curînd şi, cînd îşi dete ultima respiraţie, chemă pe fratele său, îl sărută şi îl rugă să nu mai plîngă, căci el este foarte fericit, fiindcă moare pentru fru­moasa lui Românie.

În luptele de la 30 şi 31 august, numărul ofiţerilor morţi şi răniţi se urcă la 55, între care maiorul Şonţu, căpitanul Valter Mărăcineanu, Cracalia, Panu Nicolae, Măcărescu, Buşilă şi Romano şi alţi foarte mulţi locotenenţi şi sublocotenenţi, ale căror nume nu le ştiu, iar grade inferioare au căzut aproape la 2 000 cu morţi şi răniţi, din care 1 300 la 1 400 sînt răniţi şi restul morţi.

Trebuie să se ştie că a fost un măcel teribil, căci reduta aceea mare, foarte importanta pentru turci şi alte poziţiuni s-au luat mai mult cu pieptul, afară de citeva focuri ale trăgătorilor, care împuşcau din mers şi de focul neîntrerupt al artileriei noastre, altfel, cum zisei, s-a luat mai mult cu pieptul la asalt, dar, în fine, s-a luat şi trupele noastre se menţin în ele fă­cînd chiar mult rau turcilor, care au atacat cu multa înverşunare poziţiile pe toată linia aliată ruso-română chiar în noaptea de 31 august spre 1 septembrie şi fură respinşi de români cu mari pierderi, lâsînd pe cîmpul de luptă peste 3 000 de morţi şi răniţi, pe care nu-i pot ridica, iar ruşii au pierdut trei redute cu pierderi enorme [...], pe cînd la noi Vodă, vâzind că mor atît de mulţi ofiţeri, a dat ordin să nu mai iasă toţi în capul coloanei, ci să meargă fiecare la plutonul său, căci toţi ofiţerii, cum se da semnalul de asalt, fugeau înaintea coloanei şi se duceau ca nebunii urmaţi ca nişte eroi de soldaţii toţi, pînă cînd cădeau zdrobiţi de gloanţele şi obuzele turceşti. Această conduită a ofiţerilor a făcut ca toată armata să fie bravă şi să cîştige victorii mari asupra turcilor în toate luptele.

Toţi străinii veniţi pe cîmpul luptei, precum Don Carlos (nota lui Grigore Bănulescu, Don Carlos, prinţ spaniol, observator militar din partea Spa­niei la atacul Plevnei. În scrisoarea sa către contele francez Montserrat îşi exprimă admiraţia faţă de vi­tejia ostaşilor români) şi statul său major, ofiţerii străini ataşaţi şi chiar împăratul şi toţi generalii săi au declarat că românii, soldaţi şi ofiţeri, sînt Vulturi fără exageraţiune şi, în adevăr, aşa este, sînt foarte bravi şi să-i vezi mergînd în luptă ţi se pare că se duc la paradă, aşa merg de aliniaţi, foarte indiferenţi şi cu mult sînge rece şi curaj, pe de o parte-ţi place, iar pe de alta, văzîndu-i cum cad, le mori de mila lor auzind strigătele de durere.

Sursa: Dumitru Văcariu, Noi mărturii privind eroismul ostaşilor români,
Cronica nr. 48 (618), vineri, 2, decembrie 1977

Crucea Roşie

Crucea Roşie
Istoric

1859 – Bătălia de la Solferino [un orăşel în provincia Mantova, Lombardia, Italia, situat la aproximativ 10 km sud de lacul Garda, cu o populaţie de cca 2 500 locuitori. Foarte cunoscut pentru bătălia care s-a dat în apropiere la 24 iunie 1859, o confruntare din cadrul Războiului Austro-Sardinian. Într-o singură zi, aproximativ 40.000 de soldaţi aparţinând ambelor tabere au murit sau au fost abandonaţi pe câmpul de luptă, fiind răniţi.

După ce a fost martor al acestei confruntări sângeroase, Henry Dunant a decis să înfiinţeze Crucea Roşie, ceea ce astăzi a devenit Organizaţia Internaţională a Asociaţiilor de Crucea Roşie şi Semiluna Roşie, o mişcare umanitară internaţională a cărei misiune este aceea de a proteja viaţa şi sănătatea oamenilor, de a asigura respectul faţă de fiinţa umană şi de a preveni şi alina suferinţa oamenilor, fără vreo discriminare în ceea ce priveşte naţionalitatea, rasa, religia, clasele sociale sau opiniile politice.

Termenul cel mai răspândit este de Crucea Roşie Internaţională, deşi acesta este folosit greşit, deoarece nu există nicio organizaţie cu acest nume. În realitate, mişcarea constă în mai multe organizaţii distincte, independente din punct de vedere legal, însă unite în cadrul aceleiaşi mişcări prin principii de bază, obiective, simboluri, statuturi şi organe de conducere comune. ]

1862 – Henry Dunant scrie O amintire de la Solferino, lucrare care a avut un remarcabil ecou internaţional. [publică această carte cu resurse proprii în 1862 şi expediază exemplare liderilor politici şi militari din întreaga Europă. Pe lângă relatarea experienţei trăite la Solferino în 1859, pledează pentru formarea unor organizaţii naţionale voluntare care să ajute la acordarea de îngrijiri medicale soldaţilor răniţi în timpul războiului. În plus, solicită dezvoltarea tratatelor internaţionale care să garanteze protecţia celor răniţi pe câmpurile de luptă. Eforturile sale sunt recompensate cu Premiul Nobel pentru Pace (1901). Primii cinci membri ai Comitetului Nobel Norvegian Storting au fost numiţi în 1898, iar în 1901 Comitetul i-a ales pe fondatorul Crucii Roşii, Henry Dunant din Elveţia, şi pe activistul pentru pace Frédéric Passy din Franţa drept primii laureaţi ai Premiului Nobel pentru Pace din lume.]

1863 – Ia fiinţă, la Geneva, Comitetul genevez pentru ajutorarea militarilor răniţi, care va deveni Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (C.I.C.R.).

1864 – Conferinţa Internaţională a reprezentanţilor statelor europene şi S.U.A., care aproba Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie. [v. alăturat Documentul original al primei Convenţii de la Geneva, 1864]

1874 – România aderă la Convenţia de la Geneva 1876, 4 iulie – se infiinţează Societatea de Cruce Roşie din România.

1876 – Ambulanţele Crucii Roşii Române dau ajutor răniţilor în Serbia în timpul războiului sârbo-turc.

1876 – 23 august – Societatea de Cruce Roşie din România este recunoscută de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii.

1877 – Participarea ambulanţelor şi spitalelor Crucii Roşii Române în timpul războiului de independenţă.

1899 – Cea de-a doua Convenţie de la Geneva pentru ameliorarea soartei răniţilor, bolnavilor, naufragiaţilor din forţele armate pe mare.

1917–1919 – În timpul primului război mondial Crucea Roşie Română aduce o importantă contribuţie la alinarea suferinţei militarilor răniţi, ale refugiaţilor şi populaţiei civile. [Cu sprijinul unui număr impresionant de voluntari, Crucea Roşie Română a trecut proba de foc a primului război mondial. Misiunea sa era aceea de a completa serviciul militar al armatei prin organizarea a 58 de spitale in Bucureşti şi în ţară. La chemarea Societăţii Naţionale de Cruce Roşie, femei aparţinând celor mai diverse categorii sociale s-au oferit voluntar să activeze în spitalele şi în cantinele administrate de organizaţie. Însăşi Regina Maria s-a implicat în operaţiunile desfăşurate în sprijinul răniţilor.]

1919 – La 6 mai ia fiinţă Liga Societăţilor de Cruce Roşie cu scopul coordonării acţiunilor umanitare în timp de pace. În 1991, Liga a primit numele de Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, care are în prezent 171 de Societăţi Naţionale membre.

1922–1923 – Marea Campanie a Crucii Roşii Române pentru combaterea malariei, tuberculozei şi tifosului exantematic. [Concomitent cu acţiunile sanitar-educative, Societatea Naţională de Cruce Roşie, şi-a extins activitatea şi pe linia sprijinirii materiale a populaţiei care avea de suferit în urma calamităţilor naturale. Astfel, au fost organizate în localităţi lovite de foamete 584 de cantine şi ceainării, de care au beneficiat 63895 de persoane. De asemenea, în timpul secetei din Moldova, 1935–1936, au fost înfiinţate 731 de cantine, în care au luat masa aproximativ 104 000 de persoane. v. foto Basarabia: Cantina Crucii Roşii]

1923 – Se organizează în România prima Săptămână a Crucii Roşii.

1927 – Este inaugurat sediul central al Societăţii Române de Cruce Roşie din Bucureşti, str. Biserica Amzei nr. 29, construit din fonduri proprii şi din colectă publică.

1929 – Se adopta cea de-a treia conventie de la Geneva privitoare la tratamentul aplicat prizonierilor de război.

1939 – Sprijin acordat de Crucea Roşie Română militarilor şi civililor polonezi, refugiaţi în urma invadării Poloniei.

1940 – Ajutor al Crucii Roşii Române pentru victimele marelui cutremur.

1941–1945 – Ampla participare a Crucii Roşii Române pentru protecţia răniţilor bolnavilor, prizonierilor şi refugiaţilor. [Numeroşi oameni de cultură români s-au alăturat efortului Crucii Roşii de a sprijini populaţia. George Enescu, Grigoraş Dinicu, Cella Delavrancea sunt doar câteva personalităţi care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, au dat concerte în beneficiul Crucii Roşii, au cântat în spitale, la căpătâiul răniţilor, pentru a le aduce un strop de mângâiere. V. Foto: George Enescu la un spital al Crucii Roşii. Crucea Roşie a contribuit la salvarea de mii de vieţi şi prin colaborarea permanentă cu Centrul de sânge conservat al armatei la care a adus numeroşi donatori. De asemenea, a asigurat transporturile de sânge şi plasmă. În 1945, Crucea Roşie a înfiinţat, printr-o hotarare a Comitetului, un laborator de preparare a insulinei, iniţiativă care a acoperit necesarul acestui medicament în ţară.]

1945–1948 – Actiunea I.O.V.R.: campania Crucii Roşii Române pentru sprijinirea invalizilor, orfanilor, văduvelor de război.

1946 – Ajutorarea populaţiei care a avut de suferit de pe urma secetei.

1949 – Este adoptată cea de-a patra Convenţie de la Geneva privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război, cele trei Convenţii de la Geneva anterioare sunt actualizate sub denumirea de Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949.

1954 – România aderă, cu rezerve, la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949.

1956 – Se înfiinţează prima caravană cinematografică a Crucii Roşii Române.

1965 – Conferinţa Internaţională a Crucii Roşii de la Viena adoptă cele 7 Principii Fundamentale ale Crucii Roşii. Acestea au fost reactualizate în 1986.

1977 – Conferinţa diplomatică pentru reafirmarea şi dezvoltarea Dreptului Internaţional Umanitar adoptă Protocoalele Adiţionale la Convenţiile de la Geneva (Protocolul 1 privind conflictele armate internaţionale; Protocolul 2 privind conflictele armate neinternaţionale).

1977 – Formaţiunile Crucii Roşii Române participă la salvarea victimelor, acordarea primului ajutor şi la căutari de persoane în urma seismului din 4 martie.

1977 – Societatea de Cruce Roşie din România organizează cea de-a XXIII-a Conferinţă Internaţională a Crucii Roşii, forumul suprem al Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie si Semilună Roşie. Evenimentul rămâne în istoria Crucii Roşii prin adoptarea unei rezoluţii care stabileşte Misiunea fundamentală a Mişcării.

1990 – România ratifică cele două Protocoale Adiţionale la Convenţiile de la Geneva – 8-9 nov.: Adunarea generală extraordinară a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România pune bazele reorganizării Crucii Roşii Române şi relansării acţiunii umanitare pe baza Principiilor fundamentale ale Mişcării. Au loc primele alegeri democratice de după război; se adopta un nou Statut; se aproba Liniile directoare de dezvoltare.

1990–1994 – Delegaţii permanente în România ale Federaţiei, C.I.C.R. şi ale unor Societăţi naţionale de Cruce Roşie din Europa, cu misiunea de a sprijini Crucea Roşie Română în procesul de reorganizare şi de dezvoltare.

1994 – noiembrie – Adunarea generală a Crucii Roşii Române stabileşte Liniile directoare pentru anii 1994-1998.

1995 – 29 decembrie – Este adoptată şi promulgată Legea Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România, nr. 139/1995.

1996 – martie – Adunarea generală extraordinară pune în acord Statutul Crucii Roşii Române cu Legea nr. 139/1995.

1996 – 4 martie – Crucea Roşie Română aniversează 120 de ani de la înfiinţare.

surse: http://www.crucearosie-sector4.ro/
http://en.wikipedia.org, www.wikipedia.ro, www.crucearosie.ro