Am ştiut că Profesorul meu nu se teme de moarte, ci o priveşte în ochii ei telurici şi tăioşi, încă de pe data de 20 noiembrie, când am purtat o lungă discuţie la Biblioteca Judeţeană “I.N. Roman” din Constanţa. În ziua precedentă, joi, glumise foarte mult; se arătase şi foarte încrezător că la noi se va produce o schimbare radicală, chiar pe plan cultural. Îi cunoşteam foarte bine izbânzile, precum şi răfuielile sale din lumea literară.
A avut curajul să se ridice împotriva grupurilor de interese sau a jocurilor de culise, mai ales când întâmpina senin loviturile acelea înşelătoare, care n-au putut nici măcar să-i şteargă ceafa. Obligat de alţii să întrerupă de mai multe ori şedinţele cenaclului “Euridice”, Marin Mincu n-a abdicat timp de peste un deceniu de la programul său estetic: să invite săptămânal câte un scriitor consacrat şi un altul care abia îndrăzneşte să bată la porţile afirmării. Favoarea de pe timpul vieţii lui Alexandru Condeescu, de a i se oferi spaţiul rotondei de la Muzeul Literaturii Române s-a încheiat brusc odată cu decesul acestuia. Miracolul a vrut ca, din anul 2008, cenaclul “Euridice” – care ar putea fi denumit metatextual şi “Marin Mincu” – să nu-şi înceteze existenţa; în 2010 cenaclul “Euridice – Marin Mincu” ar trebui să continue, având-o ca moderator pe criticul literar şi traducătorul Ştefania Mincu (poeta Ştefania Plopeanu).
Vineri, pe 20 noiembrie, Profesorul a spus la multă lume, şi mie de vreo trei ori, pentru a-i trezi din letargie pe toţi iubitorii de carte ce intrau în incinta bibliotecii, la parter, că se grăbeşte s-ajungă la Bucureşti ca să-l dea jos pe Nicolae Manolescu de la Uniunea Scriitorilor.
- Este momentul să-l dăm jos pe Manolescu!
Detalii n-am cerut. Bucuria şi energia repetării acestui crez al său provenea dintr-un calm sufletesc de invidiat.
Cu ani în urmă, Marin Mincu îmi spusese că îl sprijinise decisiv pe acest critic şi “istoric” literar când venise la şefia Uniunii Scriitorilor. Între timp, promisiunea acestuia, de-a se schimba multe lucruri, datorită brandului “european” Nicolae Manolescu, îl exaspera tot mai mult, nefiind onorată tocmai din pricina lipsei de transparenţă, ori a unor gafe (ca propunerea din iunie 2009 ca U.S.R. să-şi reia vechea sa titulatură S.S.R. – care ar fi dus la cheltuieli exorbitante prin refacerea documentelor). Atitudinea de-acum două săptămâni a Profesorului Marin Mincu, din ajunul Intrării Maicii Domnului în biserică era aceasta: eu l-am uns pe-acest rival, punându-l stăpân peste jilţul unde era aşezat odinioară Alecsandri de către Titu Maiorescu, dar tot eu îl voi da jos!
De pe site-urile literare am aflat apoi de victoria “zdrobitoare” a lui Nicki(percea) la ultimele alegeri U.S.R., petrecute aproape concomitent cu alegerile politice pentru şeful statului, când puţină lume mai este vigilentă la ce stăpân intră iarăşi scriitorul român! Nicki a luat în jur de 270 de voturi [174 de voturi – n.n.], pe când Nicolae Breban n-a primit decât şaptezeci şi ceva, de patru ori mai puţin... Toată lumea se aştepta să fie o competiţie acerbă. Unii dintre scriitori nu s-au mai unit să facă front comun împotriva liderului “reales la al paisprezecelea congres”.
La ultima sa emisiune, din ziua liberă de luni, 30 noiembrie, Marin Mincu a fost invitat în studioul de la “Jurnal cultural”, unde toată lumea are tot dreptul să vorbească la nesfârşit, dar în limita bunului simţ. Pe când afirma că şi-n Occident nu se mai scriu astăzi “istorii literare” lungi, de tipul celei a lui G. Călinescu, ci tratate secvenţiale de literatură (pe mici epoci, genuri literare, curente, mişcări etc.), prezentatorul “Jurnalului cultural” l-a întrerupt fără niciun menajament, temându-se foarte mult că Marin Mincu ar putea să impieteze şi el, în direct, faima deja proverbială de “istoric literar” a lui Nicolae Manolescu. Acest act de nedelicateţe se poate să-i fi produs imediat Profesorului Marin Mincu starea de rău, starea de intrare în Absolut, în Parnas. Pentru că, spre deosebire de rivalul mult galonat Nicolae Manolescu, Marin Mincu a fost un veşnic recalcitrant, urmărit timp de peste cincisprezece ani şi în regimul Ceauşescu la plecările şi întoarcerile din Italia – unde a fost profesor universitar (prin concurs) la Florenţa, Torino şi Milano.
Debutul în publicistica şi critica literară a Profesorului, de la douăzeci de ani, este o mărturie în plus că se ambiţionase foarte devreme ca să lupte împotriva oricărui compromis din lumea literară. Acum patruzeci şi cinci de ani şi jumătate, în primăvara anului 1964, trimiţând ca simplu cititor o scrisoare adresată redacţiei “Gazetei literare” (oficiosul U.S.R., transformat peste trei-patru ani de Geo Dumitrescu în “România literară”), Marin Mincu debutase neaşteptat. El adresa atunci un protest, cu toate contraargumentele de rigoare, la un articol publicat de Nicolae Manolescu pe prima şi a patra pagină a “Gazetei literare”. Cităm integral articolul, pentru că reprezintă debutul literar al lui Marin Mincu, şi legitimarea sa în postura de critic literar şi polemist, la numai douăzeci de ani: “[…] M. Mincu, student al Facultăţii de limbă şi literatură romînă, comentează, într-o scrisoare trimisă redacţiei articolul « Stilul criticii literare » publicat în Gazeta literară nr. 16/ 1964.
Pentru a pătrunde just miezul ideii artistice ca semnificaţie etică şi filozofică şi a-i percepe exact modul de materializare prin intermediul imaginilor artistice, îi este indispensabil criticului facultatea de a înţelege opera artistică în subtilităţile şi dificultăţile ce le pune, dincolo de perceperea cititorului obişnuit. Se pare că ambiguitatea limbajului critic este determinată de incapacitatea însuşirii estetice a fenomenului artistic. Metafora în limbajul critic, atunci când nu-i artificială, este efectul vibraţiei emotive în faţa ideii artistice.
Abordarea terestră a obiectului artistic la un nivel mediocru duce la aplatizarea ideilor, la enumerarea lor fără fineţe şi subtilitate. Asupra romanului „Dispariţia unui om de rând” al lui Mihai Beniuc, Mihai Diaconescu (Luceafărul nr. 8/ 1964) face aprecieri de suprafaţă: „cartea dezbate admirabil această idee, validând-o artistic” (?); „un om ca Proţap nu moare, sau mai exact spus, moartea lui e numai fiziologică”, „capătă sub pana lui Beniuc relief artistic literar”; „Proţap oscilează ca oricare alt ins între teluric şi uranic (personaj cosmic!) după cum ar spune George Călinescu (sic!) şi prin aceasta el trăieşte convingător, plin, pe tot parcursul cărţii”. Chiar pentru aceasta?
Adesea ni se pare că există anumite scheme după care se urmăreşte în mod construit, „făcut”, enunţarea unor judecăţi. Se pluteşte într-un limbaj obscur, diluat până la limită, pentru a se dovedi ceva contradictoriu fiindcă critica definitivă, afirmând hotărât sau negând opera artistică, ar comporta riscuri. Astfel, mai bine te aşezi la mijloc, extremele neputând fi schimbate. Umplutura în articolele critice e de-a dreptul supărătoare: „Natural, discutând o culegere atât de neobişnuită cum este cea de faţă, ar fi nevoie, poate, de mai multe exemple. Cum însă o bună parte din ele sunt cunoscute încă din periodice, nu mai revin asupra lor. Esenţial mi se pare îndeosebi faptul că ele au câştigat simpatia cititorilor înainte de a fi adunate în volum. De aceea culegerea s-a şi epuizat în câteva zile” (Ion Lungu: „Singur printre poeţi” de Marin Sorescu, Tribuna nr. 16/ 1964). Aici nu mai este vorba de critică, ci de reportaj ziaristic, neaşteptat la un critic cu o bogată experienţă, ca I. Lungu.
Întâlnim destul de des locuri comune, clişee critice, mai ales când se încearcă generalizări, cum dovedeşte Al. Săndulescu, (în alte locuri, pătrunzător, substanţial) în privirea de ansamblu asupra „Colecţiei Luceafărul – poezia 1963” (Gazeta literară nr. 10/ 1964), „Platon Pardău şi Radu Cârneci se simt ca la ei acasă în pădurile şi pe şantierele Moldovei de Nord”, despre Cârneci: „citind titluri ca […] înţelegem numaidecât că poetul e un iubitor de natură” (interesant!) dar în acelaşi timp „întâlnim un număr nu mic de versuri din care a dispărut orice forţă de sugestie poetică”. La Pardău, „cele mai izbutite versuri indică o imaginaţie hiperbolică destul de bine strunită” iar la Constanţa Buzea, esenţialul „stă în faptul că sesizează ciocnirile care au loc în viaţă şi care sunt specifice vieţii”. Nu trebuie să excludem însă în critică o anumită moderaţie, care demonstrează tocmai ponderarea impresiei spontane în faţa judecăţii de valoare.
Lipsa de temperare a emoţiei duce la prolixitate sau diluare a expresiei şi deci şi a conţinutului afirmaţiilor.”
Chiar dacă Nicolae Manolescu realizase atunci un articol prin care se arăta numai bun cronicar şi critic de întâmpinare, semnalând unele gafe din presa litarară de pe timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, studentul Marin Mincu îi răspunsese curajos aceluiaşi Nicolae Manolescu, care fusese cu zece ani mai înainte, refuzat de către Eugen Jebeleanu să debuteze ca poet, după cum reiese din articolul „Jurnalul criticului ca « violon d’Ingres »” din „Ziua literară” (nr. 50, 21 aprilie 2003):
„Fiindcă în şcoală se preda biografia lui Lenin, care în adolescenţă editase o revistă olografă cu numele FAMILIA, şcolarul Nicolae Manolescu va « scrie » şi el o revistă cu acelaşi nume, urmată apoi de altele cu titluri foarte pretenţioase: POEZIA, LITERATURA ROMÂNĂ, PAGINI LITERARE, ROMÂNIA PITOREASCĂ, FĂT-FRUMOS etc. pe care le va umple cu texte absolut ilizibile (poezii patriotice, romane istorice), apreciate acum ca fiind „complet secătuite de emoţie, imitative (şi pe ce modele!) şi de o naivitate destul de prost ascunsă”. Faptul că până şi poetul de partid Eugen Jebeleanu îi respinge de la publicare poezia patriotică intitulată « Horia » (trimisă la « Gazeta literară » în 1954, cu ocazia comemorării a 170 de ani de la evenimentul răscoalei ţărăneşti) este – aşa cum recunoaşte – «dovada premptorie a lipsei de talent poetic».”
Polivalenţa şi tinereţea spiritului care se va numi întotdeauna Marin Mincu rezistă inexorabil faţă de puterea vremelnică de seducţie a rivalului Nicolae Manolescu. Cărţile de critică, semiotică, teorie literară publicate de Marin Mincu, din România şi Italia au cu adevărat valoare şi recunoaştere mondială, pe când brandul Nicolae Manolescu nici măcar nu-i amintit la vreo universitate a Apusului.
Dumnezeu să te odihnească în pace, dragă Profesore!
Dragoş Vişan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu