CEZAR IVĂNESCU. EMINESCU INEDIT. „Calea noastră spre sacru se deschide prin sublimul poeziei eminesciene“

Eminescu inedit

„Calea noastră spre sacru se deschide prin sublimul poeziei eminesciene, cum calea noastră spre înţelegerea dramei istorice pe care o trăim se deschide prin pătimaşa publicistică eminesciană...“


Ultimul număr apărut al revistei Manuscriptum (1, 1991(82) Anul XXII), este în fapt un volum de poezii inedite de Eminescu, ediţie alcătuită de Petru Creţia în viziunea grafică a lui Mircea Dumitrescu. „Înfăţişăm în acest număr al revistei Manuscriptum, 24 de poezii de Eminescu care nu numai că nu au văzut pînă acum lumina tiparului, dar de a căror existenţă în manuscrisele poetului nimeni nu a ştiut pînă acum. La acestea adăugăm pentru a le cuprinde într-un singur corpus înnoitor, 16 poezii publicate ca inedite cu deosebire în 1989 şi 1990, dar numai ocazional, în periodice, neincluse, cu o singură excepţie, în nici un volum şi revizuite cu acest prilej în vederea unui spor de fidelitate a reproducerii textului şi a aparatului critic. În plus, ni s-a părut că aici îşi au locul, într-un volum de consacrare a tot ce am ignorat atîta vreme, 12 reconstituiri şi autonomizări, dintre care 5 inedite“, afirmă eruditul editor Petru Creţia în pasajul liminar din studiul care prefaţează volumul, „Un nou dar al manuscriselor eminesciene“, studiu exhaustiv şi ireproşabil care nu lasă lectorului speranţa de a crede că ar mai putea adăuga ceva.

„Cel mai însemnat act editorial de după Maiorescu, Călinescu şi Perpesscius şi ducerea pînă la capăt a strădaniei lor“, acest volum de inedite eminesciene ne obligă, prin numeroasele capodopere pe care le conţine, („A frumseţii tale forme“, „E trist ca nimeni să te ştie“, „O rămîi, rămîi cu bine“, „O, Saturn“, „De pe ochi ţi se ridică“, „Căci eterne sînt ale lumii toate“, „Şi era ploaie cu senin“, „Odă către Napoleon“, „Un Phoenix e o pasăre-n vechime“, „Muşatin“, „Între nouri şi-n-tre mare“, „Eterna pace“, „Floare de tei“, „Dacă iubeşti fără să speri“, „O stea în reci nemărginiri“, „De ce regina nopţilor“, „Aceeaşi moarte“), să ne reamintim mereu că, poate, păcatul nostru capital, ca buni români ce ne credem, constă în a-l ignora pe Eminescu. Ne-am convins de mai multe ori în viaţă că reputaţi eminescologi nu au citit întreaga publicistică eminesciană şi continuă să-l acuze pe Eminescu de păcate de care e străin, cum ne-am convins murmurînd poeme ca „Eterna pace“ sau „Odă către Napoleon“ că numai Eminescu a încărcat verbul românesc cu sunetele fundamentale ale supremei rostiri poetice. Orice enunţ, fie el text liturgic sau profeţie, trebuie să curgă în unda eminesciană pentru a fi credibil în limba româria.

Calea noastră spre sacru se deschide prin sublimul poeziei eminesciene, cum calea noastră spre înţelegerea dramei istorice pe care o trăim se deschide prin pătimaşa publicistică eminesciană... Citiţi un poem ca „Muşatin“; pare o poveste fermecătoare şi încifrează în fapt o istorie cruntă şi actuală: sîngele nevinovat vărsat de românii de peste Nistru nu pare să impresioneze pe nimeni nici azi, cum n-a impresionat niciodată... Acest volum de poezii inedite de Eminescu ne întoarce cu un veac în urmă şi ne face să simţim că „un gol istoric se întinde“, şi că va trebui să luăm totul de la capăt...

Petru Creţia nu a săvîrşit un simplu act editorial, ci ne-a anunţat că a venit vremea pentru o nouă reîntemeiere.

Cezar IVĂNESCU
Curierul românesc, anul IV, nr. 11-12, iunie 1992

*****
Mihai Eminescu, poemul Muşatin:

www.romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/04/mihai-eminescu-musatin-cita-lume-cita.html

TEOHAR MIHADAŞ: „L-AM PURTAT PE UMERI PE LUCIAN BLAGA“. O mărturie copleşitoare despre moartea şi înmormântarea poetului LUCIAN BLAGA

I. OPRIŞAN: Mult stimate domnule Mihadaş, rugîndu-l, de curînd, pe domnul D.R. Popescu să-mi indice cîteva dintre personalităţile clujene la care aş putea apela spre a afla unele aspecte mai puţin cunoscute despre ultima perioadă a vieţii lui Lucian Blaga, domnia sa a rostit înainte de toate numele dumneavoastră, ceea ce m-a mirat întrucîtva, deoarece era pentru prima dată cînd numele dumneavoastră era asociat cu cel al filosofului. În ce relaţii v-aţi aflat, de fapt, cu poetul şi în ce împrejurări l-aţi cunoscut ?

TEOHAR MIHADAŞ: Întîi şi întîi mulţumesc, şi pe această cale lui D.R. Popescu pentru că „a rostit înainte de toate numele“ meu atunci cînd l-aţi rugat să vă indice cîteva personalităţi care să răspundă la întrebările dumneavoastră despre Lucian Blaga.

Relaţiile dintre mine şi poet erau acelea dintre adorator către adorat. Eu mă duceam înspre el cu toată fervoarea celui îndrăgostit de frumuseţile poeziei şi ale înţelepciunii, iar el mă primea cu generozitatea proprie adevăratei poezii şi filosofii. Erau adevărate bucurii eleusine pentru mine întîlnirile acelea... Trăiam starea de fericire a unui neofit în faţa înaltului iniţiat.

Prima dată l-am văzut în anul 1942, în sala Dalles, unde domnia-sa venise pentru a ţine o conferinţă[1]. Mi-a rămas întipărită în memorie doar faţa albă, cu gulerul cămăşii alb, cu bărbia îndărătnic răsucită-n sus, restul fiind doar vestmînt negru. Conţinutul conferinţei nu m-a impresionat. Era vorba despre o problemă epistemologică[2], tratată oarecum mistic şi fără elocvenţa oratorului de catedră, ca, de pildă, a profesorilor mei Ion Petrovici, Mircea Vulcănescu, Tudor Vianu, Mihai Ralea şi Mircea Florian. Îşi citea şi prelegerile de la curs şi pe cele rostite-n public, fapt care indispunea, în schimb era tulburător atunci cînd se afla între oameni dragi şi le vorbea lor. Printre cei care predau la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, nu se bucura de audienţă. Unii zîmbeau superior şi cu subînţelesuri contradictorii, alţii – mai precis vorbind, unul[3] –, declara, cu o impasibilitate uluitoare, pe o intonaţie englezească, fără nici un gest, că, citez: „Din punct de vedere filosofic, Lucian Blaga este o valoare nulă. Ca poet, nu ştiu, nu mă pricep, dar ca filosof este o valoare nulă“. Observaţia mă răzvrătea, drept care, la un seminar, m-am obrăznicit din cale-afară tratîndu-l pe domnul conferenţiar drept copist în materie de filosofie. Vorbea, filosoful Lucian Blaga, în acea conferinţă, despre nişte îngeri care nu erau altceva decît nişte categorii de cunoaştere. Oamenii din sală ascultau vorbind pe un filosof-poet.

Tîrziu, prin anii 1955–57–58, l-am cunoscut îndeaproape, pe dealul Dumitrei sau Schiferberg – dacă nu mă-nşeală memoria –, de deasupra oraşului Bistriţa, unde poetul avea o căsuţă înconjurată de-o tablă de pămînt proprietate personală [4]. Acolo, pe prispa acelei case ţărăneşti, serveam pîine albă cu telemea proaspătă şi roşii rupte chiar de mîinile noastre de pe lujeri, ne învioram cu cîte un pahar de vin, fie de Dumitra, fie de Vermeş, Sîn-Iacob, Lechinţa, Iuda sau Viişoara, apoi ne pierdeam cu sufletele printre pomii încărcaţi de rod, sau, tîrziu, înspre seară, „în purpura asfinţitului“, aidoma unor crai...

– Ce impresie v-a lăsat întîlnirea cu poetul ? Doriţi să schiţaţi un portret al lui Blaga aşa cum vi s-a întipărit în minte ?

– Impresia era aceea că mă aflu în preajma unei fiinţe cu o dotaţie genetică neobişnuită. Înalt, adus niţel din umeri şi cu capul veşnic „aplecat asupra întrebărilor lumii“, cu nişte ochi mari, cu o forţă în orbitele lor şi o tăcere ca acelea ale nopţii cu depărtări înstelate, păşind rar şi agale, neaccelerînd niciodată mersul, orice s-ar fi întîmplat în preajmă-i, absent faţă de ordinea imediată, dar minunîndu-se ca un copil în faţa a ceea ce se află dincolo, părea un Marsyas angajat la întreceri cu Apolo, dublat acel Marsyas de un fel de solomonar din pustietăţile Daciei. Trecea pe stradă fără a întoarce ochii către nimeni... decît, cu fericită nostalgie, doar către fecioarele cetăţii. Vorbea aforistic şi rîdea în clocote cînd ceva îl bine dispunea...

Foarte susceptibil, se întuneca de supărare dacă ziceai ceva rău despre opera sa; de asemenea, dacă lăudai pe cei pe care nu-i agrea. Devenea, brusc, din om aparte, un fel de crotal şi muşca veninos. Dar se însenina numaidecît şi-şi arăta din nou, în lumina soarelui, înălţimile.

Dacă Eminescu reprezintă dimensiunea anabazică, astrală a verbului românesc, Blaga o reprezintă pe cea catabazică, cea abisală. Primul este lumina înălţimilor, celălalt tăcerea adîncurilor, iar între cele două limite, aidoma unui templu pitagoreic, împresurat de grădini semiramidice, poezia românească, arhitecturile sonore, grave, ale lui Ion Barbu.

– V-aş ruga să evocaţi întîlnirile ulterioare cu filosoful.

– Întîlnirile ulterioare se dovedeau a fi din ce în ce mai mohorîte, dar nu lipsite de elevaţie, şi se întîmplau la Cluj, unde mă mutasem şi eu, fără buletin, doar ca muncitor necalificat, manipulant de lăzi la depozitul I.C.R.A. (Întreprinderea Comercială cu Ridicata etc.), fie pe stradă, fie acasă la domnia-sa, fie la braseria Melody, fie, mai frecvent, la Biblioteca Academiei...

– Cum se simţea poetul în acei ani de întrerupere a contactului său firesc cu publicul? Relataţi-mi despre starea sa psihologică şi zbuciumul său sufletesc, ce trebuie să se fi întrezărit dincolo de masca olimpiană[5] pe care şi-o confecţionase.

– Părea un munte înzăpezit, în adîncurile căruia întunericul plîngea cu ploi neauzite... Era trist, dar îşi purta cu demnitate tristeţile; era şerpuit de nelinişti, dar trecea calm şi indiferent prin lume; muncit de viziuni funeste, dar arborînd seninătatea desăvîrşită şi o, demnă de un înţelept dublat de un poet şi de un nobil caracter, încredere în viaţă şi omenire. Cunoscîndu-l pe Blaga ţi se risipeau negurile disperărilor şi ale dezolării.

Cît a putut fi de amărît (ca un copil căruia i s-au luat toate jucăriile) atunci cînd Emil Cioran –, mă abţin să-mi spun părerea despre eminenţa-sa –, l-a apostrofat în felul ştiut: „Ce vrea acest cadavru fosforescent?“[6]... Ne abţinem de la comentarii.

– Era, într-adevăr, înconjurat L. Blaga cu dragoste, de un cerc larg de intelectuali, cum pare să rezulte din numeroasele mărturii tîrzii sau, dimpotrivă, era ocolit, fiind frecventat numai de cîţiva?

– Fapt este că oamenii se gîndeau cu respect şi simpatie la el, dar din motive specifice structurii omului din timpurile noastre, adică din motive dialectice, îl ocoleau, ferindu-se de a fi văzuţi împreună cu el. Eu însă, ca muncitor liber şi necalificat, îmi puteam permite să mă afişez, chiar ostentativ, alături de superbul „Anonim“. Şi-l mai vizita Monica Lazăr, şi încă vreo cîţiva tineri, mai îndrăzneţi.

– Aţi vorbit despre vizitele pe care i le făceaţi la Biblioteca Academiei, filiala Cluj. Cum se desfăşurau ele? Vă citea cumva poetul din versurile sale ? Îi citeaţi şi dumneavoastră? Primea cu bucurie asemenea vizite? Nu-l stînjeneau ele de la lucru?

– Se bucura cînd mă vedea în uşă. Stătea singur într-o sală imensă. De două ori m-am dus împreună cu prietenul meu, admirator al lui Blaga, profesorul Alexandru Husar[7]. Discutam şi ne bucuram tinereşte, parcă am fi fost trei studenţi. Ne citea voios versuri, şi am citit şi eu.

– Şi dacă i-aţi citit din creaţiile proprii, ce obervaţii sau aprecieri v-a făcut?

– Citindu-i – nu eu, ci Husar – din Ortodoxia pagînă, placheta mea de debut (1941, Bucureşti), a zis: „Eşti un vitalist mistic“. Mai apoi, citindu-i, într-o după-amiază, acasă la domnia-sa, din versurile inedite, care au apărut în 1967 în placheta Ţarina serilor, a zis: „Am ascultat o liturghie esoterică“, şi că aş fi un soi „de inorog, un metafizician cu corn care împunge“. Iar altă dată, citindu-i o proză, a remarcat la mine un aparte simţ al cruzimii, al ferocităţii. Era foarte generos cu aprecierile, mai ales faţă de cei tineri, neşovăind a-i declara chiar genii pe unii, care n-au ajuns decît doar nişte angajaţi la unele ziare locale...

– Ce impresii, gînduri sau reflecţii rostite de Blaga v-au rămas în amintire ?

– Cele amintite mai sus precum şi această zicere aforistică despre Faust (era pe vremea cînd lucra la traducerea acestei capodopere) că: „este un basm filosofic“.

– V-a vorbit vreodată, cumva, L. Blaga şi de proiecte de lucrări care nu au prins contururi? La ce anume se referea?

– Da, şi voi răspunde la această întrebare în contextul celei ce urmează...

– Circulă o legendă despre originea macedoneană a străbunilor îndepărtaţi ai lui L. Blaga. Cunoaşteţi ceva mai multe amănunte în această privinţă?

– Nu e vorba de nici o legendă, ci de un adevăr, adevăr pe care-l găsim limpede spus de însuşi Lucian Blaga, în cartea cu amintiri, Hronicul şi cîntecul vîrstelor. Mama poetului se trăgea dintr-o familie de aromâni, pe nume Moga, dintre acelea care s-au stabilit în Transilvania, după arderea de către turci a frumosului oraş prosper, un fel de mini-Neapole al Balcanilor, Moscopole (care se tălmăceşte: „oraşul păstorilor“), precum atîtea altele. Poetul îşi amintea cu mîndrie de stirpea sa macedoromână şi – acum răspund la întrebarea anterioară – îmi mărturisea că dorea să meargă la locurile de naştere ale înaintaşilor lui după mamă şi să scrie, după o anumită şedere acolo, o mare baladă despre arderea luminosului oraş distrus de turci, Moscopole.

– Evocaţi, vă rog, ultima vizită pe care i-aţi făcut-o poetului la spital. Mărturiseaţi că dumneavoastră şi Tudor Vianu aţi fost cei de pe urmă vizitatori care l-au mai apucat în viaţă. Venise Tudor Vianu special spre a-l vedea pe L. Blaga?

– Ultima vizită i-am făcut-o la spital, Medicala II, secţia dr. Moga, din Cluj, înainte dea muri cu cîteva zile. Anterior, îl vizitase Tudor Vianu, care venise anume la Cluj... ca să îşi ia ramas, bun pentru totdeauna de la prietenul său. Alţii nu îmi amintesc să-l fi vizitat.

Am intrat cu sfială mare în camera de suferinţă a poetului. Era alb şi nu deosebeai albul oaselor lui – căci doar oasele mai rămăseseră din el, de albul cearceafurilor. Din acea masă albă – arătare a morţii –, se detaşau farurile ochilor mari, negre şi mistuitoare, aidoma unor cercuri Bermude. Îl păzeau, în picioare, – cînd vestale, cînd mucenice – doamna Blaga şi cu nepoata poetului, Gigi. Am bîlbîit cuvinte fară sens... Apoi i-am arătat fotografia fiului meu, pe care dorise să-l boteze... Dar... a privit lung, cu drag, poza, apoi a zis: „e un pui de pinguin“, şi i-a surîs îndelung, de departe şi din adîncuri. A zîmbit pentru ultima oară, adresînd ultimul zîmbet chipului unui copil.

Cînd să părăsesc încăperea, s-a încleştat cu atîta putere de mîinile mele încît de abia am putut să mă desprind din acele cleşte ale morţii, albe.

Am ieşit de-a-ndărătelea, cu faţa înspre arătarea aceea albă. A îngăimat: „Mai sînt oameni care mă mai iubesc“.

– Întrucît aţi fost unul dintre puţinii care l-au însoţit pe L. Blaga pe ultimul drum, de la Cluj la Lancrăm, vă rog să vorbiţi pe larg despre înmormîntarea poetului. Cum s-au desfăşurat funeraliile de la Cluj? Cine au stat în preajma rămăşiţelor pămînteşti ale filosofului ? Ce s-a făcut cu acele foi pe care era scris „Viersul“ cîntat la înmormîntare?

– La cîteva zile după ultima mea vizită, a sosit acasă, pe la orele 23 şi ceva, poştaşul cu o telegramă trimisă fulger (aşa de fulger încît a ajuns la mine de abia după 15 ore!) în telegrama expediată de doamna Blaga sta scris atît: „Soarta ne-a învins!“ Am înţeles. Am făcut sumare pregătiri şi am alergat la gară, unde m-am suit într-un tren personal, care pornea din Bistriţa la orele 1 şi ceva şi ajungea la Cluj pe la cinci şi ceva. Am cumpărat un buchet de lăcrămioare din piaţa Mihai Viteazul şi m-am dus de-a-dreptul la morga clinicilor de pe strada Hasdeu.
Era devreme. Acolo, stînd pe un scaun, cu braţele suprapuse peste spetează, dormita paznicul. „Domnule – îl mişc uşor şi îi zic –, pot să intru în morgă?“ „Nu, a mîrîit el cu hotărîre! Numa' la opt se deschide morga ofiţial“.

I-am înmînat nişte bani, nu tocmai puţini. Norma oficială a fost dată de-o parte. Mi-a deschis poarta şi am intrat în morgă. A trîntit-o cu răget după mine. Era cam întuneric. Am apăsat pe un buton şi am aprins lumina. Amarnică privelişte! Pe un fel de suport din lemn, acoperit cu o pînză soioasă, neagră, sta o targa, iar peste targa – trupul neînsufleţit al poetului. Cum poetul era înalt, picioarele lui se revărsau cu mult peste lungimea tărgii, în neant. Pe pereţi: închipuiri fantasmagorice de scurgeri şi igrasie. Nici o lumină la căpătîiul mortului, nici o floare nu lumina pe pieptul lui. Am depus în mîini buchetul de lăcrămioare. M-au podidit neguri şi am pornit a plînge ca un nemernic. Şi am tot plîns, pînă ce m-am liniştit şi înseninat. La scurt timp după ce s-a deschis oficial uşa, a intrat în morgă o fecioară. A depus un bucheţel de flori pe pieptul mortului, a stat cîteva momente concentrată-n reculegere rostea, pe semne, o rugăciune –, apoi a scos din poşetă un bloc-notes şi un stilou, şi a scris ceva, lipind, apoi, cu o pioneză, de marginea tărgii, hîrtia scrisă. Apoi s-a dus. Curios, m-am dus să văd ce sta scris pe biletul acela... Era scrisă acolo, cu litere gingaşe, poezia Cînele din Pompei.

Întărîtată, atenţia mea a devenit mai ascuţită. Observ în buzunarul dinlăuntru al hainei poetului ceva alb. Şi mai curios, iarăşi, săvîrşesc indiscreţia şi caut să văd... Era acolo plicul cu felicitarea pe care i-o trimisesem eu de ziua naşterii lui, dar care a ajuns tîrziu, iar doamna Blaga, după ce l-a spălat şi l-a îmbrăcat de plecare, a înţeles să-i puie plicul cu felicitarea mea în buzunarul hainei... Era, probabil, unica felicitare pe care o primise de ziua naşterii.

Apoi, s-a strecurat în morgă o arătare neagră, gîrbovă, sprijinindu-se pe un fel de par, îmbrobodită toată, de nu i se zărea decît nasul, şi s-a aşezat pe banchetă. Eu, în continuare, la căpătîiul mortului, în picioare. Arătarea întreabă: „Ţi-e rudă?“ Eu răspund: „Nu“. „Prieten?“ reia dînsa. Eu dau din umeri. „Nu vrei să vii să stai lîngă mine?“ mă roagă... M-am dus. „Eu sunt Veturia Goga“, se recomandă arătarea. „Am vrut, continuă ea, să-l duc la Ciucea, să-l aşez lîngă Tăvi..., dar el a ţinut să fie înmormîntat lîngă părinţii lui, la Lancrăm... Ştii care i-au fost ultimile cuvinte pe care le-a rostit?“ „Nu“, îngaim eu. – „Cresc arborii din mine!“, grăieşte pentru ultima dată vedenia, şi se duce.

Îmi reiau locul la căpătîiul mortului. La scurt timp, apare altă arătare: un tînăr înalt, cu chica furtunoasă, păşind ca un actor pe scenă. Se opreşte teatral, face o scurtă pauză şi se lansează-n imprecaţii: „Cum!? Lucian Blaga e mort şi lumea nu ştie?... Blestemata să fie naţia care nu-şi cinsteşte oamenii aleşi pe care i i-a dat Pronia!“ Şi a părăsit interiorul scenei vociferînd cu mîinile ridicate spre cer. Era, am aflat mai tîrziu, pictorul maramureşean Mihai Olos.

Apoi, s-au arătat doi medici, îmbrăcaţi în alb clinic, bine dispuşi şi dolofani, care, spre indignarea mea, au venit la obrazul poetului şi au început să-l palpeze cu buricele degetelor... „Cum vă permiteţi!?“ am scrîşnit spre ei şi... gata-gata să-i strîng de grumaz. Ei, însă, politicoşi şi ceremonioşi, mi-au explicat că este vorba de o chestiune profesională, în felul acesta executîndu-se ultima probă de verificare şi constatare a morţii reale... I-am înţeles şi mi-am cerut scuze, morocănos.

În fine, au apărut şi cioclii cu sicriul. Au apucat de targa, au coborît-o lîngă sicriu şi, apucînd – unul de picioare iar celălalt de umeri –, au dat să-l aşeze-n cutie. – Cel care a apucat de umeri, nu ştiu cum anume a prins şi-a smucit, că mîna poetului, lungă şi albă, a pornit a se ridica, vroind parcă să-mi arate ceva înainte de a se trage peste ea încuietorile. M-am dus, după ea, cu ochii, înfiorat. Cioclul însă a răsucit-o la locul ei, rapid.

Cînd să aşeze capacul peste sicriu, apare un funcţionar de la Sanepid. „Ce faceţi aici?“, întreabă el cu importanţă. „Iacă ce vedeţi.“ „Nu permit, nu permit – strigă el – deplasarea înainte de a se căptuşi sicriul cu hîrtie gudronată. Nu permit!“ Cioclii au tăcut, cu mîinile de-a lungul corpului, zicînd, fireşte, ceva foarte plastic în gîndul lor.

Mă apropii de funcţionar şi încerc să-i explic: „ştiţi este un caz special, e poetul Lucian Blaga“... „Lasă, dom'le, iordanele şi nu mă vrăji pe mine. Eu nu calc legile ţării...“ Am alergat la un telefon public şi-i telefonez lui Aurel Rău: „Dragă Aurel, Blaga nu poate fi deplasat la Lancrăm, fiindcă nu este căptuşit cu hîrtie cătrănită." El mă roagă să revin peste 10 minute. Am revenit. Zice: „Am vorbit cu preşedintele Uniunii şi mi-a răspuns că nu-l interesează. «E-al vostru şi faceţi ce ştiţi cu el!» Dar am vorbit şi cu conducerea locală de partid şi s-a dat dezlegarea necesară“.

Mortul a fost dus şi aşezat pe catafalc, în sala Casei Universitarilor. Eu şi cu Liciniu, un nepot de-al poetului, am făcut o haltă de consolare la bufetul „Continental“. Acolo, în sala de la Casa Universitarilor, altă situaţie: erau depuse coroane de flori peste sicriu, se intona în surdină marşul din Eroica, iar tinerii scriitori din Cluj făceau de gardă, îmbrăcaţi foarte lejer ca la grădina de vară, cu sandalete-n picioare, haine pestriţe şi gulerele de la cămăşi date peste cele de la haină, chiar cu ochelari de soare la ochi. Iarăşi m-am aflat slab de înger şi iarăşi am început a plînge, drept care, distinsa doamna Ilin, admiratoare a poetului, ca să nu fie văzută că stă lîngă unul care plînge, s-a depărtat urgent, la mare distanţă de mine.

Ultima gardă au făcut-o bătrînii, îmbrăcaţi în negru. A vorbit Aurel Rău şi după el, gîtuit de emoţie, D.D. Roşca[8], după care sicriul a fost depus pe platforma unul camion. I-am întrebat pe cei de la Steaua şi Tribuna – naiv cum sînt – dacă nu cumva au şi pentru mine un loc în maşina în care aveau să meargă ei[9]... Au dat din cap că nu. Atunci, spre uimirea acelora care au făcut brusc tensiune la ochi şi exoftalmie, din doi, trei paşi aruncaţi în direcţia camionului şi un salt în sus, m-am pomenit iarăşi la căpătîiul mortului, şi-am pornit spre Lancrăm... În partea cealaltă a sicriului, şedea un tînăr îmbrăcat în negru şi cu un aparat de fotografiat trecut peste umeri. O neagră suspiciune stăruia între noi. El credea despre mine că..., eu despre el... Cînd ne-am cunoscut, la capătul călătoriei, – el era un nepot de-al poetului, inginerul Şerban –, să ne dăm în cap de ciudă nu altceva.

Era de ziua eroilor, o zi într-adevăr năpădită de lumini, ce se revărsau de dincolo de soare. Departe, pe fundal, Munţii Apuseni, în care se putea vedea somnul aurului, aievea. Întîlneam, trecînd prin sate şi oraşe, coloane de elevi, însoţiţi de profesori, în haine de sărbătoare, mergînd cu flori la mormîntul eroilor, iar eroul trecea printre ei şi nimeni nu-l vedea. Ce minunat album de vederi din acea zi am fi împlinit, dacă nu ne-am fi suspectat unul pe celălalt ca străini duşmănoşi, eu şi cu inginerul Şerban.

Am ajuns la Lancrăm. Satul era strîns în faţa bisericii, îmbrăcat de sărbătoare. Catarig, intendentul care răspundea de camionul Academiei, a dispărut, inginerul de asemenea. Cum să cobor sicriul... ? M-am uitat împrejur. M-am oprit cu privirea asupra a trei feciori care mi s-au părut a fi mai sfioşi şi mai chipeşi. I-am rugat să vie să mă ajute.

Au tăcut şi au venit şi, împreună eu cei trei feciori curaţi ca tinerii daci aruncaţi în suliţi, l-am dus pe poet, pe umeri, din şosea pînă-n biserică, Femeile – dar şi bărbaţi, parcă, între ele – din sat, sub conducerea părintelui Ion Laşiţă, au cîntat o ciudat de frumoasă litanie, cu bocet de demult, apoi s-a oficiat slujba de înmormîntare, şi poetul a fost depus în pămîntul din care s-a născut, alături de osemintele părinţilor. Textul acelui bocet se află la părintele Laşiţă.

Mai sosise, cu autostopul, la Lancrăm, şi foarte tînărul, pe atunci, poet Ioan Alexandru împreună cu prietenul şi consăteanul său Ion Papuc. Doamna Gherghinescu Vania, acea minunată prietenă a marilor noştri poeţi, s-a întors în Cluj de pe dealul Feleacului, făcîndu-i-se rău.

Nici un delegat din partea Academiei, a Uniunii Scriitorilor la înmormîntare, nici din Bucureşti, nici din celelalte centre culturale ale ţării. S-a aprobat şi un ajutor, de înmormîntare, din partea Asociaţiei din Cluj a Scriitorilor, de 700 de lei...

– Orice alte amănunte despre viaţa poetului sînt binevenite in încheierea convorbirii noastre.

— Stimate domnule Oprişan, dacă s-ar întîmpla ca cineva să mă găsească vrednic de a fi trecut în vreun dicţionar enciclopedic, şi să mă întrebe ce anume faptă din viaţa mea aş dori să fie trecută printre datele biografice, i-aş răspunde: aceea că l-am purtat pe umeri, împreună cu trei feciori neprihăniţi din Lancrăm, pe Lucian Blaga.

După zece ani, coboram de la spitalul oncologic, unde îmi murea cea mai dragă şi mai nobilă fiinţă din cîte-am cunoscut în viaţa mea, Zoe. Şi în faţa statuii poetului – opera sculptorului Ladea – din Piaţa Păcii, astăzi în faţa Teatrului Naţional[10], un copilaş o tot trăgea de mînecă pe bunică-sa, arătînd spre statuie şi întrebînd: „Ce face nenea acela, ce face nenea?“ „Se roagă, scumpul bunicii, se roagă“, a răspuns bătrîna.

februarie 1987


NOTE
______________

[1] În 1942, L. Blaga a ţinut o singură conferinţă în Bucureşti, la Ateneul Român, pe data de 5 decembrie. A se vedea mai pe larg impresiile despre această conferinţă şi precizările privitoare la data şi împrejurările în care ea a fost ţinută, în convorbirea cu Vasile Netea şi în comentariile ce-o însoţesc. Prin epistola datată „Cluj, 25 apr[ilie] [19]87“, Teohar Mihadaş ne-a confirmat că este vorba de conferinţa de la Ateneu: „Da, este vorba de conferinţa ţinută la Ateneu, cu sala arhiplină, din 1942“.

[2] L. Blaga a conferenţiat în 1942, la Ateneu, despre Spiritualitatea românească.

[3] „Conferenţiarul, sau, mai degrabă, asistentul pe atunci, de la Universitatea din Bucureşti, care afirma cu calm englezesc că din punct de vedere filosofic, Lucian Blaga este o valoare nulă, era domnul Alexandru Posescu, adept al definiţiei pe care o dădea filosofiei şeful catedrei – şi mi se pare că şi tată-socru – P.P. Negulescu, anume că «filosofia este analiza principiilor şi sinteza rezultatelor ştiinţelor exacte»“ (Precizare făcută în scrisoarea din 25 aprilie 1987).

[4] După mărturisirile făcute de Dorli Blaga, „grădina“ de la Bistriţa a fost vîndutămediat după război, aşa încît poetul nu mai avea ce căuta acolo. El a mai fost, ntr-adevăr, în acea zona, doar în vizită la Lucian Valea, în preajma Sîngeorzului. În scrisoarea din 25 aprilie 1987, interlocutorul nostru face precizarea: „E drept că pe la sfîrşitul anului 1946, poetul vînduse grădina de la Schlferberg la Bistriţa, dar se interesa mereu, stăruitor şi nostalgic, ca şi cum n-ar fi fost vîndut-o, de dînsa, iar întîlnirle noastre au avut loc în toamna lui '45 şi '46 şi chiar şi după ce nu mai era proprietar, căci reapărea acolo ca fantoma“.

[5] Vezi nota nr. 46, la convorbirea cu Dorli Blaga.

[6] Curios e că Emil Cioran a fost în tinereţea sa unul dintre cel mal mari admiratori ai lui L. Blaga. Vezi nota nr. 30 la convorbirea cu Ovidiu Papadima. Un răspuns ferm la atacul neaşteptat al lui Emil Cioran a dat însuşi filosoful în articolul (apărut după moartea sa): Farsa originalităţii, Contemporanul, nr. 45, 9 noiembrie 1962, p. 17.

[7] Numele lui Al. Husar, menţionat în epistola din 12.III.1943, către Domniţa Gherghinescu, îi prilejuieşte poetului o reflecţie cu caracter generalizant asupra tineretului acelei epoci şi o mărturisire fundamentală asupra formaţiei sale intelectuale. „Articolul lui Husar – scrie el – nu-l cunoşteam. Spune-i că-i mulţumesc. Interesant. Totuşi, fie vorba între noi, se remarcă la tineretul de astăzi tot mai mult o apucătură ciudată: tinerii încep să facă teoria înotului stînd pe ţărm, şi nu sar în apă. Eu am sărit în apă şi-am învăţat să înot acolo. E un simptom de sterilitate să tot filosofezi cum trebuie să filosofezi şi să nu te hotărăşti la actul creaţiei. De un alt aspect o să mă ocup în numărul 2 al lui Saeculum, într-o notă despre aşa-zisul «existenţialism» care a devenit o scuză a neputinţei de a crea“ (BAR 148423). Altă dată, în epistola din 11.V.1943, îi amintea aceleiaşi partenere de corespondenţă să „nu uite să scrie pentru Saeculum lui Noica, lui Şuluţiu, lui Comarnescu, lui Husar“ (BAR 148426). Cu ocazia apariţiei articolului Probleme şi perspective literare, din Contemporanul (nr. 18, 29 aprilie 1960, p. 1), Al. Husar se alătura lui Gherghinescu Vania, Henrietei Cocea şi lui G. Istrati, spre a-l felicita pe poet: „Ne-am bucurat – se spunea în misiva expediată la 29.IV.1960 – de limpezirea «problemelor» şi mai ales [a] «perspectivelor literare»“ (MLR 19.960).

[8] Reproducem începutul cuvîntării rostită de D.D. Roşea în faţa catafalcului filosofului – ce nu a apărut la vremea respectivă în presă, în care sînt evocate, cu durerea despărţirii, relaţiile de prietenie dintre cele două mari personalităţi : „M-a legat – acum trei zile puteam spune încă: «mă leagă» – de Lucian Blaga o veche şi credincioasă prietenie. L-am întîlnit acum 50 de ani la Braşov: citea cu pasiune Primele principii ale lui Spencer, la vîrsta cînd alţii citesc doar romane şi «poezii» uşoare. Am fost colegi de an la liceul din Braşov şi apoi, doi ani, la Universitatea din Viena. Aici Blaga a continuat să fie acelaşi pasionat cititor de filosofie şi neobosit răscolitor de probleme, cum îl cunoscusem cu ani înainte la Braşov. De altfel, şi ulterior, opera lui de mare artist al cuvîntului va fi nu numai rodul darurilor lui poetice, ci şi rezultatul unei încordate şi meticuloase munci de cîntărire a valorii cuvîntului“. (BCU Cluj-Napoca, ms. 4827/1)

[9] „La plecarea spre Lancrăm – îmi relata Teohar Mihadaş în epistola din 1 martie 1987 – nu e vorba de maşina celor de la Tribuna şi Steaua, ci de o maşină la înmormîntare; la Lancrăm, la pomana mortului, neobservînd a fi prezenţi decît pe tribuniştii Grigore Beuran, Radu Enescu şi Miron Scorobete“.
[10] „Statuia lui Blaga, din Piaţa Păcii – observă Teohar Mihadaş în epistola anterior citată – se află acum în faţa Teatrului Naţional, lîngă a lui Eminescu, după ce a făcut un stagiu şi-n parc“.

Text reprodus din volumul semnat de I. Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani, dialoguri adnotate, Editura Minerva, Bucureşti, 1987

Cezar Ivănescu, ROSARIUM (Ave Maria)

! eu de niciundelea venit,
în trupul tău tu m-ai primit,
Ave Maria, Ave Maria,
cu trupul tău m-ai încălzit,
cu trupul tău tu m-ai hrănit,
Ave Maria !

! în trupul tău m-am primenit
şi ţi-am rupt trupul şi-am ieşit,
Ave Maria, Ave Maria,
de dragul meu te-ai pribegit,
la toată lumea te-ai robit,
Ave Maria !

! cine-i Acel aşa sfinţit,
să-ţi măsure cît ai iubit?
Ave Maria, Ave Maria,
îndurătoareo, mi-ai privit
pe cruce trupul meu sfîrşit,
Ave Maria !

! linţoliu moale-ai pregătit
şi-n trupul tău iar m-ai primit,
Ave Maria, Ave Maria,
doar suferinţă-ai suferit,
doar cu iubire ai iubit,
Ave Maria !

! eu de niciundelea venit,
un venitic ce-i pămîntit
nu îţi las ţiia, nu îţi las ţiia
decît calvarul nesfîrşit,
Hristos prin sine-adeverit
eşti tu, Maria !

VICTOR RONCEA: Dinescu dă o altă lovitură de palat: la CNSAS

Preşedintele CNSAS, Ladislau Csendes, a demisionat ieri din funcţia de preşedinte, dar îşi va păstra în continuare calitatea de membru al Colegiului. Csendes a precizat că şi-a depus demisia la registratură şi apoi şi-a anunţat colegii.

El a refuzat să dea amănunte. Şi-a motivat gestul prin faptul că asupra CNSAS se fac din nou presiuni, inclusiv prin presă, dar a invocat şi motive personale. Demisia apropiată a lui Csendes fusese anunţată de subsemnatul cu mai multe luni în urmă, când, în urma scandalului muşamalizat legat de consiliera sa „personală“, cetăţeanul ungar Andreea Varga, budapestoloaga a trebuit să-şi facă bagajul de la CNSAS. Presiunile pe care le aminteşte Csendes vin însă din două direcţii, dintre care una este chiar din UDMR, iar cealaltă din interiorul CNSAS. Conform surselor noastre, din partea formaţiunii etnice maghiare Atilla Verestoy este cel care a dat ordinul pentru retragerea sprijinului faţă de Csendes, pentru că începuse să fie „prăfuit“. Traficul de influenţă al lui Versetoy este corelat cu interesele lui Mircea Dinescu, un adevărat agent de influenţă, care ţinteşte preluarea conducerii CNSAS printr-o lovitură de palat.

A doua rezidenţă a Ungariei în România

„Disidentul“ UTC, absolvent de „Ştefan Gheorghiu“, este susţinut în demersul său de Germina Nagâţ, momentan şefa Direcţiei de investigaţii a CNSAS, cu care Dinescu formează un adevărat „cuplu informativ“ după modelul Csendes-Varga. Potrivit unor surse din serviciile de informaţii româneşti, CNSAS a devenit o a doua rezidenţă a Ungariei în România, după ambasadă. Conform acestor surse, deconspirarea traficului cu documente din arhiva Securităţii legate de reţelele serviciilor speciale ungare pe teritoriul României - a căror agenţi funcţionează şi azi - realizat prin intermediul primului „cuplu informativ“, a dus la compromiterea acestuia şi la necesitatea înlocuirii lui. Cuplul Dinescu-Nagâţ este recomandat atât prin legăturile lor de sânge, cât şi prin cele informative, afirmă aceleaşi surse.

Specialiştii citaţi susţin că „anticomunista“ Nagâţ este născută din mamă de origine maghiară şi a parvenit în această slujbă prin legăturile sale speciale din Iaşi (un nod cunoscut al reţelei care activează via Moscova - Budapesta), dar şi prin cele ale propriului ei tată, fostul colonel de Securitate Nicolae Chiroiu (nume conspirativ Ivaşcu), transferat la Miliţie după defectarea lui Pacepa, în 1978. În ce-l priveşte pe „poetul-portofel“, un serviciu secret român a documentat faptul că, pe lângă relaţiile sale de familie cunoscute, cu soacra sa, Ludmila Loghinovskaia, şi rudele acesteia directe, ca agenţi ai URSS, cu puţin timp înainte de momentul loviturii de stat din decembrie 1989, i s-a asigurat şi o excursie de „instructaj“ în Crimeea via Ţările Baltice. Socrul său, Albert Kovacs, este un nostalgic public al Uniunii Sovietice şi un adulator al „Ungariei Mari“. Pe lângă aceste date, ura sa adunată în campania electorală împotriva lui Traian Băsescu îi dă un nou imbold pentru preluarea şefiei CNSAS, cu scopul de a înteţi activitatea de şantaj perfectată prin intermediul dosarelor fostei Securităţi.

Deţinuţii politici, vitregiţi şi azi

Pentru a-şi pune planul în aplicare, Dinescu are nevoie întâi de numirea Germinei Nagâţ în scaunul lăsat liber de moartea lui Ticu Dumitrescu, poziţie care aparţine pentru numire primului-ministru.

Până acum, fosta activistă comunistă a Televiziunii Române, Lucia Hossu Longin, a făcut tot posibilul pentru a se strecura în fotoliul cu rang de secretar de stat. În timp ce foştii deţinuţi politici şi luptători anticomunişti, din 1947 în 1977 sau 1987, cei care au suferit cel mai mult în timpul regimului comunist, nici azi nu sunt reprezentaţi în CNSAS. În schimb, pe lângă agenţii de serviciu, impostorii şi profitorii tuturor regimurilor ţintesc să ocupe şi această poziţie instituţională. La 20 de ani de la căderea regimului comunist, autorităţile statului ar trebui să ofere de drept acest loc luptătorilor anticomunişti de la Braşov sau deţinuţilor politici vitregiţi şi azi.

Priorităţile informative ale cuplului Dinescu-Nagâţ

Potrivit surselor noastre din interiorul CNSAS, prioritatea Zero a „cuplului informativ“ care plănuieşte lovitura de conducere este copierea şi înstrăinarea sau chiar distrugerea unor documente compromiţătoare vizând reţele ale unor servicii secrete străine şi colaboratorii lor, de la AVO la STASI şi KGB, şi interese ce ţin de actualele grupuri oligarhice politico-economice. Restul obiectivelor principale ar putea fi clasate astfel: Prioritatea A: obţinerea de date compromiţătoare despre toţi liderii naţionali şi locali ai partidelor politice, în special ai PD-L; Prioritatea B: orice tip de informaţii prin care să se realizeze studii de cunoaştere şi scenarii de santaj, compromitere, racolare în scopul controlului, asupra Magistraturii; Prioritatea C: documente, inclusiv din categoria celor ce consemnează delaţiuni, prin care să se discrediteze clerul ortodox şi înalţii ierarhi ai BOR; Prioritatea D: investigaţii focalizate pe persoane incomode indicate la ordinele grupurilor de interese.

Un alt motiv care a dus la demisia lui Csendes - pe lângă unele nereguli financiare notabile aflate sub anchetă - este legat de un scandal care încă dospeşte pe coridoarele „noii Securităţi“, instituţie care, potrivit istoricilor, ar trebui să-şi transfere toate dosarele la Arhivele Naţionale şi să se auto-dizolve. Conform unor informaţii şi date certe aflate în posesia ziarului „Curentul“ chiar în acest moment există o investigaţie specială la CNSAS privind dispariţia dovedită, prin furt, a unor documente din arhivă şi posibila înlocuire a lor cu falsuri. Cazul penal ar putea arunca în aer toate deciziile CNSAS de până acum.

ANI şi „curul“ lui Dinescu

Însă Mircea Dinescu, cel care l-a băgat în mormânt cu acuzaţii false pe poetul Cezar Ivănescu, pe lângă faptul că era urmărit de unitatea anti-KGB 0110, este descalificat şi prin prestaţia sa „jurnalistică“, aflată în incompatibilitate cu funcţia sa. Ziarul „Curentul“ a demonstrat cu acte acest fapt. Conform Legii 161/2003 (privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei), articolul 84, aliniatul 2, litera h, şi aliniatul 4 precizează: „funcţia de secretar de stat, funcţia de subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora sunt incompatibile cu exercitarea (...) calităţii de membru al unui grup de interes economic“. Or, şi la ora aceasta, Dinescu este plătit cu plasa de mogulul de Deltă, Sorin Ovidiu Vîntu, pentru prestaţiile sale jalnice de la Realitatea TV. Reacţia înregistrată pe care a avut-o Mircea Dinescu când i-a fost adusă la cunoştinţă această lege: „Mă doare în cur că sunt incompatibil!“. Şi totuşi, Agenţia Naţională de Integritate ar trebui să vadă cât de tare şi de profund îl poate durea pe Dinescu în calitatea sa de secretar de stat pe banii noştri, dar şi ai cui plăteşte mai bine.

Sursa: http://www.curentul.ro/2009/index.php/2009122238282/Actualitate/Dinescu-da-o-alta-lovitura-de-palat-la-CNSAS.html

In memoriam MARIN MINCU la Uniunea Scriitorilor

Am ştiut că Profesorul meu nu se teme de moarte, ci o priveşte în ochii ei telurici şi tăioşi, încă de pe data de 20 noiembrie, când am purtat o lungă discuţie la Biblioteca Judeţeană “I.N. Roman” din Constanţa. În ziua precedentă, joi, glumise foarte mult; se arătase şi foarte încrezător că la noi se va produce o schimbare radicală, chiar pe plan cultural. Îi cunoşteam foarte bine izbânzile, precum şi răfuielile sale din lumea literară.

A avut curajul să se ridice împotriva grupurilor de interese sau a jocurilor de culise, mai ales când întâmpina senin loviturile acelea înşelătoare, care n-au putut nici măcar să-i şteargă ceafa. Obligat de alţii să întrerupă de mai multe ori şedinţele cenaclului “Euridice”, Marin Mincu n-a abdicat timp de peste un deceniu de la programul său estetic: să invite săptămânal câte un scriitor consacrat şi un altul care abia îndrăzneşte să bată la porţile afirmării. Favoarea de pe timpul vieţii lui Alexandru Condeescu, de a i se oferi spaţiul rotondei de la Muzeul Literaturii Române s-a încheiat brusc odată cu decesul acestuia. Miracolul a vrut ca, din anul 2008, cenaclul “Euridice” – care ar putea fi denumit metatextual şi “Marin Mincu” – să nu-şi înceteze existenţa; în 2010 cenaclul “Euridice – Marin Mincu” ar trebui să continue, având-o ca moderator pe criticul literar şi traducătorul Ştefania Mincu (poeta Ştefania Plopeanu).

Vineri, pe 20 noiembrie, Profesorul a spus la multă lume, şi mie de vreo trei ori, pentru a-i trezi din letargie pe toţi iubitorii de carte ce intrau în incinta bibliotecii, la parter, că se grăbeşte s-ajungă la Bucureşti ca să-l dea jos pe Nicolae Manolescu de la Uniunea Scriitorilor.

- Este momentul să-l dăm jos pe Manolescu!

Detalii n-am cerut. Bucuria şi energia repetării acestui crez al său provenea dintr-un calm sufletesc de invidiat.

Cu ani în urmă, Marin Mincu îmi spusese că îl sprijinise decisiv pe acest critic şi “istoric” literar când venise la şefia Uniunii Scriitorilor. Între timp, promisiunea acestuia, de-a se schimba multe lucruri, datorită brandului “european” Nicolae Manolescu, îl exaspera tot mai mult, nefiind onorată tocmai din pricina lipsei de transparenţă, ori a unor gafe (ca propunerea din iunie 2009 ca U.S.R. să-şi reia vechea sa titulatură S.S.R. – care ar fi dus la cheltuieli exorbitante prin refacerea documentelor). Atitudinea de-acum două săptămâni a Profesorului Marin Mincu, din ajunul Intrării Maicii Domnului în biserică era aceasta: eu l-am uns pe-acest rival, punându-l stăpân peste jilţul unde era aşezat odinioară Alecsandri de către Titu Maiorescu, dar tot eu îl voi da jos!

De pe site-urile literare am aflat apoi de victoria “zdrobitoare” a lui Nicki(percea) la ultimele alegeri U.S.R., petrecute aproape concomitent cu alegerile politice pentru şeful statului, când puţină lume mai este vigilentă la ce stăpân intră iarăşi scriitorul român! Nicki a luat în jur de 270 de voturi [174 de voturi – n.n.], pe când Nicolae Breban n-a primit decât şaptezeci şi ceva, de patru ori mai puţin... Toată lumea se aştepta să fie o competiţie acerbă. Unii dintre scriitori nu s-au mai unit să facă front comun împotriva liderului “reales la al paisprezecelea congres”.

La ultima sa emisiune, din ziua liberă de luni, 30 noiembrie, Marin Mincu a fost invitat în studioul de la “Jurnal cultural”, unde toată lumea are tot dreptul să vorbească la nesfârşit, dar în limita bunului simţ. Pe când afirma că şi-n Occident nu se mai scriu astăzi “istorii literare” lungi, de tipul celei a lui G. Călinescu, ci tratate secvenţiale de literatură (pe mici epoci, genuri literare, curente, mişcări etc.), prezentatorul “Jurnalului cultural” l-a întrerupt fără niciun menajament, temându-se foarte mult că Marin Mincu ar putea să impieteze şi el, în direct, faima deja proverbială de “istoric literar” a lui Nicolae Manolescu. Acest act de nedelicateţe se poate să-i fi produs imediat Profesorului Marin Mincu starea de rău, starea de intrare în Absolut, în Parnas. Pentru că, spre deosebire de rivalul mult galonat Nicolae Manolescu, Marin Mincu a fost un veşnic recalcitrant, urmărit timp de peste cincisprezece ani şi în regimul Ceauşescu la plecările şi întoarcerile din Italia – unde a fost profesor universitar (prin concurs) la Florenţa, Torino şi Milano.

Debutul în publicistica şi critica literară a Profesorului, de la douăzeci de ani, este o mărturie în plus că se ambiţionase foarte devreme ca să lupte împotriva oricărui compromis din lumea literară. Acum patruzeci şi cinci de ani şi jumătate, în primăvara anului 1964, trimiţând ca simplu cititor o scrisoare adresată redacţiei “Gazetei literare” (oficiosul U.S.R., transformat peste trei-patru ani de Geo Dumitrescu în “România literară”), Marin Mincu debutase neaşteptat. El adresa atunci un protest, cu toate contraargumentele de rigoare, la un articol publicat de Nicolae Manolescu pe prima şi a patra pagină a “Gazetei literare”. Cităm integral articolul, pentru că reprezintă debutul literar al lui Marin Mincu, şi legitimarea sa în postura de critic literar şi polemist, la numai douăzeci de ani: “[…] M. Mincu, student al Facultăţii de limbă şi literatură romînă, comentează, într-o scrisoare trimisă redacţiei articolul « Stilul criticii literare » publicat în Gazeta literară nr. 16/ 1964.

Pentru a pătrunde just miezul ideii artistice ca semnificaţie etică şi filozofică şi a-i percepe exact modul de materializare prin intermediul imaginilor artistice, îi este indispensabil criticului facultatea de a înţelege opera artistică în subtilităţile şi dificultăţile ce le pune, dincolo de perceperea cititorului obişnuit. Se pare că ambiguitatea limbajului critic este determinată de incapacitatea însuşirii estetice a fenomenului artistic. Metafora în limbajul critic, atunci când nu-i artificială, este efectul vibraţiei emotive în faţa ideii artistice.

Abordarea terestră a obiectului artistic la un nivel mediocru duce la aplatizarea ideilor, la enumerarea lor fără fineţe şi subtilitate. Asupra romanului „Dispariţia unui om de rând” al lui Mihai Beniuc, Mihai Diaconescu (Luceafărul nr. 8/ 1964) face aprecieri de suprafaţă: „cartea dezbate admirabil această idee, validând-o artistic” (?); „un om ca Proţap nu moare, sau mai exact spus, moartea lui e numai fiziologică”, „capătă sub pana lui Beniuc relief artistic literar”; „Proţap oscilează ca oricare alt ins între teluric şi uranic (personaj cosmic!) după cum ar spune George Călinescu (sic!) şi prin aceasta el trăieşte convingător, plin, pe tot parcursul cărţii”. Chiar pentru aceasta?

Adesea ni se pare că există anumite scheme după care se urmăreşte în mod construit, „făcut”, enunţarea unor judecăţi. Se pluteşte într-un limbaj obscur, diluat până la limită, pentru a se dovedi ceva contradictoriu fiindcă critica definitivă, afirmând hotărât sau negând opera artistică, ar comporta riscuri. Astfel, mai bine te aşezi la mijloc, extremele neputând fi schimbate. Umplutura în articolele critice e de-a dreptul supărătoare: „Natural, discutând o culegere atât de neobişnuită cum este cea de faţă, ar fi nevoie, poate, de mai multe exemple. Cum însă o bună parte din ele sunt cunoscute încă din periodice, nu mai revin asupra lor. Esenţial mi se pare îndeosebi faptul că ele au câştigat simpatia cititorilor înainte de a fi adunate în volum. De aceea culegerea s-a şi epuizat în câteva zile” (Ion Lungu: „Singur printre poeţi” de Marin Sorescu, Tribuna nr. 16/ 1964). Aici nu mai este vorba de critică, ci de reportaj ziaristic, neaşteptat la un critic cu o bogată experienţă, ca I. Lungu.

Întâlnim destul de des locuri comune, clişee critice, mai ales când se încearcă generalizări, cum dovedeşte Al. Săndulescu, (în alte locuri, pătrunzător, substanţial) în privirea de ansamblu asupra „Colecţiei Luceafărul – poezia 1963” (Gazeta literară nr. 10/ 1964), „Platon Pardău şi Radu Cârneci se simt ca la ei acasă în pădurile şi pe şantierele Moldovei de Nord”, despre Cârneci: „citind titluri ca […] înţelegem numaidecât că poetul e un iubitor de natură” (interesant!) dar în acelaşi timp „întâlnim un număr nu mic de versuri din care a dispărut orice forţă de sugestie poetică”. La Pardău, „cele mai izbutite versuri indică o imaginaţie hiperbolică destul de bine strunită” iar la Constanţa Buzea, esenţialul „stă în faptul că sesizează ciocnirile care au loc în viaţă şi care sunt specifice vieţii”. Nu trebuie să excludem însă în critică o anumită moderaţie, care demonstrează tocmai ponderarea impresiei spontane în faţa judecăţii de valoare.

Lipsa de temperare a emoţiei duce la prolixitate sau diluare a expresiei şi deci şi a conţinutului afirmaţiilor.”

Chiar dacă Nicolae Manolescu realizase atunci un articol prin care se arăta numai bun cronicar şi critic de întâmpinare, semnalând unele gafe din presa litarară de pe timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, studentul Marin Mincu îi răspunsese curajos aceluiaşi Nicolae Manolescu, care fusese cu zece ani mai înainte, refuzat de către Eugen Jebeleanu să debuteze ca poet, după cum reiese din articolul „Jurnalul criticului ca « violon d’Ingres »” din „Ziua literară” (nr. 50, 21 aprilie 2003):

„Fiindcă în şcoală se preda biografia lui Lenin, care în adolescenţă editase o revistă olografă cu numele FAMILIA, şcolarul Nicolae Manolescu va « scrie » şi el o revistă cu acelaşi nume, urmată apoi de altele cu titluri foarte pretenţioase: POEZIA, LITERATURA ROMÂNĂ, PAGINI LITERARE, ROMÂNIA PITOREASCĂ, FĂT-FRUMOS etc. pe care le va umple cu texte absolut ilizibile (poezii patriotice, romane istorice), apreciate acum ca fiind „complet secătuite de emoţie, imitative (şi pe ce modele!) şi de o naivitate destul de prost ascunsă”. Faptul că până şi poetul de partid Eugen Jebeleanu îi respinge de la publicare poezia patriotică intitulată « Horia » (trimisă la « Gazeta literară » în 1954, cu ocazia comemorării a 170 de ani de la evenimentul răscoalei ţărăneşti) este – aşa cum recunoaşte – «dovada premptorie a lipsei de talent poetic».”

Polivalenţa şi tinereţea spiritului care se va numi întotdeauna Marin Mincu rezistă inexorabil faţă de puterea vremelnică de seducţie a rivalului Nicolae Manolescu. Cărţile de critică, semiotică, teorie literară publicate de Marin Mincu, din România şi Italia au cu adevărat valoare şi recunoaştere mondială, pe când brandul Nicolae Manolescu nici măcar nu-i amintit la vreo universitate a Apusului.

Dumnezeu să te odihnească în pace, dragă Profesore!

Dragoş Vişan

SURSA: http://www.poezie.ro/index.php/article/13917901/In_memoriam_Marin_Mincu_la_Uniunea_Scriitorilor

M. Raportul SRI şi declaraţia unui procuror DIICOT: M. DINESCU - trafic de influenţă, luare de mită, furt din arhivele CNSAS...!

Raportul SRI şi declaraţia unui procuror DIICOT:
>>>>>> M. Dinescu - trafic de influenţă, luare de mită, furt din arhivele CNSAS...!


SRI rupe tăcerea şi confirmă ceea ce curajosul procuror DIICOT - Structura Centrală, Constantin Gherţa, a dezvăluit deja Expresului de Sud: o întreagă reţea de procurori şi ziarişti corupţi, plus afacerişti arabi, la cererea lui Mircea Dinescu, l-au favorizat pe infractorul Ştefan Rădulescu, principalul sponsor al poetului măscărici.

De asemenea, raportul Serviciului Român de Informaţii relevă faptul că „din analiza informativ-operativă efectuată la CNSAS rezultă că Dinescu Mircea a subtilizat dosarul de securist al lui Crin Antonescu nr. 2456sca/ DSS 01429 din instituţie, vânzându-i-l acestuia, prin intermediul lui SOV cu suma de 1,7 milioane de euro”. În raport, Dinescu este acuzat şi de trafic de influenţă în favoarea lui Klaus Johannis, de asociere în infracţiuni economice cu Arin Stănescu alias Alie Shalev, şi este suspectat şi de complicitate la crimă.

”DIN DATELE PE CARE LE DEŢINEM REZULTĂ CĂ MIRCEA DINESCU A OBŢINUT, până în prezent, de la Ştefan Rădulescu (pentru care a intervenit, prin trafic de inluenţă, pentru a fi scăpat de puşcărie – n.r.), peste 4 miliarde de lei, bani gheaţă, precum şi alte foloase materiale, ca mobilă, autoturisme (un BMW ultimul tip, un microbuz) etc”. Aşa începe raportul incendiar al SRI referitor la Mircea Dinescu. Bugetul Statului a fost păgubit de Ştefan Rădulescu cu zeci de mii de miliarde şi, cu toate că au fost nenumărate semnalări în acest sens, de la Serviciile Secrete româneşti, nici un organ nu s-a sesizat. După punerea sa în libertate, infractorul Ştefan Rădulescu a adus alte mari prejudicii la bugetul Statului, depăşindu-le cu mult pe cele făcute înainte de arestare.

Sesizările au curs permanent către Ministerul Finanţelor, Garda Financiară, AVAS, ANAF, Administraţia Financiară a Sectorului 6, dar nimeni nu a luat atitudine. Ba, mai mult, i s-a lăsat mână liberă să vândă active aflate sub sechestru! Când şi cum vor fi recuperate pagubele produse bugetului de Stat? Poate ne răspunde Mircea Dinescu…

„LA RUGĂMINTEA LUI MIRCEA DINESCU, ARIN STĂNESCU ALIE SHALEV (asasinul sistemului bancar românesc – n.r.) i-a acordat lui Ştefan Rădulescu ,,consultanţă” şi l-a instruit cum să acţioneze în derularea activităţilor infracţionale, după punerea acestuia în libertate. În urma percheziţiilor efectuate de organele de cercetare penală, au fost reţinute (dintr-unul din birourile lui Ştefan Rădulescu) înscrisuri din care rezultă că acesta are legături cu Mircea Dinescu, Arin Stănescu, Flavius Baiaş, Ion Ghinea şi cadre din Secţiile 21 şi 22 Poliţie Bucureşti, precum şi cu unii ofiţeri din UM 0962 Bucureşti” se arată în raport.

SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII A ÎNAINTAT MAI MULTE INFORMĂRI, din conţinutul cărora rezultă că ”gruparea mafiotă creată în jurul lui Mircea Dinescu şi Ştefan Rădulescu desfăşoară activităţi ce reprezintă atentate la siguranţa naţională, deoarece au conexiuni cu grupări de crimă organizată din lumea arabă”. Se menţionează că ”faptele penale săvârşite de aceştia subminează economia naţională”.

MAJORITATEA SOCIETĂŢILOR PRĂDUITE DE RĂDULESCU AU FOST APOI – conform raportului SRI - „vândute ilegal unor cetăţeni arabi cu care Dinescu are strânse legături: SC Mobins SA a fost acaparată de Hassan Awdi, patronul Rodipet; sediul SC SOMACO din Bucureşti a încăput pe mâna lui Abdul Wahed Nor Ideen, apărătorul lui Omar Hayssam, operaţiune prin care s-a spălat suma de 1,6 milioane de dolari. Fapta a fost muşamalizată de şeful DIICOT din acea vreme, procurorul George Muscalu, un alt apropiat al lui Mircea Dinescu, des invitat la agapele bahice şi sexuale de la Cetate, la reşedinţa lui Dinescu. Oficiul pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor a întreprins verificări in acest sens, dosarele intocmite fiind plimbate de la IGP la Parchet şi invers”.

SESIZĂRILE ÎNAINTATE DE SRI CĂTRE ILIE BOTOŞ au ajuns, aşa cum atenţiona şi procurorul Gherţa, la adjunctul acestuia, Marcel Sâmpetru, care, prin natura atribuţiunilor de serviciu, s-a ocupat direct de cazul Rădulescu-Dinescu. Toate aceste sesizări, care semnalau fapte deosebit de grave, au rămas “uitate” prin sertarele Parchetului General. Tot raportul SRI spune şi că „Procurorul George Muscalu este prieten cu Mihai Bogasiu, cel care l-a introdus şi pe Mircea Dinescu in mafia arabă. Bogasiu a fost coleg de studii cu judecătoarea Mădălina Muscalu. Protecţia cea mai mare pe care a primit-o cuplul Dinescu-Rădulescu vine de la DNA, respectiv de la adjunctul lui Daniel Morar, procurorul Zarie, procurorul Irinel Păun (prieten bun cu Ştefan Rădulescu). Procurorul Constantin Balcan a primit ordin de la superiorii săi să le întocmească dosare penale tuturor celor care au luat atitudine faţă de fărădelegile săvârşite de Dinescu şi Rădulescu şi se află în procese cu acesta.

Din anturajul lui Mircea Dinescu mai fac parte procurorul Drăghici, fost şef al Secţiei a II-a din DNA şi Marian Didu, finul lui Muscalu. Din acest motiv, Rădulescu cere să-i fie transferate dosarele la DNA. O persoană din anturajul lui Marian Didu a afirmat că George Muscalu, Mircea Dinescu şi Ilie Botoş deţin, în permanenţă, o cameră în Hotelul Palace din Sinaia, pentru unele petreceri şi întâlniri amoroase. Consumaţiile sunt achitate de Mircea Dinescu”.

”ÎN VARA ANULUI 2005, A MURIT, ÎN CONDIŢII SUSPECTE, AVOCATA LILI MERTICARU, care a avut unele afaceri cu Mircea Dinescu. Aceasta a fost găsită fără suflare in apartamentul său, situat în Calea Moşilor, în spatele PIZZA HUT. Directorul Transparency Internaţional (Agenţia Română pentru Transparenţă), Victor Alistar, a afirmat faţă de unii apropiaţi ai săi că George Muscalu şi Mircea Dinescu sunt vinovaţi de moartea mai multor persoane, printre care se numără avocata Lili Merticaru, şi chiar un procuror, fără a-l nominaliza (este vorba despre procurorul Cristian Panait – nota redacţiei). Ştefan Rădulescu şi Mircea Dinescu au strânse legături şi cu cel care a fost şeful de Cabinet al ex-premierului Călin Popescu-Tăriceanu, Aleodor Frâncu” – se mai spune în raport.

SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII A SESIZAT PARCHETUL GENERAL şi cu privire ”la legăturile existente între Mircea Dinescu şi Mohammad Murad”. De asemenea, a sesizat DNA ”în legătura cu activităţile suspecte desfăşurate de cei doi în vara anului 2004 la Olimp, când Dinescu a fost cazat în Hotelul Majestic, fost Transilvania”. De asemenea, SRI îl acuză pe Dinescu şi de furtul din arhivele CNSAS a dosarului lui Crin Antonescu, care a fost un vaşnic colaborator al Securităţii.
(Va urma)

Simona Fica, 11 noiembrie 2009

SURSA: http://www.expresul.ro/index.php?articole=1&rubrica=10&id=11323

SIBIU, FESTIVAL DE FOLK SI POEZIE. EXPOZITIE-DOCUMENTARA IN MEMORIAM CEZAR IVANESCU

Festivalul de folk, în memoriam Cezar Ivănescu

Aşa cum ne-a obişnuit, în lunile ploioase de toamnă, Teatrul Gong aduce pe scena sibiană folk şi poezie. Sunteţi invitaţi să rememoraţi viaţa şi creaţiile lui Cezar Ivănescu, dar şi să fredonaţi alături de Nicu Alifantis, Ovidiu Scridon, Mircea Vintilă, Ducu Bertzi şi Mihai Nemiţa, Mircea Baniciu şi Vlady Cnejevici, sau grupul Poesis.

În zilele de 21-22 noiembrie, sibienii sunt aşteptaţi la a patra ediţie a Festivalului Naţional de Muzică Folk şi Poezie. La secţiunea folk, au fost invitaţi, în acest an, Gupul Poesis, Nicu Alifantis, Ovidiu Scridon, Mircea Vintilă, Ducu Bertzi şi Mihai Nemiţa, Mircea Baniciu şi Vlady Cnejevici, care vor încânta publicul cu recitaluri de 45-50 de minute, după texte culese din creaţia unor mari poeţi naţionali.

Ediţia acestui an, deşi poate mai modestă ca număr de invitaţi faţă de cele precedente, din cauza crizei, include în program Expoziţia-Document In Memoriam Cezar Ivănescu, un proiect conceput şi coordonat de Aurelia Călinescu, un omagiu adus unei mari personalităţi a culturii, de la a cărui dispariţie a trecut mai bine de un an. Expoziţia conţine o selecţie de documente video, audio, manuscrise şi scrisori olografe, obiecte personale, aparţinând arhivei personale a poetului, puse la dispoziţie de Clara Arustei, fiica adoptivă a acestuia. De asemenea, vor fi expuse lucrări ale unor artişti plastici, a căror creaţie a fost influenţată de poezia ivănesciană. Accesul publicului la concerte se face pe baza biletelor puse în vânzare la sediul teatrului din strada Al. Odobescu nr. 4, până duminică, 22 noiembrie, între orele 10-19. Costul unui bilet este de 30 lei, pe seară. Elevii, studenţii şi pensionarii beneficiază în limita locurilor disponibile de o reducere de 50 la sută.


Despre Cezar Ivănescu

Cezar Ivănescu este o personalitate marcantă a literaturii române, cu o operă vastă, atât în domeniul poeziei, cât şi al prozei, teatrului sau traducerilor din limba franceză. Cele două volume de proză "Pentru Marin Preda", ("singurul sau aliat şi maestru în viaţă" - cum avea să-l numească) şi "Timpul asasinilor" (despre moartea "suspectă" a lui Labiş), cărţi cu bogat conţinut documentar, dar şi autobiografic, îi vor atrage antipatii definitive din partea unor confraţi. Debutul în teatru cu piesa "Mica dramă" s-a bucurat atât de transpunerea scenică (regia Radu Boureanu), dar şi de încununarea unui premiu pentru debut în dramaturgie. Numeroasele volume de poezii i-au atras deopotrivă interzicerea de a publica mulţi ani de-a rândul, de către regimul comunist, dar şi numeroase premii.

Versurile poetului Cezar Ivănescu au fost cântate, adesea, de mulţi şi iubiţi cântăreţi de folk. Cezar Ivănescu a înfiinţat şi condus cenaclul literar Numele Poetului, în cadrul căruia, mulţi din poeţii deja consacraţi de azi, şi-au citit versurile, pentru prima oară, prin anii '70.

Tot pe atunci, poetul Cezar Ivănescu îşi infiinţa şi propria formaţie de muzicieni, numită La Baaad, colindând împreună ţara şi "cântand" din marii poeţi ai lumii: Pindar, Villon, Lorenzo de Medici, Poe, Baudelaire, Eminescu, Bacovia şi mulţi alţii. Consideră poezia o "artă tradiţională" care, încă de la începuturile ei, din timpurile cele mai îndepărtate ale istoriei, de la Vede până la trubadurii medievali, s-a rostit odată cu muzica. Obişnuia să-şi compună singur muzica, astfel cântându-şi propriile poeme. Fragmente din înregistrările păstrate din spectacolele susţinute fie în catedrale, în muzee şi centre culturale, ori la Sala Radio acompaniat de muzicieni ca Mircea Tiberian, Pedro Negrescu, Dan Ştefănică şi alţii asemeni, descoperă celor care îl ascultă prima oară, o voce gravă cu armonii ciudate, cu motive muzicale aproape psalmice.


Programul festivalului:

Sâmbătă, 21 noiembrie

-ora 18:00- Prezentarea Expoziţiei – Document In memoriam Cezar Ivănescu

Artconcept/coordonator: Aurelia Călinescu

- ora 19:00 - Recital de poezie susţinut de actorii: Monica Baldea, Leo-Nora Băcanu, Barbara Crişan

Ovidiu Scridon

Grupul „Poesis”

Nicu Alifantis


Duminică, 22 noiembrie

- ora 19:00 - Recital de poezie Cezar Ivănescu în interpretarea actriţei Ioana Blaga Frunzescu

Mircea Vintilă

Ducu Bertzi şi Mihai Nemiţă

Mircea Baniciu şi Vlady Cnejevici

SURSA:
http://www.ronduldesibiu.ro/cultura/Festivalul-folk,-memoriam-Cezar-Ivanescu/
AUTOR: Elida Cremene

Ultima Thule: „blestemul nostru, jigodii, să vă ajungă/să nu vă-nghită Pământul cel Românesc/ştefangheorghişti-securişti, ăi cu laba lungă“

DOINA (Ultima Thule)
+++++ Cezar Ivănescu

Domnului Victor Roncea

„Il est vilain, il n'ira pas au Paradis
celui qui decede sans avoir réglé
tous ses comptes.“

Almanach des Bons-Enfants


! Suflet al Nostru, alină-te cu tăcerea-ţi;
nu mă pot, nu mă pot, suflete, alina...
eraţi vorbàreţe şi până mai, mai ieri aţi
zvonit voi buze, voi buze de moartea mea,
eraţi vorbàreţe şi până mai, mai ieri
aţi zvonit voi buze, voi buze de moartea mea !

! şi-acum vă temeţi, vă temeţi că mă ucideţi,
că mă ucideţi şi numa cu un cuvânt,
ca două sfinte petale de crin vă-nchideţi,
nu vă închideţi voi buzele-mi de pământ,
ca două sfinte petale de crin vă-nchideţi,
nu vă închideţi, voi, buzele-mi de pământ!

! azi voi să spuneţi, azi totul eu voi să spuneţi,
să nu ne minţiţi nici cu o imagine,
NIMIC PE SÂNGELE GURII, VOI, SĂ NU-MI PUNEŢI,
SPUNEŢI CUM NE-AU AZVÂRLIT TOT LA MARGINE,
NIMIC PE SÂNGELE GURII, VOI SĂ NU-MI PUNEŢI,
SPUNEŢI CUM NE-AU AZVÂRLIT TOT LA MARGINE !

! toţi tehnocraţii, căcaţii şi democraţii,
toţi comuniştii chinezi, pechinezi şi pro-
l-au subţinut pe spinarea acestei naţii
pe-Oligofren ca pe curva din Babilo-,
l-au subţinut pe spinarea acestei naţii
pe-Oligofren ca pe Curva din Babilo- !

! ne-a împroşcat curvuliţa de Europă
cu voma-i multă din trupul umflat de vin
primind în schimb pantofiorii de antilopă,
Firma „Guban“ – Timişoara, cu bani puţini,
primind în schimb pantofiorii de antilopă,
Firma „Guban“ – Timişoara, cu bani puţini!

! azi voi să spuneţi, azi totul eu voi să spuneţi,
să nu ne minţiţi nici cu o imagine,
nimic de sângele gurii voi să nu-mi puneţi
spuneţi cum ne-au azvârlit tot la margine,
nimic pe sângele gurii voi să nu-mi puneţi,
spuneţi cum ne-au azvârlit tot la margine !

! unde scrâşneşte de groază şi geme totul
şi unde Molohii unui virgin infern
zilnic ne măsură şi Sufletul cu cotul
şi unde zilele cenuşa morţii cern,
zilnic ne măsură şi Sufletul cu cotul
şi unde zilele cenuşa morţii cern !

! unde castratu-i făcut să viseze castră
şi unde naşte femeia singură pui
hrăniţi din bezna ţâţoaicelor de colastră
amari la suflet ca fierea de amărui,
hrăniţi din bezna ţâţoaicelor de colastră,
amari la suflet ca fierea de amărui !

! spune tu gura mea cea vineţie-albastră,
spuneţi voi buze, voi curvele orişicui,
azi nu-mi mai trebuie astăzi nici mila voastră
azi nu-mi mai trebuie azi mila nimănui,
azi nu-mi mai trebuie astăzi nici mila voastră
azi nu-mi mai trebuie azi mila nimănui!

! unde e foame şi-i frig şi e şi arşiţă,
nici pielea toată pe tine nu poţi s-o tragi,
vecinic te mâncă un altul şi te sughiţă,
cretinoizi cu o mutră de lotofagi,
vecinic te mâncă un altul şi te sughiţă,
cretinoizi cu o mutră de lotofagi !

! toţi absolvenţii lui nenea Ştefan Gheorghiul:
Popescu, rector, Dinescu, ţâfnos emul,
toţi puţitori parcă-şi poartă în cap sicriul
cu-mpuţiciunea de creier mic şi fudul,
toţi puţitori parcă-şi poartă în cap sicriul
cu-mpuţiciunea de creier mic şi fudul !

! unde de toate ai doară în profunzime
şi unde numai dorinţele-ţi le posezi,
unde ucizi, eşti ucis şi rămâi tot nime
şi-n aurori boreale te masturbezi,
unde ucizi, eşti ucis şi rămâi tot nime
şi-n aurori boreale te masturbezi !

! neamul nevoii hrănit doar cu mămăligă
şi cu discursul scuipat al unuia şui,
striga de noapte la noi toată noaptea strigă
iar ziua strigă tovarăşii Domnului,
striga de noapte la noi toată noaptea strigă
iar ziua strigă tovarăşii Domnului !

! cei de la margine, cei daţi mereu deoparte,
cei puşi de pază şi-acolo lăsaţi singuri,
cei mângâiaţi şi zăbavnic numai de Moarte
ducând Tăcerea Preasfântdumnezeu pe guri,
cei mângâiaţi şi zăbavnic numai de Moarte
ducând Tăcerea Preasfântdumnezeu pe guri !

! Strajă Romană pe Tisa şi sus pe Nistru
vecinic la margine, vecinie poporul meu,
arată-ţi astăzi şi chipul tău cel sinistru
căci mântuită-i răbdarea la Dumnezeu,
arată-ţi astăzi şi chipul tău cel sinistru
căci mântuită-i răbdarea la Dumnezeu !

! mişcă-ţi tot trupul tău groaznic topit în aur,
mişcă-ţi inelele lanţului tău de fier,
mişcă-ţi tot trupul tău mare ca de balaur
şi te înalţă cu muget până la cer,
mişcă-ţi tot trupul tău mare ca de balaur
şi te înalţă cu muget până la cer !

! mişcă-ţi odată tot trupul tău de balaur
şi zvârle flăcări şi flăcări, Pământul meu,
plumbul răbdării preschimbă-ţi-l tu în aur
căci mântuită-i răbdarea la Dumnezeu,
plumbul răbdării preschimbă-ţi-l tu în aur
căci mântuită-i răbdarea la Dumnezeu !

!

! blestemul nostru, jigodii, să vă ajungă,
să nu vă-nghită Pământul cel Românesc,
ştefangheorghişti-securişti, ăi cu laba lungă
înşfăcând tot şi-otrăvind tot ce întâlnesc,
ştefangheorghişti-securişti, ăi cu laba lungă
înşfăcând tot şi-otrăvind tot ce întâlnesc !

! voi, comunişti pupcurişti şi curişti şi încă
radio-Moscova, ştiu, nene că-aţi avut
o rezistenţă anală foarte adâncă
la câţi au vrut-o cu voi şi câţi au putut,
o rezistenţă anală foarte adâncă
la câţi au vrut-o cu voi şi câţi au putut !

! voi, comunişti pupcurişti şi curişti şi încă
radio-Moscova, ştiu, nene că-aţi avut
o rezistenţă anală foarte adâncă
la câţi au vrut-o cu voi şi câţi au putut,
o rezistenţă anală foarte adâncă
la câţi au vrut-o cu voi şi câţi au putut !

Şantajul Chirieac-Roşca la şeful ANI - Episodul 2: Terorizarea lui Macovei

de Victor Roncea / Curentul

Scandalul afacerii de şantaj Chirieac-Roşca la şeful ANI e departe de a se încheia. Suntem, de fapt, doar la început. Ne ajută foarte mult şi deontologii, şi deontoloagele de servicii de la trusturile mogulilor Voiculescu-Vîntu, navetiste de pe centura presei, cu sau fără silicoane, şi, în primul rånd, chiar „jurnalistul-Motorola“, îndepărtat ca o măsea stricată, rånd pe rånd, de la „Adevărul“, „Gåndul“, Pro TV şi, acum, şi de la TVR. Desigur, pentru „profesionalismul“ şi „înalta sa moralitate“, demonstrate prin zecile de milioane de euro scurse în firmele sale administrate de două bunicuţe, dintre care una chiar mămica sa. Dar Chirieac are de unde să-şi mai primească tainul: de la televiziunile „dracilor - Vîntu şi Roşca“ plus Voiculescu, după cum singur recunoaşte în noul dialog halucinant pe care îl prezentăm, în exclusivitate, în ziarul „Curentul“ de azi. Pentru că ediţia de ieri a fost sabotată temporar printr-un atac cibernetic, avem rugămintea către ziariştii liberi online, ai blogurilor independente, să răspåndească şi înregistrările de azi, pentru a distruge complet eşafodul dictaturii media a mogulilor. De altfel, ziarul „Curentul“, postul B1TV, blogării şi sutele de mii de cititori şi telespectatori revoltaţi au silit azi posturile mogulilor anti-Băsescu, Realitatea TV şi Antena 3, să spargă Omerta, deşi în stilul lor caracteristic, plin de dezinformare şi manipulare perversă. Minciunile personajelor desprinse dintr-un film mafiot, care se recomandă „ziarişti“, ne-au silit să amånăm pentru måine dezvăluirea legată de acuzaţia că Geoană fură banii de campanie ai PSD.

În episodul de azi al serialului „Clanul şantajiştilor“, vom demonstra cum intermediarul Afacerii Snagov, care a declarat ieri că „s-a nimerit întâmplător“ pe la masa de la restaurantul El Capitano de pe Snagov, este, de fapt, chiar artizan al pre-şantajului. „Nici măcar n-am ştiut ce s-a discutat la masă“, afirma ca o fată mare Bogdănel Chirieac, la emisiunea „Naşul“ de la postul B1 TV. Ei bine, noile dovezi pe care le prezentăm azi, în scris şi audio, ne arată că, încă de la rularea maşinii spre Snagov, Chirieac a aruncat zarurile: „Pizda aceea i-a dat lui Roşca două chestii olografe“. Este vorba de o fostă secretară la ANI plasată - după cum s-a spus deja -, ca într-un scenariu de film mafiot, pe sub biroul şefului Agenţiei, Cătălin Macovei, pentru a... aduna hârtiile găsite pe jos. Şi, deontologia întruchipată, „jurnalistul STS“, partener cu CTP şi director de ONG, continuă: „Şi că de data asta nu le-ar da, dar vrea şi el ceva la schimb, şi anume să avansezi cu dosarele lui Berceanu şi Videanu“. Am trecut de problemele amantului Chirieac cu femeile, ca să nu mai fie deranjat de ele, şi am prezentat, în şase extrase audio, cum deontologul de servicii, în manieră super-profesionistă, înainte şi după şantaj, îl presează şi terorizează psihologic pe Macovei, pentru a ceda la „schimbul de informaţii“, în „interesul public“, al „poporului“. Deşi, cel care se recomandă drept prietenul folositor al amândurora, se scapă: „Că o să le publice sau o să-i şantajeze pe Videanu, Berceanu...“, ar fi treaba lui Roşca. Bun manipulator, în emisiunea de la B1Tv, Chirieac încearcă să-l influenţeze pe Macovei, miorlăindu-se în direct: „Hai, spune, te-ai simţit şantajat, Cătăline?“. Răspunsul şefului ANI a fost fără echivoc, silind deontomogulul să bată imediat în retragere: „Da, am fost şantajat“. Organele în drept să-şi facă datoria.

continuarea:
http://victor-roncea.blogspot.com/

CEZAR IVĂNESCU ACUZĂ. Vocea adevărului, de dincolo de moarte. Mesaj adresat lui NICOLAE MANOLESCU, încă preşedinte al USR

A treia scrisoare a Poetului Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, către domnul Nicolae Manolescu, preşedinte al USR


Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, domiciliat în Bucureşti [...], membru al Consiliului USR, director al Editurii Junimea, Iaşi, Bd Carol I, nr. 3-5, tel./fax 0232/410 427, Comandor al Ordinului „Steaua României“, vă reproduc în întregime primele două scrisori pe care vi le-am adresat în 1.02.2008 şi 4.02.2008, precum şi Comunicatul Comitetului Director al USR.

______________

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.
Conform hotărârii Consiliului USR, toţi membrii din conducerea USR am făcut un demers oficial la CNSAS pentru a fi invitaţi să ne vedem dosarele din Arhivele Securităţii şi pentru a primi o decizie oficială de colaborare sau noncolaborare cu fosta Securitate ca poliţie politică.

CNSAS, în calitatea sa de organ abilitat al statului, nici nu m-a invitat să-mi văd dosarul şi să fiu audiat, nici nu mi-a comunicat în mod oficial printr-o decizie, aşa cum prevede legea, punctul său de vedere în ceea ce priveşte dosarul meu personal, lucru pe care îl cunoaşteţi pentru că toate comunicările se fac pe adresa USR, şi până în clipa de faţă nu am primit nimic din partea CNSAS.

Cu toate acestea, începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 agenţia de ştiri NewsIn citând „surse din cadrul Colegiului CNSAS“ a difuzat ştirea, pe care eu o consider „zvon calomnios“, conform căreia „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“.

Trăind într-un strat democratic, de drept, consider că toate organele statului trebuie să funcţioneze conform dispoziţiilor legale în baza cărora au fost instituite, inclusiv CNSAS care era obligat sa transmită oficial decizia sa pentru a o putea contesta în termenul prevăzut de lege. Întrucât, repet, nu am primit oficial o decizie, anunţ că dacă nu voi primi pe adresa USR până joi, 7.02.2008, decizia respectivă voi acţiona în justiţie Colegiul CNSAS, agenţia de ştiri NewsIn, precum şi toate publicaţiile şi persoanele care au colportat ştirea pe care eu o calific drept „zvon calomnios“.

Cu cele mai nobile sentimente.

1.02.2008 Cezar Ivănescu Bucureşti

D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

____________________

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.

După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.
De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 15, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.
Cu cele mai nobile sentimente.

4.02.2008
Cezar Ivănescu Bucureşti
D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

____________________

Solicitarea adresată CNSAS

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica oficial eventualele colaborări cu Securitatea ale membrilor Consiliului USR.

Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS. Comitetul Director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri ai CNSAS a unor date despre ori din dosarele personale ale scriitorilor. Dl. Cezar Ivănescu a comunicat Comitetului Director că nu doreşte să implice Uniunea Scriitorilor şi nici pe Preşedintele ei în scandalul provocat de difuzarea în presă a unor informaţii referitoare la dosarul său. [în fapt,în presă nu au apărut nici un fel de informaţii referitoare la dosarul de la Securitate al lui Cezar Ivănescu, ci doar comentarii murdare lansate de M. Dinescu şi neprobate prin nimic – n.n.]

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România

________________

Prima observaţie care se impune, Comunicatul nu este datat, dovadă de amatorism din partea domnului Horia Gârbea, Preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi Director de imagine şi comunicare al USR.

Să trecem însă la chestiunile de fond.

Din 29.01.2008 şi până în 5.02.2008, am fost livrat linşajului mediatic de către Uniunea Scriitorilor din România din lipsă de profesionalism, rea-credinţă sau pur şi simplu complicitate cu agenţiile de ştiri (NewsIn în primul rând), presa scrisă şi mediile care au difuzat în draci ştirea că „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“; am identificat din prima „sursele din cadrul Colegiului CNSAS“ în persoana soldatului fruntaş al Securităţii, tovarişci Dinescu Mircea, membru în Colegiul CNSAS, sursa mi-a confirmat supoziţia, autodivulgându-se sub toate formele posibile (presă, televiziune etc.) şi plasându-se inconştient sub incidenţa Legii de funcţionare a CNSAS, pe care o puteţi consulta. Asupra soldatului fruntaş al Securităţii nu insist, va insista instanţa judecătorească.

Ceea ce mă interesează aici este să va fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amarâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 12.00, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp sa dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper...

Pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea, vă anunţ pe această cale că voi acţiona în justiţie, atât pe domnia-ta ca Preşedinte, cât şi USR ca instituţie.

Am revenit cu această a treia scrisoare pentru a vă reaminti că nu mi-aţi răspuns la punctele 1 şi 5 din cea de a doua scrisoare: oare vi s-a obnubilat întru atât spiritul critic, încât să-i acordaţi votul decisiv pentru obţinerea Premiului naţional „Mihai Eminescu“, în 15 ian. 2008, acestei nulităţi literare, tovarăşci Dinescu Mircea, soldat fruntaş al Securităţii? veţi demara ancheta cerută de mine la punctul 5?

Aştept în continuare să-mi văd propriul dosar (dosare) din Arhivele Securităţii şi-i anunţ pe această cale pe membrii Colegiului CNSAS că de pe 29.01.2008 şi până azi, 6.03.2008 nu au fost în stare să articuleze un răspuns public, cât de cât onorabil.

Sesizez Parlamentul României să ia măsurile ce se impun: excluderea din cadrul Colegiului a numitului Dinescu Mircea şi sancţionarea întregului Colegiu pentru sfidarea legilor acestei ţări.

În încheiere vă reamintesc cererea mea exprimată în Şedinţa de Consiliu din dec. 2007 (cf. cap. 1, art. 7 din Statutul USR) de a fi trecute pe site-ul USR statele de plată din USR şi toate celelalte informaţii necesare, conform principiului transparenţei, pentru ca toţi scriitorii români să se poată informa corect (nu din zvonuri) asupra modului în care este administrat banul obştei? Dacă e nevoie să declar greva foamei şi pentru art. 7, cap. 1 din Statut, spuneţi-mi, şi o fac cu plăcere.

Nedorind să mă las intoxicat de colportorii de ştiri „cu surse din cadrul“, v-am scris această scrisoare pentru a apăra imaginea tânărului asistent universitar şi critic literar Nicolae Manolescu al anilor ’60, cel care m-a debutat, fără să mă cunoască, în literatura română...

Cum calificaţi, ca Preşedinte al USR, comportamentul lui Valeriu Stancu, Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, care a refuzat să publice un comunicat oficial chiar şi la o lună după apariţia Comunicatului Comitetului Director al USR, eu fiind totuşi membru al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi? Mă gândesc să-l acţionez în justiţie, măcar de dragul simetriei, ţinând cont de faptul că eu l-am debutat în literatura română...

Aştept răspuns.
Cu cele mai nobile sentimente

6.03.2008 Cezar Ivănescu

Domniei-Sale Domnului Nicolae Manolescu, Preşedinte al USR

Nota: Textul scrisorii a fost reprodus parţial în Mişcarea literară, nr. 1 (29), 2009, pp. 47-48, revistă care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România.

SURSA:http://cezar-ivanescu.blogspot.com/

INTELECTUALII DEMOCRATURII. Azi - Nicolae Manolescu

Intelectualii Democraturii (I)

Nicolae Manolescu a fost cel mai important cronicar literar al epocii Ceauşescu. De la început şi pînă la sfîrşit. Pe atunci, meseria lui avea o foarte bună cotă socială. Misterios, după 1989, după Revoluţie, Nicolae Manolescu e asimilat unui mare disident. Ca şi Gabriel Liiceanu şi ca atîţia alţii. Cu traiectorii inexplicabile şi înainte, şi după. Cum a devenit Nicolae Manolescu la pensie şi mare diplomat la UNESCO e un alt mister care aşteapta să fie dezlegat.

La începutul anilor ’60, Manolescu a scris unele dintre cele mai odioase articole „proletcultiste”. M. Niţescu, mort la finele anilor ’80 în condiţii neelucidate, a probat într-o carte că Nicolae Manolescu a plătit cel mai greu tribut din generaţia sa propagandei de partid. În chip inexplicabil, Manolescu s-a înşurubat atît de bine în „structurile literare”, încît n-a mai avut nevoie nici de carnetul de membru de partid (PCR). Puritate maximă. Dar ce fel de puritate ?

Scriitorii clujeni au trecut printr-un moment de mare emoţie la apariţia Istoriei literaturii de Nicolae Manolescu. Pentru că foarte mulţi dintre ei nu s-au regăsit în cartea de vreo 30 de ani promisă să fie complementul Istoriei... lui Călinescu. Clujenii s-au stresat degeaba : cărămida lui Manolescu e doar cel mai mare fîs al criticii şi istoriei literare din 1989 încoace. Fîsul are totuşi un merit, acela că Manolescu nu mai poate folosi „marea” sa Istorie ca argument de teroare şi şantaj pentru scriitorii încă în viaţă. Ceea ce, cu mănuşi sau fără, a cam făcut în ultimele trei decenii. Tovărăşeşte.

Chiar şi o parte a Securităţii, una colaterală, a dat-o-n bară cu Nicolae Manolescu. Mihai Pelin a deschis Cartea albă a Securităţii (1996) cu un document (Doc. 1) despre criticul literar. „Notele” lui Mihai Pelin la acest document, stupefiante, au scăpat vigilenţei lui Virgil Măgureanu.

Iată-le :
„La 17 noiembrie 1969, documentul referitor la Nicolae Manolescu a fost notat cu următoarea rezoluţie : „Pentru ultima oară vă atrag atenţia să puneţi în lucru prin mapă acest element. În termen de trei luni să rezolvăm cazul. Prezentaţi o schiţă cu sarcinile ce vi le propuneţi.”

Mihai Pelin comentează : „Din documentele anterioare, rezultă că ideea ca Nicolae Manolescu să fie recrutat ca informator aparţinea biroului de Securitate din Cîmpina, care înaintase un dosar corespunzător inspectoratului din Ploieşti.

La 5 martie 1969, de la Ploieşti spre Cîmpina a plecat următoarea adresă :
„Vă restituim alăturat dosarul de lucru al numitului Marin Nicolae (Nicolae Manolescu – n.n.) din oraşul Cîmpina, urmînd ca dv. să continuaţi, pe de o parte, urmărirea lui activă, iar pe de altă parte să fie contactat conform indicaţiilor date... Din studiul dosarului rezultă că dintr-un anumit punct de vedere, susnumitul ar prezenta interes pentru organele D.G.I.E., ţinîndu-se cont de pregătirea sa şi, mai ales, de relaţiile ce şi le-a creat în Franţa şi R.F. a Germaniei. Nu există date suficiente în ceea ce priveşte atitudinea sa faţă de regimul socialist, faţă de politica partidului nostru şi, de aceea, verificările ulterioare vor trebui tocmai acest aspect să-l aibă în vedere, cît şi relaţiile sale interne şi externe. Din punct de vedere al atitudinii sale rezultă, totuşi, că nu are o poziţie tocmai corespunzătoare, dacă analizăm conţinutul scrisorii expediate lui Paul Miron în R.F. a Germaniei, prin care îi dă de înţeles că, dacă s-ar mai duce în Germania, nu s-ar mai întoarce în ţară. De asemenea, felul cum a conceput antologia poeziei româneşti dintre cele două războaie dovedeşte că poziţia sa politică nu este corespunzătoare, deşi el, în discuţii, face mult caz de faptul că este fiu de muncitor, că simte muncitoreşte, că are ură împotriva legionarilor etc. Urmează ca, după clarificarea acestor probleme, să analizăm din nou acest caz şi numai atunci vom hotărî dacă va corespunde pe linia muncii D.G.I.E.”

Securitatea din Cîmpina şi din Ploieşti nu era la curent nici cu articolele pure şi dure ale lui Nicolae Manolescu din 1961-1965 şi nici cu relaţia privilegiată a tînărului Manolescu cu tovarăşul George Ivaşcu, director la Contemporanul şi, ulterior, la România literară.

În scurta sa prefaţă la Cartea albă a Securităţii, Virgil Măgureanu, directorul S.R.I. în funcţie în 1996, îl citează de două ori cu admiraţie pe Nicolae Manolescu („oameni de talia criticului literar Nicolae Manolescu sau a criticului de artă Andrei Pleşu”). Despre dosarul de la Securitate al lui Nicolae Manolescu nu se ştie încă mai nimic. S-ar putea ca, odată cunoscut, acest dosar să fie mai valoros, chiar şi în ceea ce priveşte literatura din comunism, decît Istoria semnată de critic. Nu e exclus ca ierarhiile instaurate în 1960, dintre care multe valabile şi astăzi, să fie mai degrabă militare decît literare.

Petru Romoşan