Tudor Arghezi, evocare de Ion Murgeanu

Primăvara timpurie
Ion Murgeanu

Cred că ideea de a-l cunoaşte pe Tudor Arghezi mi-a venit mai întîi mie. N-aveam pe-atunci nici douăzeci şi doi de ani împli­niţi şi eram nedespărţit de primul prieten din viaţa mea. Despre primele noastre poezii toc­mai scrisese G. Călinescu la Cronica Optimistu­lui, în Contemporanul, un articol fulminant, intitulat chiar aşa: Poezie. Prietenul meu avea pasiunea telefoanelor, şi ajunşi la Bucureşti în acel an (1962) pentru a doua oară, în hotelul la care trăsesem, găsi unul chiar în camera noastră. Răsfoia cartea de telefoane şi se amuza după carte.

Ştiu că la un moment dat l-am auzit că dăduse acolo peste numărul casei din strada Mărţişor. L-am implorat pe prietenul meu să transformăm jocul într-o acţiune serioasă. Se arătă la început sceptic. I se părea imposibil ca Tudor Arghezi să ne primească... Totuşi sună la Mărţişor (el era cu mult mai îndrăzneţ decît mine) şi am avut norocul că la celălalt capăt al firului şi răspundă Baruţu. Auzise ceva despre noi (chestia cu Călinescu) şi se dovedi deîndată un nepreţuit prieten. Mai întîi ne făcu el o vizită la hotel.

Cînd apăru la recepţie, şi l-am auzit întrebînd de numele meu, l-am şi văzut parcă pe Tudor Arghezi însuşi, aşa cum aveam să-l desco­păr o seară mai tîrziu într-o fotografie de tine­reţe din monumentala Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent de G. Călinescu, carte rară a familiei Arghezi, dăruită de autor cu un autograf poetului, şi pe care o vedeam tot atunci întîia oară. Căci a trebuit să-i întoarcem vizita generosului nostru prieten la Mărţişor. Unde am şi ajuns, bineînţeles, în întîrziere. Dar am găsit, aşa cum ne fusese descris, la poartă o toacă, şi-o droaie de cîini s-au şi repezit la gard, să-şi facă datoria. Cîteva zile mai tîrziu, ajungînd în faţa Poetului (acum în casa din Piaţa Aviatorilor), prima lui întrebare a fost chiar aceasta: Dacă Baruţu ne dusese la Mărţişor, cum ne-au lătrat cîinii de-acolo? Ne primise la uşă, în micul hol de la intrare, soţia Poetului. Totodată eram însoţiţi de Baruţu.

În salonul în care Poetul a apărut dînd la o parte o draperie din faţa unei uşi secrete („Unde-s? Care-s?!“), s-a lăsat deodată linişte. Arghezi s-a aşezat în­tr-un scaun înalt, ca un jilţ (un tron, i-am şoptit eu memoriei mele să reţină; îmi părea rău că nu-i atinsesem dreapta, pe care ne-a întins-o pe rînd, cu buzele, după cuviinţa de-acasă faţă de bătrîni), iar noi am fost poftiţi pe o canapea de alături. Baruţu ocupă, încurajator, un scaun în fata noastră. În jurul nostru pasul lin al stăpînei casei. Îmi tremura mîna pe ceaşca de cafea. Dar atmosfera se încălzi numaidecît.

Eram la Arghezi, şi aveam privilegiul să fim totodată în mijlocul familiei marelui poet. Căci apăru şi Miţura. „Noi ne pupăm toată ziua; aşa e la noi“, a spus cu prilejul acesta Poetul. Era ca-ntr-o nouă Carte cu jucării, puţin deviată din cauza timpului... Mai aproape oricum, din păcate, de-un alt joc, joc viclean de bătrîni, pe care amfi­trionii noştri în vîrstă aveau să -l joace sin­guri, cîtiva ani mai tîrziu, şi pe rînd, bine. Dar atunci Arghezi mai era încă un om foarte viu, uluitor de simplu (Baruţu ne avertizase: „Tata acasă e ca un ţăran“), cu un suflet deosebit de cald. Cred că Baruţu a intuit bine de tot starea noastră rugîndu-l pe poet să ne spună ceva. Într-adevăr: noi îl crezusem o statuie vie. Cînd i-am vorbit despre Moldova şi-a adus aminte de Iaşi şi de Ibrăileanu.

Precizînd că proveneam din apropiere de Bîrlad şi l-a amintit pe poetul plaiurilor tutuvene, G. Tutoveanu. „Un om care ştia să îmbrace cămăşi albe“. „Baruţu, îşi rugă tot atunci marele scriitor fiul, să-mi aduci aminte să scriu o tabletă despre Otilia Cazimir şi Vissarion“. În curînd sună cineva nou la uşă. Era un redactor al unui mare cotidian venit la poet acasă cu şpaltul ritualei sale Tablete. S-a ridicat, şi luînd filele s-a apropiat de fereastră. A mi­gălit cîtva timp cu „deştele“ parcă filele proaspăt imprimate cu tuş... A spus ceva despre virgulele sale... Iar apoi din nou „în familie“. Practic noi atunci veneam dintr-un sat. „Cum citeşte lumea la sat?“. A fost o întrebare pusă de primul poet al ţării. Şi nu aştepta un răspuns de curtoazie. Nu era vorba cum era el acolo citit. ÎI interesa cu adevărat noua soartă a „robilor cu saricile pline“, aceiaşi care după exemplul său parcă (ori aplicînd exemplul său la proporţii de masă), „schimbau atunci întîiaşi oară/sapa-n condei şi plugu-n călimară“. Prietenul meu riscase un răs­puns cu aproximaţie caragielească: „Maestre, dumneavoastră sînteţi foarte citit la ţară“. Între­barea Poetului nu fusese însă deloc convenţio­nală. „Dar biblioteci sînt? E adevărat ce se scrie despre bibliotecile din sate?“. Începuse să fie foarte adevărat. Erau multe şi tot mai nesă­ţioase să adune cît mai mulţi cititori adevăraţi.

Stabiliserăm cu Baruţu să nu-l împovărăm pe poet, eventual, cu „comiterile“ noastre. însă dis­cuţia alunecă firesc condusă de amfitrion asupra „peizajului“ literar al zilei. Un redactor-şef de la o revistă („care se crezuse acum cîtiva ani mai mare decît Eminescu“) pleca din importanţa lui funcţie, îi lua locul un altul („care măcar ştie să se certe de-a-devăratelea“). Noi, făceam deodată şi noi parte din acelaşi „peizaj“. Cînd or să ne latre prea tare „cîinii răi de pe cine ştie unde“ să nu ne sfiim şi să-l mai cătăm. Prin Baruţu. Prin care tot atunci ne-a promis că „va fi prezent“ la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova, care trebuia să se tină la Galaţi (îi părea rău că nu putea veni personal; nu văzuse Galaţii), sau mai precis „se ţinea“ în capul nos­tru, de ani de zile. Eram gata „să facem“ şi o re­vistă, şi-am „obţinut“ pe loc colaborarea pri­mului cel mai mare poet de după Mihai Emi­nescu.

Într-un autograf pe care-l păstrez şi acum cu sfinţenie (deşi n-am mania autografelor), ca­ligrafiind cuvîntul „colegi“ unii l-au interpretat excesiv. Alţi colegi mai apropiaţi însă de „lumea noastră“, cărora nu ne-am putut stăpîni să nu le arătăm chiar din aceeaşi zi „trofeul“, au avut şi mai mult umor; glumind că-l „lămuriserăm“ noi pe poet „să se treacă la colectiv“. Poetul rostise în zilele următoare în cadrul unei istorice adu­nări a ţăranilor români despovăraţi de milenara apăsare a jugurilor succesive un emoţionant cuvînt care se încheia, bineînţeles, foarte arghe­zian: „Din acest moment mă simt şi eu colecti­vizat“, îmi aduc aminte că ieşind de la Arghezi poetul ne-a însoţit el însuşi pînă în stradă. În­floriseră merii, cireşii. Ne-am despărţit de poet sub crengile încărcate de flori. Primăvara era timpurie. Curajul tinereţii noastre triumfase şi el, căci astăzi, după atîţia ani, cînd mi se dă pri­lejul, pot iscăli şi eu acest adevăr: „Mă numesc unul dintre oamenii în viaţă care l-au cunoscut în carne şi oase pe Tudor Arghezi“.

Ion Murgeanu, Primăvara timpurie, Luceafărul, nr. XXII 5(875), sîmbătă, 3 februarie 1979