miercuri, 4 martie 2009

N. Manolescu, „Cârmaciul scriitorimii băştinaşe, Cronicarul cel mai iubit al Epocii de aur din istoria României, echivalentul Marelui Ceauşescu“




Omagiu lui Nicolae Manolescu-Zorba



Aproape tot poporul literar a sărit pe Istoria... manolesciană, care cu lauda, care cu bâta, care cu critica obiectiv-justiţiară! Aşteptările s-au dezumflat pe măsură ce lectura producea constatarea că textul e o însăilare de cronici, o formă de lichidare a diverşilor adversari, o modalitate de exprimare a înaltelor (dez)gusturi. Frustrarea unora că n-au fost incluşi nici între numele de dicţionar n-a depăşit amărăciunea altora că sunt prezen(ta)ţi neconvenabil. Ciracii şi (e)mulii lui Manolescu n-au putut să afirme clar şi cu majuscule că este cartea secolului, ce să mai vorbim de oponenţi! Discutabilă fiind, victoria mediatică nu mulţumeşte nici pe editorul său.

Dovadă? Amănuntul că acesta, poet în timpul când era psiholog la o unitate de profil, s-a retras din filiala piteşteană a Uniunii Scriitorilor, pe motiv că l-au supărat... supărările condeierilor locali nebăgaţi de Manolescu pe listele sale! Supărarea de văcar pe sat i-a deturnat atenţia de la acurateţea redactării propriu-zise. Dar ce mai contează redactarea, când prostimea culturală înghite, nu-i aşa, orice ştift, numai să fie venit de la iluminaţii neamului! Opul este o capodoperă de neglijenţă tehnică, face faimă fuşărelilor editurii, paralelă cu lucrul temeinic şi cinstit, e un briliant de pus în panoplia ratărilor tipografice de anvergură. Asta dacă rezistă între coperţi şi nu se dezghioacă la simpla răsfoire! Să trecem însă de supărări, că produc apoplexie...

Cine, în locul lui Manolescu, n-ar vrea să-şi impună Istoria... ca o catedrală indiscutabilă a culturii române, căreia i se cuvin doar osanale? Enoriaşii, nerecunoscători & invidioşi, o consideră glosa bisericuţei din Răzoare. Dau la o parte chestiunea alegerii materialelor de construcţie de proastă calitate ce, inevitabil, provoacă surpături. Nu discut nici gustul autorului pentru arhitectura tipică mahalalelor de-acum un veac, în care înjghebarea unei locuinţe se făcea prin înnădire de camere când, cum şi din ce da Domnul. Las altora studiul amănunţit al ideilor împrumutate de criticul-istoric de la contemporanii săi mai puţin celebri (e strident cazul George Geacăr, din a cărui lucrare, Marin Preda şi mitul omului nou, Manolescu ia cu toptanul).

Eu nu contest remarcabilele merite ale paralelipipedicei cărţi, nici pe-ale descurcăreţului comerciant al ei. Eu aduc aici un elogiu lui Nicolae Manolescu, Omul Deplin al culturii române postbelice, post-comuniste, post-moderniste, post-politicianiste şi-alte posturi & postúri de mare audienţă populară!

Este evident că Nicolae Manolescu se înscrie într-o tradiţie de cel puţin 500 de ani de cultură şi civilizaţie valahă, anume în şirul celor care au iniţiat mari proiecte, de largă cuprindere şi universală întindere, expresie şocantă a genialităţii poporului nostru! După ce-au demarat proiectele, au deschis şantierele, au ras tot ce era în jur, au călcat în picioare sau cu buldozerele tradiţia şi cutumele, înălţând care un monument, care o mânăstire, care un palat, care o istorie piramidală a omenirii sau a literaturii mondiale. Şi toţi au eşuat apoteotic. Neagoe Basarab, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Mihail Moxa, cărturarii Şcolii Ardelene, Ion Heliade Rădulescu, Hasdeu, Eminescu, Densuşianu, Iorga, Noica, Eliade şi mulţi, mulţi români au năzuit la opere atotcuprinzătoare, gigantice, inexistente în alte spaţii geopolitice. Manolescu nu vrea şi nu izbuteşte altceva. Excepţionala sa Istorie..., cântărind câteva kilograme, poartă pecetea inconfundabilă a geniului carpatin şi va dăinui peste veacuri ca o mostră de nezdruncinat a hei-(sau mi-se-)rupismului în cultură. Rivala Casei Poporului (prostit) şi precursoarea Catedralei Neamului (prost), Istoria... lui Manolescu recoltează deja metri liniari de comentarii aplicate, mărturii ale interesului viu trezit în masele largi de cronicari profesionali şi profesori cu lecturile oprite acum două decenii.

Omul Nicolae Manolescu este, în sine, un şablon pentru viitorime. Strălucit student şi favorit al unui turnător legal(izat), profesor de liceu şi cronicar literar ce-a făcut cu iscusinţă politica proprie în perimetrul şi-n conjunctura la îndemână, când elogiind un politruc sus-pus, când denunţând un plagiator căzut în dizgraţie, când folosind pro domo citate din Marx, dar îndeobşte elogiind acel gen de cărţi despre care se poate spune că reprezintă o victorie a cenzurii asupra autorului, universitar ce-a trasat conturul perpetuu al unui fel adaptabil de-a convieţui cu organul ideologic totalitar, coleg ideal, soţ fidel şi tată la vârsta când era bunic (treabă ce va fi trezind gelozie în rândul nu puţinilor congeneri, ba chiar şi-a altora mai tineri), politician de bună tradiţie băştinaşă, dintr-aceia care duc de râpă tot ce pun alţii pe picioare – oare ce lipseşte portretului?

Lipseşte un model cu care să-i putem compara personalitatea pantocratoare, ca să o înţelegem parţial!

L-am enunţat în titlul articolului. Faptele publice ale noului Om Universal, picat la titularizare academică, au devenit istorie. Precum Zorba funicularul, Manolescu a prăbuşit grandios, cu Partidul Alianţei Civice, speranţa de normalitate şi-a alungat idealul de cinste existent într-o bună parte a cetăţenilor români. E drept, nu singur. Cinstit judecând însă, Manolescu a avut intuiţia (sau a primit indicaţia?) să se retragă la timp dintr-un domeniu unde îl mânaseră picioarele, nu capul. Situaţia funicularului e pe cale de a se repeta în cazul Istoriei...

Nimeni nu va mai putea prăbuşi o astfel de carte, fiindcă a făcut-o cu succes deplin Cârmaciul scriitorimii băştinaşe, Cronicarul cel mai iubit al Epocii de aur din istoria României, tizul şi echivalentul întru spirit al Marelui Ceauşescu! Acesta e al doilea model, care explică restul personalităţii manolesciene. Marile Spirite ale României comuniste se întâlnesc la edecuri şi-n eşecuri, dar mai ales în refuzul obstinat al opiniei contrare! Pe tiparul intuiţiei politice sus-pomenite, aşteptăm din partea mult-stimatului şi iubitului nostru actual Preşedine un gest asemănător la viitoarele alegeri de la Uniunea Scriitorilor. Să mai spun de ce?

DUMITRU UNGUREANU, Omagiu lui Nicolae Manolescu-Zorba, Centrul Cultural Piteşti




Accesaţi şi:
Publicat de la
Etichete: , , , , , ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)