joi, 4 iunie 2009

Constantin Noica: Iată poetul! (o scrisoare de la C. Noica şi o înregistrare video cu Petru Creţia vorbind despre C. Noica, poezie şi C. Ivănescu)

















































Dragă Domnule Cezar Ivănescu,

Abia acum cîteva zile, în iadul bucureştean, am putut lua de la prietenul Suciu volumul lui Eliade şi cele două cărţi ale dumitale. Îţi mulţumesc că, din puţinele exemplare primite ca traducător, mi-ai rezervat unul mie. Ca prieten al lui Eliade? Ca suflet rătăcit şi nemîngîiat în ale scrisului?

Dar ca un suflet fără parte îmi apari şi d-ta. Te cauţi peste tot, de la Bunica Zoe şi pînă la Ismena, te rătăceşti şi te regăseşti admirabil, dar fără să spui şi cititorului care ţi-e „partea“.„Spune-mi unde se culege / timpul dus şi aurul / şi seminţele a cui îs / cînd presară taurul?

Am lăsat deoparte „La Baaad“. Simt că acolo s-a încrestat o experienţă gravă. Am luat cu mine, în munţi unde stau retras, doar „Muzeon“ (de ce nu Mousaion?)

Am vibrat deosebit la glasurile unor poeme (mulţumesc pentru extraordinara strofă din „Rosarium“, transcrisă [1]; am rămas rece la atingerea altora, dar peste tot am simţit că este vorba de ceva sacru în scrisul d-tale.

Citesc într-o prezentare de revistă că eşti obsedat de problema morţii...

Mă gîndesc să schiţez un îndemn: nu-i spun pe nume.Am avut un prieten mare (Cioran), unul îndoielnic mare (Eugen Ionescu) şi au iubit un gînditor mare (Heidegger), cu toţii au întîrziat asupra ei. Nu au avut ce face cu ea pînă la urmă.

Cred că trebuie să ne dăruim acelor zei care au ei ce face cu noi. Moartea se plictiseşte repede cu zelatorii ei. E grăbită şi sumară. Alege zei care ne rabdă aşa cum sîntem, aşa cum eşti şi d-ta, făpturi de sînge, sau: „Timpul dens / şi neconstrîns ca o fantomă / care-şi impune evidenţa şi dispare“.

Te voi reciti, cu mirare şi dragoste.
Al d-tale
Constantin Noica

[1] Strofa eliminată de cenzura comunistă şi transcrisă de Cezar Ivănescu era:

! stau în pământul sterp fără noroc,
cadavrul mi-l îngrop şi mi-l dezgrop,
gropar al vieţii mele fără viaţă
trăită-n scârbă, în dezgust şi greaţă,
plătit cu Timpul care mă omoară
dator vândut celui ce mă plăteşte
din groaza mea nu pot ieşi afară
cum Soarele arzând se osândeşte!


Constantin Noica: Iata poetul!

Eugenia Guzun: De ce nu aţi acceptat invitaţia lui Constantin Noica de a face filosofie? Din cîte ştiu pe Platon îl citeaţi încă din clasa a IX-a.Cezar Ivănescu: Da, nu e vorba de o lipsă de lecturi sau de gust pentru filosofie. E vorba de următorul lucru. Eu am debutat în poezie în 1968 şi atunci un bun prieten, care acum trăieşte în Grecia, Victor Ivanovici, care era îndrăgostit de poezia mea, i-a dus cartea mea de debut lui Constantin Noica, iar Noica a citit-o şi după ce a citit-o a rostit atît: Iată poetul! Şi l-a rugat pe Victor Ivanovici să mă ducă la el să ne cunoaştem. L-am cunoscut atunci. Fireşte de la acea primă cunoştinţă Noica a început să-şi desfăşoare talentul său persuasiv, să mă convingă să fac filosofie sau să mă apropii de ea pentru a deveni un cap filosofic. I-am spus-o de atunci şi apoi în cele cîteva întîlniri pe care le-am mai avut de-a lungul vieţii, că nu mai am nici o speranţă, dar nici gust de a face filosofie. Întîi de toate pentru că, aşa cum i-am spus-o chiar în ultima discuţie pe care am purtat-o înainte de moartea lui – (ne-am întîlnit în faţa Ministerului Culturii, lîngă Casa Scînteii) în primul rînd pentru că mai aveam şi mai am în familie două sisteme filosofice scrise şi netipărite: unul este sistemul filosofic scris şi netipărit de unchiul meu – marele lingvist G. Ivănescu, profesorul de la Iaşi, care fiind în pragul morţii în anii '80, am discutat cu el să-şi facă un plan al operei... Printre operele inedite, mi-a spus că are şi un sistem filosofic posthegelian scris şi care, credea el, se ţine foarte bine. Al doilea membru al familiei, deşi este o rudă prin alianţă – este vorba de Octav Onicescu, marele savant matematician, care în apusul carierei a scris şi el un sistem filosofic. Sînt oameni care au asistat la lecturile textului în diferite seri în casă la Onicescu. Eu nu am văzut însă manuscrisul. I-am povestit dlui Noica de aceste doua sisteme filosofice netipărite şi i-am spus că nu mai e necesar şi un al treilea, scris eventual de mine şi cu atît mai mult cu cît la acea vîrstă, aveam 27 de ani, cînd l-am cunoscut pe Constantin Noica, nu mai credeam că filosofia, (nu mai cred nici astăzi) este discursul fundamental, ci poezia. Şi i-am şi inşirat domnului Noica argumentele mele de ce cred că poezia este discurs fundamental, dar nu filosofia care mi se pare discurs derivat şi de rangul al doilea. Apropo de discursul poetic. În discuţia finală pe care am avut-o înainte de moartea lui Noica, la repetarea ideii mele că poezia este fundamentală, că primele mari texte primordiale, fundamentale ale umanităţii sînt scrise în versuri, Noica mi-a dat o replică de mare frumuseţe, cu mare umor pe care, fireşte, mi-am notat-o undeva şi, probabil, în una din cărţile mele de memorii o să apară. Mi-a răspuns aşa: domnule Ivănescu, sigur nu e puţin lucru să fii Pindar, dîndu-mi a inţelege că dacă sînt Pindar poate am şansa să am dreptate în ceea ce spun şi dreptatea să fie de partea mea, la care, de altfel, am nuanţat şi eu ironia lui Noica, spunîndu-i că oricum îl prefer pe Bacovia cu trei poeme, decît pe Emil Cioran cu toată opera, şi a rîs şi Noica. În final, am dizolvat polemica în nişte surîsuri, dar este ceea ce cred cu adevărat desăvîrşit la ora actuală. Filosofia este un discurs de rangul al doilea şi de altfel filosofi adevăraţi şi mari sînt foarte puţini. În Europa fiind unul singur – Platon. Şi cum spunea un german, pe care îl citez fără a-i reţine numele – toată filosofia europeană e formată din nişte note la Platon. Cam din asta e formată toată filosofia europeană. Note de subsol mai proaste sau mai bune la Platon. Cele mai multe, însă – proaste, fiindcă nu toţi marii gînditori europeni s-au ridicat la înălţimea lui Platon. Foarte puţini au atins sublimul platonian. Aşa că ei sînt foarte puţini – acestea care sînt şi mari – dar ei, de obicei sînt pe muchie între filosofie şi poezie. Discursul lui Platon nu este în întregime cum ştim, filosofic – este între dramă poetică şi discurs filosofic.
fragment dintr-un interviu luat poetului de Eugenia Guzun în anul 2000

Niciun comentariu:

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)