Din istoria scandaloasă a CNSAS-ului
Din 2001, Colegiul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a început să primească, în limita spaţiului pe care-l avea la dispoziţie, dosare ale fostei Securităţi de la SRI. În scurt timp însă, guralivii membrii GDS-işti ai Colegiului au constatat că informaţiile preluate erau „banale“ şi astfel nu puteau să-şi plătească poliţele către adversarii „comunişti“ din mediul cultural. Ce s-au gândit ei – să lanseze o nouă „criză CNSAS“, ca să mai audă lumea de ei...
Astfel că, în luna octombrie 2002, Mircea Dinescu, Horia-Roman Patapievici şi Andrei Pleşu au lansat un atac dur împotriva colegului lor „pesedist“ Mihai Gheorghe, pe motiv că acesta declarase într-un interviu că „ofiţerul care a desfăşurat activităţi de poliţie politică în urma unui ordin pe care l-a primit, nu poate fi acuzat de nimic“. Şi de aici tot felul de lamentări de tema „deconspirării“ şi a „curăţirii morale“, având acompaniament din partea „societăţii civile de opoziţie“.
Însă asemenea discuţii privind „vinovăţia“ ofiţerilor de informaţii de dinainte de 1989 nu erau ceva nou, problema fiind dezbătută şi în timpul elaborării „legii Ticu“ din perioada 1997-1999. Pentru a escalada scandalul, cei trei „democraţi“ au cerut şi demisia lui Gheorghe Onişoru, pe lângă ce a lui Mihai Gheorghe, pe motiv că preşedintele Colegiului CNSAS „a refuzat să-şi formuleze o poziţie la problemele ridicate, sprijinindu-l astfel pe deplin pe Mihai Gheorghe şi aprobând schimbarea de doctrtină pe care o anunţă“. O societate normală ar fi sancţionat imediat astfel de afirmaţii aberante, deoarece „doctrina CNSAS“ era definită de lege şi nicidecum de vreun membru al Colegiului. Dar presa de „atitudine“ a „făcut jocul“ GDS-iştilor, susţinând că tabăra „retrograzilor“ (Gheorghe Onişoru, Mihai Gheorghe, Constantin Buchet, Aurel Pricu, Florin Chiriţescu) a „pactizat“ cu „SRI-ul şi pesedeu’“ pentru a înăbuşi tentativele „progresiştilor“ (Mircea Dinescu, H.-R. Patapievici, Andrei Pleşu, Claudiu Secaşiu, Victor Nicolescu, Ladislau Csendes) de „demascare a securiştilor“.
Văzându-se în „bătaia“ presei, Dinescu, Patapievici şi Pleşu s-au trezint dintr-o dată interesaţi de întrunirile Colegiului, „sancţionând“ absenţele de la şedinţe ale colegilor din tabăra adversă. Mai mult, şi-au manifestat interesul pentru bugetul de stat, afirmând că nu era „moral“ să-ţi încasezi salariul atâta timp cât absentezi de la serviciu. Aşa, dintr-o dată... Înainte de izbucnirea „crizei CNSAS“, Mircea Dinescu cumulase 111 absenţe la şedinţele Colegiului. Nici ceilalţi doi membri ai „troikăi reformiste“ nu se remarcaseră prin prezenţa la întrunirile conducerii CNSAS, preferând să-şi consume „pontenţialul creator“ pe la talk-show-uri televizate ori pe la „dezbateri publice“ organizate de GDS.
Într-un exces de grandomanie, Dinescu şi-a pus personalitatea pe acelaşi plan cu aderarea României la NATO, cerând pe 29 octombrie 2002 CSAT-ului să dezbată „criza CNSAS“: „Vom cere să fim primiţi în proxima şedinţă a CSAT, pentru că în această insituţie se discută despre intrarea în NATO, iar condiţia principală este deconspirarea fostei Securităţi“. Atât premierul Adrian Năstase, cât şi preşedintele Ion Iliescu le-au atras atenţia „celor trei crai“ că au sărit calul, ştiind bine că CNSAS-ul se afla în subordinea Parlamentului şi nicidecum a CSAT-ului...
Tabăra „retrograzilor“ a decis însă să urmeze căile legale de mediere a „crizei“, Gheorghe Onişoru sesizând Parlamentul la sfârşitul lunii octombrie 2002 şi acuzându-i pe „progresişti“ că „au iniţiat şi menţinut o stare artificială de tensiune venind cu soluţii himerice şi cerând deconspirarea tuturor datelor existente în dosare şi nu doar a celor ce privesc activităţile de poliţie politică“ (conform „legii Ticu“). Aceştia mai erau acuzaţi că „nu sunt interesaţi decât de accesul lor la «un metru esenţial de arhivă», în schimb lipsesc luni întregi de la şedinţele Colegiului, iar atunci când au fost prezenţi, au boicotat activitatea Colegiului, prin atacuri la persoană, jigniri, insulte“.
Atacurile la persoană au continuat şi în timpul audierilor la comisiile Parlamentului desemnate să studieze „problemele din CNSAS“, motiv pentru care senatorul Ion Predescu (cel care s-a ocupat de „criză“) a propus revocarea Colegiului. Văzându-şi funcţiile ameninţate, Dinescu, Patapievici şi Pleşu au intrat în defensivă, afirmând că de fapt ei nu urmăreau schimbarea conducerii Colegiului, ci numai să atragă atenţia asupra unor „nereguli“. Ori scandalul fusese declanşat de tentativa de schimbare a preşedintelui şi vicepreşedintelui...Pentru a nu avea suprize, „troika reformistă“ a „scos la atac“ societatea civilă, astfel că la 7 martie 2003 Academia Caţavencu, Agenţia de Monitorizare a Presei şi Blocul Naţional Sindical au propus formarea unui lanţ uman în jurul Palatului Parlamentului, ca formă de protest împotriva „revenirii în forţă a securiştilor în asaltul asupra CNSAS“.
Aflându-se în an pre-electoral, pardidele de opoziţie n-au scăpat prilejul să-şi facă puţină imagine, asociindu-se protestului de tip „lanţ uman“, desfăşurat la 11 martie, cu participarea a circa 3.000 de persoane. PNL-ul a profitat din plin de „scandalul CNSAS“, afirmând că va sesiza Parlamentul European privind piedicile din calea „deconspirării“.
Mai mult, l-a „chemat la ordin“ pe Gheorghe Onişoru, propus de PNL în 1999, cerându-i să demisioneze din fruntea Colegiului, deoarece a pactizat cu „SRI-ul şi puterea“. Invocând prevederile legale, Onişoru a declarat că din momentul numirii în funcţie nu mai era reprezentatul niciunui partid politic, şi nici din considerente „morale“ nu va demisiona.În momentul când „dezbaterea“ privind „criza CNSAS“ nu mai interesa pe nimeni, „progresiştii“ au decis să termine scandalul la 22 mai 2003, obţinând totuşi demisia lui Mihai Gheorghe din funcţia de vicepreşedinte. După model stalinist, acestuia i s-a imputat că a folosit în interes personal dotările insitituţiei: camera foto, compact-discuri, imprimante şi altele. De unde s-a plecat şi unde s-a ajuns...
Fostul preşedinte Emil Constantinescu a sintetizat cel mai bine „criza“: „Gruparea Dinescu putea să publice dosare de la CNSAS, însă nu a avut curajul să facă acest lucru. N-au avut curaj, iar acum se plâng că nu li s-au dat dosare. Show-uri televizate, asta fac ei!“. Bineînţeles că după finalizarea „crizei“, membrii „troicii progresiste“ şi-au pierdut credinţele deconspiraţioniste, absentând în continuare cu lunile de la şedinţele Colegiului CNSAS. Însă nu şi de la talk-show-uri...
Din 2001, Colegiul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a început să primească, în limita spaţiului pe care-l avea la dispoziţie, dosare ale fostei Securităţi de la SRI. În scurt timp însă, guralivii membrii GDS-işti ai Colegiului au constatat că informaţiile preluate erau „banale“ şi astfel nu puteau să-şi plătească poliţele către adversarii „comunişti“ din mediul cultural. Ce s-au gândit ei – să lanseze o nouă „criză CNSAS“, ca să mai audă lumea de ei...
Astfel că, în luna octombrie 2002, Mircea Dinescu, Horia-Roman Patapievici şi Andrei Pleşu au lansat un atac dur împotriva colegului lor „pesedist“ Mihai Gheorghe, pe motiv că acesta declarase într-un interviu că „ofiţerul care a desfăşurat activităţi de poliţie politică în urma unui ordin pe care l-a primit, nu poate fi acuzat de nimic“. Şi de aici tot felul de lamentări de tema „deconspirării“ şi a „curăţirii morale“, având acompaniament din partea „societăţii civile de opoziţie“.
Însă asemenea discuţii privind „vinovăţia“ ofiţerilor de informaţii de dinainte de 1989 nu erau ceva nou, problema fiind dezbătută şi în timpul elaborării „legii Ticu“ din perioada 1997-1999. Pentru a escalada scandalul, cei trei „democraţi“ au cerut şi demisia lui Gheorghe Onişoru, pe lângă ce a lui Mihai Gheorghe, pe motiv că preşedintele Colegiului CNSAS „a refuzat să-şi formuleze o poziţie la problemele ridicate, sprijinindu-l astfel pe deplin pe Mihai Gheorghe şi aprobând schimbarea de doctrtină pe care o anunţă“. O societate normală ar fi sancţionat imediat astfel de afirmaţii aberante, deoarece „doctrina CNSAS“ era definită de lege şi nicidecum de vreun membru al Colegiului. Dar presa de „atitudine“ a „făcut jocul“ GDS-iştilor, susţinând că tabăra „retrograzilor“ (Gheorghe Onişoru, Mihai Gheorghe, Constantin Buchet, Aurel Pricu, Florin Chiriţescu) a „pactizat“ cu „SRI-ul şi pesedeu’“ pentru a înăbuşi tentativele „progresiştilor“ (Mircea Dinescu, H.-R. Patapievici, Andrei Pleşu, Claudiu Secaşiu, Victor Nicolescu, Ladislau Csendes) de „demascare a securiştilor“.
Văzându-se în „bătaia“ presei, Dinescu, Patapievici şi Pleşu s-au trezint dintr-o dată interesaţi de întrunirile Colegiului, „sancţionând“ absenţele de la şedinţe ale colegilor din tabăra adversă. Mai mult, şi-au manifestat interesul pentru bugetul de stat, afirmând că nu era „moral“ să-ţi încasezi salariul atâta timp cât absentezi de la serviciu. Aşa, dintr-o dată... Înainte de izbucnirea „crizei CNSAS“, Mircea Dinescu cumulase 111 absenţe la şedinţele Colegiului. Nici ceilalţi doi membri ai „troikăi reformiste“ nu se remarcaseră prin prezenţa la întrunirile conducerii CNSAS, preferând să-şi consume „pontenţialul creator“ pe la talk-show-uri televizate ori pe la „dezbateri publice“ organizate de GDS.
Într-un exces de grandomanie, Dinescu şi-a pus personalitatea pe acelaşi plan cu aderarea României la NATO, cerând pe 29 octombrie 2002 CSAT-ului să dezbată „criza CNSAS“: „Vom cere să fim primiţi în proxima şedinţă a CSAT, pentru că în această insituţie se discută despre intrarea în NATO, iar condiţia principală este deconspirarea fostei Securităţi“. Atât premierul Adrian Năstase, cât şi preşedintele Ion Iliescu le-au atras atenţia „celor trei crai“ că au sărit calul, ştiind bine că CNSAS-ul se afla în subordinea Parlamentului şi nicidecum a CSAT-ului...
Tabăra „retrograzilor“ a decis însă să urmeze căile legale de mediere a „crizei“, Gheorghe Onişoru sesizând Parlamentul la sfârşitul lunii octombrie 2002 şi acuzându-i pe „progresişti“ că „au iniţiat şi menţinut o stare artificială de tensiune venind cu soluţii himerice şi cerând deconspirarea tuturor datelor existente în dosare şi nu doar a celor ce privesc activităţile de poliţie politică“ (conform „legii Ticu“). Aceştia mai erau acuzaţi că „nu sunt interesaţi decât de accesul lor la «un metru esenţial de arhivă», în schimb lipsesc luni întregi de la şedinţele Colegiului, iar atunci când au fost prezenţi, au boicotat activitatea Colegiului, prin atacuri la persoană, jigniri, insulte“.
Atacurile la persoană au continuat şi în timpul audierilor la comisiile Parlamentului desemnate să studieze „problemele din CNSAS“, motiv pentru care senatorul Ion Predescu (cel care s-a ocupat de „criză“) a propus revocarea Colegiului. Văzându-şi funcţiile ameninţate, Dinescu, Patapievici şi Pleşu au intrat în defensivă, afirmând că de fapt ei nu urmăreau schimbarea conducerii Colegiului, ci numai să atragă atenţia asupra unor „nereguli“. Ori scandalul fusese declanşat de tentativa de schimbare a preşedintelui şi vicepreşedintelui...Pentru a nu avea suprize, „troika reformistă“ a „scos la atac“ societatea civilă, astfel că la 7 martie 2003 Academia Caţavencu, Agenţia de Monitorizare a Presei şi Blocul Naţional Sindical au propus formarea unui lanţ uman în jurul Palatului Parlamentului, ca formă de protest împotriva „revenirii în forţă a securiştilor în asaltul asupra CNSAS“.
Aflându-se în an pre-electoral, pardidele de opoziţie n-au scăpat prilejul să-şi facă puţină imagine, asociindu-se protestului de tip „lanţ uman“, desfăşurat la 11 martie, cu participarea a circa 3.000 de persoane. PNL-ul a profitat din plin de „scandalul CNSAS“, afirmând că va sesiza Parlamentul European privind piedicile din calea „deconspirării“.
Mai mult, l-a „chemat la ordin“ pe Gheorghe Onişoru, propus de PNL în 1999, cerându-i să demisioneze din fruntea Colegiului, deoarece a pactizat cu „SRI-ul şi puterea“. Invocând prevederile legale, Onişoru a declarat că din momentul numirii în funcţie nu mai era reprezentatul niciunui partid politic, şi nici din considerente „morale“ nu va demisiona.În momentul când „dezbaterea“ privind „criza CNSAS“ nu mai interesa pe nimeni, „progresiştii“ au decis să termine scandalul la 22 mai 2003, obţinând totuşi demisia lui Mihai Gheorghe din funcţia de vicepreşedinte. După model stalinist, acestuia i s-a imputat că a folosit în interes personal dotările insitituţiei: camera foto, compact-discuri, imprimante şi altele. De unde s-a plecat şi unde s-a ajuns...
Fostul preşedinte Emil Constantinescu a sintetizat cel mai bine „criza“: „Gruparea Dinescu putea să publice dosare de la CNSAS, însă nu a avut curajul să facă acest lucru. N-au avut curaj, iar acum se plâng că nu li s-au dat dosare. Show-uri televizate, asta fac ei!“. Bineînţeles că după finalizarea „crizei“, membrii „troicii progresiste“ şi-au pierdut credinţele deconspiraţioniste, absentând în continuare cu lunile de la şedinţele Colegiului CNSAS. Însă nu şi de la talk-show-uri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu