România, credinţă şi lumină

„morţilor noştri sfânt omagiu“

Doina Sfântul Soriu Scriitoriu este cântată de o bătrână din Rodna în vârstă de 75 de ani, înregistrarea datează din anul 1986 şi face parte din arhiva scriitorului Cezar Ivănescu. În memoria lor.

© imagine Victor Roncea,
preluare de pe http://victor-roncea.blogspot.com/

Portugalia, imagine şi sunet

„A bonita fotografia de um porto madeirense
é de Jean Dieuzaide.“


(imagine preluată de pe
http://largodamemoria.blogspot.com)

Geo Bogza, 1977, Proslăviţi ziua de 15 ianuarie!

Geo Bogza.
Mesaj expediat în cinstea zilei
de 15 ianuarie.

Document aflat în arhiva scriitorului Cezar Ivănescu

Armand G. Constantinescu, Cer şi destin. Mihai Eminescu, cerul de naştere

Mihai Eminescu, cerul de naştere aşa cum a fost calculat de Armand G. Constantinescu în cartea Cer şi destin (editura Cugetarea Georgescu-Delafras).

În urma studierii lui, autorul concluzionează:

„Pe plaiurile Botoşanilor s-a născut cel mai mare poet care a fost şi care va fi, fiindcă un astfel de cer de naştere nu se repetă în universul nostru decât la 25.000 de ani odată!“

26-28 decembrie 1989. Revoluţia româna reflectată în presa străină (I)

Le Monde

mardi 26 Décembre 1989, no 13969

După euforia primelor momente care au urmat căderii regimului Ceauşescu a umat rapid şi trezirea la realitate, corespondenţii de presă surprinzând cu fineţe diferitele aspecte ale Revoluţiei române. Occidentul analizează lucid evenimentele care se derulează la Bucureşti şi constată că puterea a fost preluată de foştii marxişti (v. şi articolele de mai jos din Le Monde, Jeudi 28 décembre 1989, Comme au temps de Staline..., Le nouveau premier ministre, M. Petre Roman. Un marxiste gorbatchévien s.a. Ediţia citată abundă în articole care descriu cu acurateţe situaţia din ţară şi apartenţa persoanelor recent ajunse la putere la structuri de tip marxist-leninist. Articole precum Le glas de léninisme, Sacrifice pour la liberté exemplifică această idee dar aduc şi un elogiu pios tinerilor şi sacrificiului acestora. Dacă pe 26 decembrie Le Monde titra mare pe prima pagină faptul că insurgenţii şi armata română au preluat puterea, pe 28 decembrie prima pagina era ocupată deja cu reacţiile critice ale românilor din ţară faţă de noii conducători şi de problema Lituaniei, de asemenea un loc important în gestionarea ştirilor despre România începe să îl ocupe procesul care a dus la lichidarea soţilor Ceauşescu, acesta fiind catalogat ca unul „de tip stalinist“. Pagina a patra a ediţiei citate este ocupată în întregime cu această chestiune, articole precum Les cinquante-deux minutes de l'audience, Procès monté, Une exécution destinée à décourager la Securitate, dezbat acest proces al dictatorului Nicolae Ceauşescu şi al Elenei Ceauşescu. Cuplul Ceauşescu a fost executat pe 25 decembrie 1989. Apare consemnat sec: „Ils ont été condamnés à l'unanimité“. Concluzia: „Trecutul nu se prescrie“, subscriem. Aşadar, conştienţi că „trecutul nu se prescrie“ să ne reamintim că trecutul este temelia viitorului şi, totodată, să nu uităm că prezentul este singurul timp în care poate fi mediată relaţia dintre trecut şi viitor. Pentru un viitor sigur avem nevoie de un trecut relevat.)

Le Monde
jeudi 28 Décembre 1989, no 13971

Apel către guvernele ţărilor membre
ale Pactului de la Varşovia,
semnat de Eugène Ionesco.

Notă: Pactul de la Varşovia sau Tratatul de la Varşovia, numit în mod oficial Tratatul de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală a fost o alianţă militară a ţărilor din Europa Răsăriteană şi din Blocul Răsăritean, care voiau să se apere împotriva ameninţării pe care o percepeau din partea alianţei NATO (care a fost fondată în 1949). Crearea Pactului de la Varşovia a fost grăbită de integrarea Germaniei de Vest „remilitarizată“ în NATO prin ratificarea de către ţările ocidentale a Înţelegerilor de la Paris. Tratatul de la Varşovia a fost iniţiat de către Nikita Hruşciov în 1955 şi a fost semnat la Varşovia pe 14 mai 1955. Pactul şi-a încetat existenţa pe 3 martie 1991 şi a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga, pe 1 iulie 1991.

NATO şi Pactul de la Varşovia nu au intrat niciodată în conflicte armate directe, dar au fost părţi în Războiul rece pentru mai mult de 35 de ani. În decembrie 1988, Mihail Gorbaciov, liderul Uniunii Sovietice, a propus aşa-numita Doctrină Sinatra, care statua că Doctrina Brejnev avea să fie abandonată iar ţările din Europa Răsăriteană erau îndreptăţite să facă ceea ce doreau. Când a fost clar că Uniunea Sovietică nu va mai folosi forţa pentru a controla Pactul de la Varşovia, au început să apară o serie de schimbări rapide în Europa Răsăriteană în 1989. Noile guverne din ţările din Europa Răsăriteană au început să fie din ce în ce mai puţin interesate de menţinerea Pactului de la Varşovia, iar în ianuarie 1991 Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia au anunţat că se vor retrage din organizaţia militară până la 1 iulie al aceluiaşi an. Bulgaria a luat o decizie asemănătoare în februarie şi era clar că pactul era practic mort. Pactul de la Varşovia a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga din 1 iulie 1991. (foto preluată de pe wikipedia: Cele mai importante figuri ale Pactului de la Varşovia la o întrunire în Bucureşti,07.07.1989)


Accesaţi şi:

• 13 ianuarie, evenimente reflectate în presă, Le Monde relatează vizita oficială a ministrului francez al Afacerilor Externe în România (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/13-ianuarie-evenimente-reflectate-n.html)
• Revoluţia română şi Miza CFSN-ului: ocuparea tuturor structurilor statului (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/1989-fsn-miza-ocuparea-structurilor.html)
• ROMÂNIA – 1989. Cronica unor evenimente anunţate (http://civicmedia.ro/acm/index.php? option=com_content&task=view&id=764&Itemid=1)

13 ianuarie, evenimente reflectate în presă, Le Monde relatează vizita oficială a ministrului francez al Afacerilor Externe în România

Le Monde
samedi 13 Janvier 1990, no 13885

Vizita oficială a ministrului francez
al Afacerilor Externe în România

Este consemnată şi întâlnirea ministrului francez al Afacerilor Externe M. Roland Dumas cu câţiva intelectuali români (sunt amintiţi doar cei „devotaţi“ noii-conduceri), Doina Cornea, Mircea Dinescu, Dan Petrescu şi Ion Caramitru.

Accesaţi şi

• Revoluţia Română şi Miza CFSN-ului: ocuparea tuturor structurilor statului (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/1989-fsn-miza-ocuparea-structurilor.html)

Zilele Eminescu 2009: ce autori recunoaşteţi, ce autori aţi citit?

Eminescu între omagiu
şi blasfemie

„Invitaţi la spectacolul de gală pentru decernarea
Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu Mircea Dinescu,
Şerban Foarţă, Emil Brumaru, Adrian Popescu, Nicolae Manolescu,
Mircea Martin, Ion Pop, Cornel Ungureanu, Al. Călinescu,
Mircea A. Diaconu, Daniel Cristea-Enache, Vasile Spiridon,
Al. Cistelecan, Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Valeriu Stancu,
Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Marius Chelaru,
Daniel Corbu, Dumitru Ţiganiuc, Dumitru Ignat, Emanoil Marcu“

• Îi cunoaşteţi ca autori?


• Puteţi spune ceva reprezentativ despre aceşti autori?


• Îi consideraţi importanţi pentru literatura română contemporană?


• I-aţi citit?

„Nominalizaţii la premiul Opera Omnia sunt Cristian Simionescu, Ion Mircea, Nora Iuga, Dinu Flămând, Nicolae Prelipceanu. Valoarea premiului acordat de Primăria Botoşani împreună cu UPC România este de 6.000 de lei. Nominalizaţii la Premiul Opera Prima sunt Svetlana Cârstean, Aida Hancer, Cătălina Cadinoiu, Florin Caragiu şi Daniela Popa. Premiul pentru tinerii scriitori este acordat de Ministerul Culturii.“ (Ioana Matfeev, România liberă, ediţia on-line, sâmbătă 10 ian. 2009)

PS
Premiul Opera Omnia a fost atribuit poetului botoşănean Cristian Simionescu, Premiul Opera Prima botoşănencei Svetlanei Cârstean. O decizie înţeleaptă!

Accesaţi şi:

• http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/memorialul-ipoteti-zilele-eminescu.html

Eroii noştri. Normalitatea ca stare de fapt

„În 1941, elevul Onisim Cosma, de la Şcoala Pedagogică din Orhei a fost împuşcat la 27 iunie 1941; alţi elevi au primit ani grei de detenţie. Elevii erau membri ai organizaţiei antisovietice Majadahonda. Profesoara de psihologie de la aceasta şcoala, Maria Majaru, o fată tânară şi frumoasă, cum se vede din fotografia ei, a fost condamnata la 15 ani de detenţie pentru că nu i-a denunţat pe copii; era diriginta lor.“

Gleb Drăgan, O paranteză tristă a istoriei

Normalitatea ca stare de fapt

După mine acest caz este un exemplu de moralitate deplină, o tânără fată, reacţionând firesc, a întrecut prin curaj, onoare şi curăţenie sufletească mii de oameni din societatea noastră actuală, liberă şi libertină. Comportamentul ei ne oferă o măsură sublimă a demnităţii umane şi ne arată că libertatea este o stare de spirit şi nu un efect al unor circumstanţe sociale. Nu credeţi?

Valeriu Gafencu: Colindul robului

+++++Valeriu Gafencu

Colindul robului

Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului
Înjugaţi cu jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă smulsă,
Şi-i cu rugăciuni crescută.

În inima robului
Domnu-Şi face ieslea Lui
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.

Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
O fereastră de-nchisoare.
Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş
Ce-i şopteşte drăgălaş:

Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare
Unde-I Domnu-ntemniţat;
Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască Praznic mare.

© imagine Victor Roncea,
preluare de pe http://victor-roncea.blogspot.com/

Limbajul, o forma a culturii

Limbajul, o formă a culturii

Ştefan Munteanu

— O primă întrebare, stimate domnule profesor Ştefan Munteanu, care bănuiesc că nu ne va îndepărta de ceea ce ne-am propus să evocam în interviul de faţă – aniversarea a 50 de ani de existenţă a Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Timişoara. Cum se face că dvs., care veniţi din nordul bucovinean şi v-aţi făcut studiile la Iaşi, v-aţi desfăşurat cea mai semnificativă parte din cariera aici, în vestul ţării?

— La Iaşi eram, de fapt, refugiat, părinţii stabilindu-se la Alba Iulia. M-am născut în comuna Plaiul Cosminului, judetul Cernăuţi. În 1940, vecinii de la răsărit au ocupat Bucovina de Nord şi o parte din sudul provinciei, unde se afla şi satul meu, la zece kilometri sud-est de Prut. A fost un abuz, ca să nu zic jaf.

— De necontestat este că formaţia dvs. ştiinţifică datorează mult universităţii ieşene.

— La Iaşi, între 1941 şi 1945, eu am făcut filologie clasică, patru ani de greacă, patru de latina şi de lingvistică indoeuropeană, curs predat de eruditul savant şi model de profesor şi de om, Theofil Simenschy, trei ani de arheologie, iar limba română am avut-o facultativ la Seminarul pedagogic. Am urmat seminariile şi cursurile lui Iorgu Iordan, fără a fi fost obligat să dau examene. Şi, ceea ce a fost foarte important, în vremea aceea preda la Iaşi G. Calinescu. N-aş zice că l-am urmărit zi de zi, dar trei ani am fost audientul lui şi, indirect, m-a influenţat extrem de mult, fiindca eu am predat la liceu mai mult timp literatura româna decât limba latină. E necesar să fac aici o precizare, în legătura cu un moment care mi-a hotărât, probabil, destinul. Noul decan al facultăţii de Litere din Iaşi era, din 1945, C. Balmuş. La el mi-am dat licenţa, cu o teză despre Tucidide, istoric care mi se păruse foarte “modern“ şi care m-a influenţat, curios, şi în modul de a scrie, prin sobrietatea lui, prin simţul proprietăţii semantice şi realismul lui. Ei bine, dupa examen, profesorul Balmus ma chestionase asupra perspectivelor imediate pe care le aveam şi mă invitase să mă înscriu într-o formaţie recent apăruta după 23 august 1944. Aş fi avut perspectiva încadrării la Universitate, unde erau posturi libere. Dacă aş fi acceptat condiţia pusă, nu aş fi ajuns la Alba Iulia şi nici, mai târziu, la Timisoara.

— Cât timp aţi profesat în învăţământ, în Alba Iulia?

— În Alba Iulia am predat paisprezece ani. Am fost şi director vreo doi ani, apoi mi-am dat demisia… Cum s-a întâmplat aceasta, deşi nu eram membru de partid? Contează foarte mult în unele momente ca unii oameni să te cunoască. Venise la Alba Iulia un inspector de la Deva, fratele profesorului Mircea Zdrenghea din Cluj. Întâmplarea facuse să ţin, între 1947-1948, două conferinţe, la Centrul Cultural francez… Una despre Anatole France, umanistul, alta despre Sartre, la care a participat acest inspector, care nu mă cunoscuse până atunci. I s-a părut lui că am spus acolo ceva mai ca lumea… Acesta m-a protejat, ca să zic aşa, m-a apărat de unii care nu mă prea agreau, pentru că eu n-am facut temenele, nu e în firea mea. M-a propus chiar la fel de fel de premii, am primit şi Premiul de Stat, în ’54, deşi nu eram membru de partid…

— Pentru ce primea un profesor Premiul de Stat în anii aceia? Barzii vremii ştim pentru ce…

— Eu, pentru învăţământ. Am şi acum o hârtiuţă, cu premiul acesta. O hârtie, atât a fost. Pentru realizările obţinute în domeniul învăţământului, nu pentru altceva. Dar să închei cu acestea. La Timişoara am venit întâi în ’58, şi am stat numai trei luni de zile. Neavând casă, şi nici salariu, pentru că nu-mi fusese semnată încă decizia de numire ca lector suplinitor, m-am întors la Alba Iulia. I-am spus rectorului de atunci că nu puteam trai în gară, ori la câte o cunoştinţă, în bucătărie. Făceam, la un moment dat, naveta de la Arad, unde mă adăpostise un prieten. Nu aveam din ce trăi. Soţia era la Alba Iulia, cu un copil, iar aici, la Timişoara, nu aveam nimic.

— Câţi dintre profesorii care ulterior aveau să vă fie colegi erau atunci la Universitate?

— În prima serie au fost Victor Iancu, Eugen Todoran, G.I. Tohaneanu şi Ignat Bociort, la slavistică Theodor N. Trâpcea. Ei au fost primii. Apoi au fost repartizaţi absolvenţi de la Cluj, Ion Muţiu şi Lucia Jucu, nu ştiu dacă în acelaşi an sau în cel următor. În 1956 există doar anul întâi şi nu erau atât de multe cadre didactice (nu-mi place termenul, dar nu mai poţi să spui altfel). Un an-doi lucrurile au mers asa, şi după aceea au început să se caute candidaţi care să completeze posturile vacante.

— Am putea spune că învăţământul superior filologic din Timişoara a debutat printr-un import masiv de specialişti din toate provinciile româneşti.

— Aşa e. Eugen Todoran şi Victor Iancu veniseră de la Cluj, de la Bucureşti, G. I. Tohăneanu şi Ignat Bociort… iar de la Iaşi eram eu…

— Profesorul Ignat Bociort era lingvist, prin ’56.

— Da, lingvist, făcuse lingvistica la Bucureşti şi ziaristică la “Contemporanul“, cred ca şi teoria literaturii, căreia avea să i se dedice la Timişoara.

— Puteţi evoca momentul în care aţi optat pentru Universitatea de aici?

— Ca să ajung si la mine – întâmplarea a făcut ca în 1955, când eram profesor la Liceul “Mihai Viteazul“ din Alba Iulia, la Timişoara începuseră cursurile de reciclare, la Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice, pe unde toţi profesorii trebuiau să treacă pentru împrospătarea cunoştinţelor. În prima serie am fost şi eu şi atunci l-am cunoscut pe profesorul N. Apostolescu, care ne-a predat pedagogia. Invitaţia de a mă stabili la Timişoara, la Universitate, s-a produs peste un an, când l-am reîntâlnit pe profesorul Apostolescu la Bucureşti, la o sesiune de comunicări organizată de Ministerul Învăţământului în legătură cu predarea limbii române în şcoala, prilej cu care am susţinut şi eu o comunicare acolo despre lingvistică şi stilistică.

— Care a fost primul curs pe care l-aţi ţinut la Universitate?

— Introducere în filologie, dar, cum am mai spus, la Timişoara am “ancorat“ mai întâi în ’58, şi am stat numai trei luni, din motivele arătate mai înainte. Am fost rechemat după doi ani. Lipsea titularul unui curs pentru această disciplină, pentru că nu se prea ştia care este obiectul ei. Nu fusese o disciplină de predare până atunci şi n-avea tradiţie în învăţământul universitar.

— Era în 1960.

— În 1960. Eram încă director la un liceu din Alba Iulia. Până la urmă m-am stabilit la Timişoara. Am stat la un cămin studenţesc doi ani, un an singur, cu familia, celalalt.

— Vremuri eroice…

— Da, într-un fel… Eram destul de tânar pe vremea aceea, dacă acceptam ideea ca vârsta de patruzeci de ani mai ţine de tinereţe…

— Dar, ca să revenim la Universitate: ce a însemnat în acei ani Timişoara universitară pentru un filolog? Ce fel de oraş era acesta?

— Ce fel de oraş? Timişoara eu am cunoscut-o când aveam nouăsprezece ani, în 1939. Am făcut atunci o călatorie cu trenul prin ţară, însotit de doi colegi de-ai mei. Am luat-o spre Cluj, apoi, prin Oradea, la Timişoara, care m-a încântat, acesta e cuvântul… Ştiam că există aici o Politehnică, instituţie veche, cu tradiţie. Aşa că am fost pe bd. Mihai Viteazul şi am privit-o cu admiraţie… M-a impresionat ordinea de aici şi, aş zice, aerul occidental al oraşului. În faţa Casei Armatei se afla, ţin minte, un restaurant, erau mese şi scaune afara. Oamenii stăteau la un pahar de bere, dar foarte liniştiti, parcă vorbeau în şoaptă. Impresia era, de la prima ochire, de oraş civilizat, cu o “personalitate“ distinctă, greu de definit. Erau apoi tramvaiele acelea galbene…

— Pitoreşti, în felul lor. Unele aveau o platforma deschisă, în spate, permiţând celui doritor un contact direct cu strada…

— Da, da… Un oraş cu flori multe… Erau şi parcurile, care creau impresia unui oras plasat într-o pădure. Eu făcusem liceul la Cernăuţi, care este şi el un oraş cu aspect austriac, eram oarecum obişnuit cu tipul acesta de arhitectuă. Aici însă totul mi s-a părut mai rafinat, mai cochet decât ce ştiam eu despre alte oraşe. Atunci când am venit eu la Universitatea din Timişoara era o atmosferă de emulaţie. M-am simţit destul de repede timişorean, m-am integrat imediat, trecând peste neajunsuri. Dar trebuie să spun că, exceptând doi-trei, cei mai mulţi dintre cei nou-veniţi eram, într-un fel, debutanţi… Singur Eugen Todoran avea o activitate de luat în seamă… Desigur, şi G.I. Tohaneanu, autor al multor articole pe teme diverse, publicate în revista “Cum vorbim“. Între numele mai cunoscute era şi Victor Iancu, cu doctoratul la München. Avea studii, multe admirabile. Din păcate, el nu a mai scris apoi aproape nimic. I s-a tăiat pământul de sub picioare, pentru că estetica nu se mai preda, sau, în orice caz, se preda la un anume nivel…

— Victor Iancu a fost, prin studiile publicate în anii ‘40, un nume care se impunea în spaţiul esteticii româneşti. Ulterior, un deceniu şi mai bine, formaţia fenomenologica a lui Victor Iancu, care beneficiase de o foarte serioasă şcoală germană, ca să nu mai vorbim despre estetică, în general, deveniseră subiecte indezirabile, oficial…

— Dupa 1950 nu s-a pierdut, formal, disciplina, se preda estetica marxistă, numai aceasta se mai putea face. De aceea Victor Iancu a trebuit să treacă la literatură universală…

— Ca şi Tudor Vianu, de altminteri…

— Da, însă lui Victor Iancu i-a fost ceva mai greu, a facut faţă el, dar nu a putut recolta spre publicare decât foarte puţin din preocuparea aceasta de literatură universală. Nu era domeniul lui, el era acasă în estetică. Era influenţat de esteticienii vremii, mai ales germani, cum ai remarcat. Pentru epoca aceea, a fost un teritoriu cultivat de el, şi care îi apartine. Cu cine se poate vorbi despre el? Cu Deliu Petroiu… Mai ales că relaţiile erau de amiciţie, aproape, între ei.

— Între profesorii cu o activitate remarcabilă, în primul deceniu după înfiintarea Filologiei timişorene, s-a numărat şi Gheorghe Ivănescu, despre care am vorbit mai înainte…

„Gheorghe Ivănescu a deschis
drumul cercetării lingvistice adevărate la noi. [...] Istoria limbii române. O carte în care «te înspăimântă» erudiţia lui“

— Cred că nu exagerez când spun că el a deschis drumul cercetării lingvistice adevărate, la noi. Pentru că până la el nu exista, s-o spunem fără înconjur, o concepţie limpede despre lingvistică. Eram la început. G. Ivănescu vine cu ştiinţa lui uriaşă şi cu domeniile lui atât de variate de cercetare, cu autoritatea lui ştiinţifică, şi impune un mod de a gândi lingvistica, în spiritul critic al “şcolii iesene“, concept ilustrat cu deosebire de Ibrăileanu…

— Îl cunosteaţi de la Iaşi pe profesorul Ivănescu?

— L-am cunoscut bine. Dar nu l-am avut asistent. A fost o vreme asistentul profesorului Iorgu Iordan, apoi a plecat ca bursier la Roma, trecând ulterior pe la Paris si München. Este un renascentist. Nimeni nu s-a extins aşa de mult asupra atâtor domenii. În toate s-a manifestat şi, din păcate, nu a putut să-şi adune în mai multe volume tot ce a scris. Abia spre sfârsitul vietii şi-a publicat cartea la care se gândea mai demult, Istoria limbii române. O carte în care “te înspăimântă“ erudiţia lui. [...] Dar nu am avut norocul să rămână prea mult printre noi. În 1981 a apărut Gramatica comparată a limbilor indoeuropene în colaborare, post mortem, cu Th. Simenschy, de la ale cărui studii porneşte şi pe care le completează. Un volum masiv de 500 de pagini şi un monument de erudiţie.

— Câţi ani a predat la Universitatea de aici ?

— Vreo şapte. Din 1962… G. Ivănescu venise aici de la Bucureşti, încadrat fiind cu gradul de conferenţiar. De la Sibiu, unde a fost muzeograf, la Muzeul Bruckenthal, a venit Victor Iancu. Fusese conferenţiar la Universitatea din Iaşi. Peste vreo doi ani a fost scos din învăţământ, alături de mulţi alţii…

— Ce impresie făcea G. Ivănescu?

— Cei care l-au cunoscut îndeaproape au rămas cu imaginea unui om devotat total studiului, ceea ce ne-a impresionat profund. Un rar model de corectitudine şi modestie. Era un om care punea preţ numai pe muncă. Pe nimic altceva… Părea de altfel să nu trăiască în lumea asta. El era într-o lume ideală. Iată o întâmplare care spune multe despre el. Ileana Oancea, care îi fusese studentă la romanistică, a rămas şi succesoarea lui la această disciplină – un domeniu foarte larg, după cum foarte bine ştii. Îi ceruse, deoarece conducea seminarul de romanistică, să înveţe de îndată franceza veche. Aşa concepea el lucrurile: să stai, zece ore pe zi, şi să înveţi franceza veche… Avea şi o generozitate a lui, care era un apanaj al omului… Primea reviste din strainatate… le împărţea de îndată la toţi. Din studiile lui am înţeles care sunt principiile cercetării stilistice şi ale limbii literare. A fost un deschizător de drum. A plecat apoi la Craiova şi în cele din urmă a revenit la Iaşi. E o istorie complicată aici. Într-un mod similar s-au petrecut lucrurile şi cu Ovidiu Bârlea, cel mai de seamă folclorist contemporan al nostru. Posibil ca profesorul Mihai Pop să fi fost mai ancorat în teoriile noi decât Bârlea … Totuşi…

— Generaţia mea îi avusese la Folclor pe Gabriel Manolescu, Ion Iuliu Popa, Vasile Creţu…

— Da, Creţu a fost o capacitate, din păcate s-a stins prea devreme. Dar să revenim la Bârlea, care era atunci cercetător la Institutul de Folclor. A fost chemat aici de Eugen Todoran, care cedase cursul de folclor, pentru a rămâne numai cu perioada literaturii clasice. Bârlea venea săptămânal de la Bucureşti să-şi ţină cursul. Foarte temeinic, foarte informat… Cursurile lui s-au bucurat de o mare audienţă. Fusese timp de un an conferenţiar suplinitor. Când s-a pus problema definitivării pe post, a fost respins. Nu vreau să intru în amănunte. Nu doresc să arunc o umbră asupra nimanui, deşi umbre plutesc multe asupra oamenilor. Probabil că aşa a fost totdeauna. Bârlea a fost şi scriitor. A publicat şi două cărţi despre oamenii din Munţii Apuseni. După părerea mea, ceea ce este Creangă pentru Moldova, reprezintă el pentru Munţii Apuseni.

— Să revenim la profesorul G. Ivănescu… Impusese, colaboratorilor, un stil de muncă… Si poate mai mult decât atât…

— Aş dori să subliniez că Ivănescu a venit cu intenţia de a crea cu noi un centru de cercetare ştiinţifică. Nu ştiu în ce măsură a reuşit. Ne-a insuflat însă spiritul rigorii în cercetare. Era foarte sever în privinţa aceasta, el, care, ca om, era firesc, neprotocolar şi comunicativ. A trăit singur aici multă vreme, până i s-a repartizat o locuinţă cu două camere… Trăia ca un sihastru, înconjurat de cărţti… La el n-aveai unde să stai decât pe o ladă… Nu avea mobilă, nu avea nimic, soţia lui era la Bucureşti. El insista mereu că fără o lectură aprofundată a cărţilor fundamentale şi fără cunoaşterea riguroasă a faptelor risti să sapi pe un teren steril. Era extrem de bine informat şi la curent cu ultimele apariţii din domeniu, cu studiile apărute în strainatate. Începuse, prin ’63, dezgheţul…

— Micul dezgheţ politic în România, o relaxare care, de altfel, n-avea să dureze prea mult… Lingvistica, totuşi, rămăsese şi în anii anteriori un teritoriu privilegiat, ori cel puţin nu atât de expus imixtiunilor dogmatice ca alte sfere ale culturii…

— Fusese totuşi, la începuturile anilor ’50, infestată şi ea de stalinism, fără ca acesta să facă prea mult rău. Apăruse în ’51 o broşură despre problemele lingvisticii sub semnătura lui Stalin.

— Probabil dezbătuta şi citată, în epocă, aşa cum s-au petrecut şi mai apoi lucrurile cu opurile atribuite altor personaje de tristă amintire…

„ O spun cu toată convingerea: nimeni nu m-a obligat să-l citez nici pe Stalin şi nici pe alţii din cei aflaţi la putere“

— Da, da… S-a repezit multă lume la ea… Era, într-un fel, obligatoriu… Nu ştiu totuşi cât de obligatoriu… Lucrurile aşa au fost, în mare masură. Totuşi, o spun cu toată convingerea: nimeni nu m-a obligat să-l citez nici pe Stalin şi nici pe alţii din cei aflaţi la putere. Eu am publicat până acum vreo douăsprezece cărţi, de lingvistică, stilistică şi de memorialistică – şi vreo şase-şapte cursuri. Nu exista în ele nici un slogan, nici un nume de lider de partid. Poate unii au fost fortaţi s-o facă, ori sfătuiţi, cei care se ocupau de istorie. Am publicat împreuna cu Vasile Târa, în ’68, Istoria limbii române literare, apărută în două ediţii în Editura Didactică şi Pedagogică. Era prima istorie a limbii literare completă. A fost foarte bine primită, au scris mulţi despre ea, Al. Graur şi alţii… Nu mi s-a impus să citez pe nimeni… (Dar poate ca unii o faceau din proprie initiativa, se pare, nu stiu.)

— Ce secţii erau în acei primi ani de Filologie timişoreană?

— Erau secţiile română-germană şi română-rusă. Cadre puţine, mai mult tineri. Noi, cei care eram mai în vârstă, aveam sentimentul unei mari răspunderi. Ca să mă întorc la mine, a trebuit să depăşesc un fel de handicap, pentru că trebuia să fac cursuri pe care nimeni nu le prea accepta. De pildă, cursul de Introducere în filologie sau Istoria limbii române literare, o disciplina care nu se predase nici ea pâna atunci…

— Era totuşi tentant…

— Tentant, da, dar exista întrebarea – de unde porneşti şi unde te opreşti? Studiezi istoria limbii ca limbă de cultură sau evoluţia ei, a normelor, care duc de la dialect la limba naţională? Studiezi ramificaţiile ei funcţionale, ca limbaj artistic, limbaj administrativ şi limbaj stiinţific? Nu era clar, deşi urmăream ce se scria în domeniu. Uite, de pilda, Introducere în filologia română… Ce înseamna aceasta? Filologie în sensul strict al cuvântului, de critică de text? Filologie în înţelesul larg, de studiu al limbii scrise? Şi atunci, fără să insist prea mult, n-aveam niciun fel de indiciu… Nu ştiai (cel puţin eu) unde trebuie să te opreşti… N-am avut colaboratori cu care să mă consult, dar am găsit înţelegere la colegii germani: la profesorii Johann Wolf şi la Rudolf Hollinger… Învăţatul Johann Wolf preda şi el Introducere în filologia germană. M-am adresat lui, iar el, foarte binevoitor, mi-a pus la dispoziţie cursul sau. Mi-a fost extrem de util.

— Prin anii ’70 se profila un început de normalitate. Se tipariseră, de bine, de rău, o parte din cursurile de bază care erau predate.

— La disciplinele pe care le-am predat – şapte la număr – am căutat să redactez la scurt timp cursuri menite să le folosească studenţilor ca instrument de lucru elementar. După care n-aveau decât să parcurgă ce doreau ei şi ce găseau. În primul rând era nevoie de elementele de bază, de abecedarul disciplinei. Le-am conceput cum m-am priceput, iar după câtiva ani le-am publicat. La Introducere în filologie s-au adaugat Principii de stilistică, apoi un curs de Istoria doctrinelor lingvistice. Am mai predat şi limba română contemporană, precum şi latina şi greaca. Toate acestea m-au făcut să mă cam risipesc. Nu m-am putut concentra prea mult asupra fiecarei discipline în parte. Am făcut eforturi să mă ocup de limba literară şi de stilistică, aceasta devenită cu timpul disciplina “favorită“. Am realizat ceva şi aici, şi am satisfacţia că, sub îndrumarea profesorului Ivănescu, atunci când mi-am susţinut doctoratul, m-am gândit să fac o lucrare de stilistică generală. Teza am publicat-o după patru ani şi, spre surpriza mea, am primit Premiul Academiei.

Ştefan Munteanu, Limbajul, o formă a culturii, fragment, Orizont, nr. 10 / 27 octombrie 2006

„Stalin a furat manuscrisul unui mare lingvist român, Gh. Ivănescu”

„Ambasadorul României la Moscova
era acad. Iorgu Iordan,
care a cam colaborat
cu ocupantul-eliberator.“

Constantin Preda: Domnule Tudor Nedelcea, am citit în cartea dumneavoastră, Moldovean, vlah sau român?, text trilingv (în limbile română, sârbă şi bulgară) o afirmaţie absolut surprinzătoare: că „tătucul” Stalin a furat cartea unui lingvist român, pe care apoi a publicat-o sub semnătura sa. Detaliaţi, vă rog, dacă se poate, acest caz!

Tudor Nedelcea: Este un abuz grav, pe care „eliberatorul” ocupant, I.V. Stalin, l-a săvârşit nu numai asupra teritoriului ţării noastre, furându-ne Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa (Insula Şerpilor am făcut-o noi cadou, dintr-un servilism ancestral, printr-o chitanţă de mână), asupra resurselor subterane şi agricole, prin impunerea de cote inimaginabile. Trebuia să dai cote mai mari, la stat, decât produceau găina, porcul,vaca sau oaia. Apăruse chiar şi un banc: Bulă e întrebat de învăţătoare ce se cultivă în România, iar răspunsul acestuia este extrem de dur: „În ţara noastră se cultivă grâu, porumb, cartofi şi... se/cară la Moscova”.

Stalin şi oamenii săi de la Bucureşti (ai căror fii, azi, condamnă comunismul) au atentat nu numai la istoria noastră, la valorile noastre naţionale, dar şi la sufletul românilor, tot prin intermediul cozilor de topor bucureştene (Stalin ar fi afirmat că nu are în tot U.R.S.S.-ul său drag atâtea topoare câte cozi se află în România).

Prin tratatul de pace impus, cu acordul Aliaţilor, România era obligată să distrugă toate cărţile care ar fi putut atenta la „ideile” noului regim bolşevic impus la Bucureşti (cele mai cenzurate şi epurate cărţi aparţineau lui Nicolae Iorga şi Mihai Eminescu), să remită arhivelor din Moscova toate documentele istorice care pomenesc de Basarabia, Bucovina, Herţa, adică de ţinuturile furate.

Să revenim la furtul acestei cărţi, lucru nemaiauzit într-o lume civilizată.
Trăiam, atunci, într-o lume civilizată?! Ei, bine, I.V. Stalin a vrut să devină şi lingvist. Şi nu unul oarecare, ci unul de geniu. El voia să dovedească istoriei că nou creata Republică Socialistă Sovietică Moldovenească (în urma celui de-al Doilea Război Mondial) este independentă, iar locuitorii săi n-au nicio legătură etnică, culturală sau lingvistică cu românii din Ţară. Voia să impună „limba moldovenească” o limbă inexistentă, care să fie total diferită de limba română şi, pentru aceasta, a semnat o lucrare de lingvistică: Cu privire la marxism în lingvistică.

Şansa lui a fost că, la Universitatea din Iaşi, tocmai îşi trecuse doctoratul un tânăr lingvist (ulterior devenit savant), Gh. Ivănescu, cu o teză despre Probleme actuale ale limbii române. Teza se baza pe cercetări ştiinţifice şi profunde. Oamenii lui Stalin i-au furat această lucrare, nepublicată, pe care „tătucul” a folosit-o în lucrarea sa de ...lingvistică. Desigur, principiile de bază ale limbii române le-a preluat aşa cum erau scrise, adică corect, dar contribuţia lui Stalin a constat în faptul că a creat o nouă limbă, „limba moldovenească”. Această idee aberantă nu figura în lucrarea lui Gh. Ivănescu. Să amintim că în acea perioadă, ambasadorul României la Moscova era fostul lui profesor, acad. Iorgu Iordan, care a cam colaborat cu ocupantul-eliberator.

Constantin Preda: Şi autorul cărţii, Gh. Ivănescu, unchiul marelui poet Cezar Ivănescu, n-a protestat?

Păi se putea protesta public pe vremea aceea? Gh. Ivănescu, un om de ştiinţă, dar de caracter, s-a plâns că nu poate să-şi publice teza de doctorat, dar în loc să i se dea dreptatea cuvenită, a fost îndepărtat de la Universitatea din Iaşi (cât mai departe de Imperiul roşu), la Timişoara, apoi la Craiova.

Constantin Preda: Spuneţi-mi mai multe date bibliografice despre această mare personalitate lingvistică.

Tudor Nedelcea: Gh. Ivănescu s-a născut la 2 noiembrie 1912, în comuna Vutcani-Vaslui şi a murit la 3 iunie 1987 la Iaşi. A absolvit, în mod strălucit, Facultatea de Litere şi Filosofie de la Iaşi, dar şi alte facultăţi similare din Paris şi Roma. Doctor în filologie, în 1946. A parcurs toate treptele carierii universitare: asistent la Universitatea „A.I.Cuza” din Iaşi (1935-1945), profesor suplimentar (1945-1948) şi apoi titular la aceeaşi universitate (1948-1952).

A fost îndepărtat din învăţământul universitar (ca şi G. Călinescu, în timpul lui Stalin, trecut cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară din Iaşi (1952-1955), apoi „trimis” ca profesor, întâi la Timişoara (1962-1969), apoi la Craiova (1969-1971), în capitala Băniei ocupând şi funcţia de director al Centrului de Istorie, Filologie şi Etnografie al Academiei Române, după care revine la universitatea ieşeană (1971-1982), de unde se pensionează, rămânând profesor consultant până la sfârşitul vieţii.

La 3 februarie 1965 este ales membru corespondent al Academiei Române. Este autorul a numeroase cărţi de lingvistică, apreciate în ţară şi în străinătate : Probleme capitale ale vechii limbi române literare (1947), Istoria limbii române (1980), Lingvistică generală românească (1983), Constituirea unei fonetici (1939), Gramatică şi logică (1963) etc.

Constantin Preda: Acest furt ordinar al „tătucului” Stalin din opera ştiinţifică a unui mare lingvist român şi crearea unei limbi artificiale – limba moldovenească – au avut urmări negative?

Tudor Nedelcea: Au avut şi au în continuare. Ca şi testamentul lui Petru cel Mare privind expansiunea teritorială rusească (aplicat atât de regimul ţarist, cât şi de cel sovietic), inventarea acestei limbi moldoveneşti a avut şi are un efect politic năucitor: s-a creat o mare diversiune şi diviziune în rândul populaţiei româneşti din Basarabia şi Bucovina. Unii se consideră moldoveni, alţii români şi, astfel, în timpul alegerilor, comunitatea românească din aceste două provincii nu poate întruni numărul de voturi spre a-şi trimite reprezentanţi în parlamentele ţării în care convieţuiesc.

Aceeaşi minciună crasă şi diversiune periculoasă se practică şi în Valea Timocului (atât bulgăresc, cât şi sârbesc), unde românii de aici (atestaţi documentar de veacuri) sunt diferiţi de „vlahi/vlaşi”, o etnie considerată fals diferită de cea a românilor şi vorbesc limba „vlahă”, în concepţia politrucilor din cele două ţări, iar drept rezultat este netrimiterea de parlamentari sau consilieri români în forurile legislative din acelaşi motiv: neîntrunirea numărului suficient de voturi. Dar mai este o realitate crudă, dureroasă: o parte din etnicii români din Basarabia, Bucovina, Valea Timocului, deşi cunosc acest adevăr ştiinţific, continuă să servească interesele oficialităţilor.

În zadar, Academia Română a emis mai multe comunicate prin care demonstrează denumirea ştiinţifică a limbii – română, şi nicidecum moldovenească, vlahă sau aromână –însă „colaboraţioniştii” români se declară, în continuare, în statisticile oficiale ale acestor ţări, de altă etnie, diferită de cea română. Când politicul se amestecă în ştiinţă, rezultatul este un dezastru!

Constantin Preda , interviu cu prof. dr. Tudor Nedelcea, preşedinte al Fundaţiei
„Scrisul Românesc“, Expresul de Sud, 21 august, 2008

Accesaţi şi:

• Gheorghe Ivănescu: Probleme capitale ale vechii limbi române literare (http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/gheorghe-ivnescu-problemele-capitale.html)

Sunetul Libertăţii

+++++ Radu Gyr

Basarabie robită

Din Bugeac până ’n Hotin,
bubă neagră şi venin.
Din Orhei până’n liman,
junghi şi ţeapă de catran.
Cerul supt, cu şolduri slabe,
stă’ntr’o rână pe cocioabe.
Zarea zace ’nvineţită
ca o piele tăbăcită.
Mlaştinile, în pustie,
fumegă otravă vie.
Putrezi, racii şi răspării
pe sub secetele ţării.

Luna pare ştreang şi cange, –
soarele, pe picioroange...
Iese Foamea’n drum oloagă,
răşchirată pe mârţoagă,
şi cum horcăe, beteagă,
la oblânc, într’o dăsagă,
sună numai căpăţâni
şi ciolane de rumâni.

Iese Foamea’n drum jegoasă,
luna-i stă pe umeri coasă.
Când rânjeşte,
pârjoleşte,
şi când geme,
ca’n blesteme,
vine molima – strigoiul –
ca să joace ţonţoroiul.

În amurg, ’naintea porţii,
văduvele-şi chiamă morţii.
La răspântii, ca besmeteci,
plâng orfanii, trenţe, peteci,
umbre de sperietori
pentru corbi şi pentru ciori.
La răscruci,
bătrâni năuci
scuipă scrum, oftează tuci,
îşi fac cruci
şi trec năluci...

Gem căruţe spre Tighina
cu oftica şi neghina.

Foame... pielea stă pe oase
ca o scoarţă viermănoasă.
Foame... pântecul se suge,
prins de şiră cu belciuge.
Foame... cleiul mâinilor
lins de limba câinilor.

Apele din Cogâlnic
înghit stârvuri de calic,
dar la praznic venetic
joacă luna din buric...

Ghiare lacome, de ciumă,
prind oftatul şi-l sugrumă,
şi pe drumuri lungi de brumă
smulg troiţele din humă.
Sub harapnice cu sfârcuri
cad bisericile’n smârcuri.
Strâmb, prin şanţuri cu nămoale,
numai cântecul de jale
mai cutează să rămâie
împăiat ca o momâie...
Peste viaţă, peste ţară,
boleşniţa ca o fiară,
iar de-a lungul şi de-a latul
veneticii ca bubatul...

Uite, ghiara hrăpăreaţă
cum ne’nfulecă din viaţă,
şi ne fură soarele,
sângele, hambarele,
ziua, dimineţile,
cerul şi fâneţile, –
şi ne lasă,
si ne lasă
numai foame şi pucioasă
şi luna rânjind, cleioasă,
lângă geam proptită’n coasă...

Foamea

Parcă de veacuri, parcă de cinci ani
n’am mai prânzit, n’am mai şezut la cină.
Parcă de veacuri, parcă de cinci ani,
am suge fier, am roade bolovani,
am hăpăi moloz şi rogojină.

În foamea noastră vâjâie păduri,
se cască mări, se surpă munţi din coame.
În foamea noastră vâjâie păduri,
şi parcă din străbuni sau din scripturi,
de la’nceputul lumii ne e foame.

Ziua pândim cu nările în vânt
năluca unui abur de mâncare.
Ziua pândim cu nările în vânt,
poate din cer, din iad, sau din mormânt,
or să ne-arunce resturi ca la fiare.

În bezna nopţii ne visăm strigoi,
că ne-ospătăm din câte-un hoit fierbine.
În bezna noptii ne visăm strigoi,
dar numai moartea rupe hălci din noi,
ea singură înfulecă morminte.

Imn morţilor

Morminte dragi, lumină vie,
sporite’ ntr’ una an de an,
noi v’ auzim curgând sub glie,
ca un şuvoi subpământean!

Aţi luminat cu jertfe sfinte
pământul, până’ n temelii,
căci arde ţara de morminte,
cum arde cerul de făclii.

Ascunse’ n lut, ca o comoară,
morminte vechi, morminte noi,
de vi se pierde urma’n ţară,
vă regăsim mereu în noi!

De vi s-au smuls şi flori şi cruce
şi dacă locul, nu vi-l ştim,
tot gândul nostru’n el v’aduce,
îngenuncheri de heruvim.

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane.
Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
noi am facut din voi icoane,
şi vă purtam pe frunţi cununi.

Nu plângem lacrima de sânge,
ci ne mândrim cu-atâţi eroi.
Nu! Neamul nostru nu vă plânge,
ci se cuminecă prin voi.

+++++ Valeriu Gafencu

Mi-s ochii trişti

Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea şi îndelungă alergare
Şi plânge ca o pasăre rănită.
Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să sui Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.
Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca şi altădată,
Îngenunchez ’naintea Ta plângând
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.

Trăiesc flămând

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie
Frumoasă ca un crin din Paradis.
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.
Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
şi-mi primeneşte sufletul de zgură:
Atunci Iisus de mine mult se-ndură,

Refren:
Nu plângeţi că mă duc de lângă voi,
Sau c-o să fiu zvârlit ca un gunoi,
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir.
Sub crucea grea ce mă apasă sânger,
Cu trupu-ncovoiat din cer coboară-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.
Mă plouă-n taină razele de soare
M-adapă Iisus cu apa vie,
Grăuntele svârlit în groapa-nvie
Cu viaţa îmbrăcat-n sărbătoare,
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.

„Potirul florii e o-mpărăţie“

Libertatea este o valoare individuală, fiecare individ accede la atâta libertate câtă poate suporta, cred că fiinţa umană este înzestrată în mod natural cu o aspiraţie către libertate, formele şi alchimia „neagră“ prin care această stare se poate altera îmi scapă şi chiar dacă le-aş înţelege pe deplin tot nu le-aş aduce în discuţie acum, aici doresc să evidenţiez latura luminoasă pentru că aceasta ar trebui să ne fie călăuză şi nu acea parte tenebroasă a lumii.

Ştim din istoria recentă că cei care generează Răul nu au nicio stavilă, că nicio măsură nu mai este prea mare atunci când cei care guvernează ţări şi conduc popoare sunt atinşi de întuneric, pentru că atunci singura unitate care dictează este lipsa măsurii. Perioada comunistă este o mărturie în acest sens. Omul ca element al societăţii şi ca făuritor al istoriei recente a trecut prin experienţe cumplite. Închis în puşcării, mutilat, ajuns o rană vie sângerând mir, nu a cedat, a rămas Liber, a învins Răul, şi prin această suferinţă eliberatoare şi noi, acum, şi în veci, suntem învingători. Nu uitaţi, în temniţele comuniste deţinuţii erau Liberi!

Ar trebui să le fim recunoscători. Prin sfinţenia lor ne-au salvat sufletele. Atunci când, prinşi în prea-plinul zilei, uităm adeseori, cu toţii, că acolo au murit fraţii noştri de ţară, de sânge şi de suferinţă să ne oprim o clipă şi să ne amintim de jertfa lor. Jerta lor este temelia „curăţeniei“ viitorului nostru. Să ne rugăm şi să le rostim versurile:

„Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie

Frumoasă ca un crin din Paradis.

Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
şi-mi primeneşte sufletul de zgură:
Atunci Iisus de mine mult se-ndură“

Acum sunt ale noastre.

Mineriada din 13-15 iunie 1990. „Crima e aplaudată pe străzile Bucureştiului“. Bucureştiul însângerat (II)

„Crima este aplaudată pe străzile Bucureştiului atât mi-a declarat poetul Cezar Ivănescu în ziua de 14 iunie, la prânz, la Spitalul de Urgenţă. E bătut, desfigurat de minerii care au venit să apere tânăra democraţie de după revoluţie.“

(O plimbare prin cetatea fără căpătâi, G. Arun, revista 22, 22 iunie 1990, p. 11)















45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare


În căutarea ţapilor ispăşitori

Vineri seara, 10 ianuarie, poetul Mihail I. Vlad din Târgovişte mi-a adus vestea arestării lui Miron Cozma...

Încă o dovadă, pentru mine, că şi pe lumea asta există un Dumnezeu!... Trebuie strânşi criminalii care umblă liberi pe străzi, în afară de unul, care nu umblă chiar pe străzi, dar se poate ajunge şi la acela... Ultima dată stătea la Cotroceni.[...] Cum nu-mi place să-mi facă nimeni viaţa, cu atât mai puţin îmi place să mi-o scrie alţii, şi de aceea, pentru ca cititorul român să fie mai bine informat, nu doar de comsoliştii revistei 22 care aud că au publicat un fel de Carte Albă a mineriadei, voi încerca şi eu să relatez exact ceea ce mi s-a întâmplat în 14 iunie 1990, în Bucureşti...

În noaptea de 13 iunie, însoţit de fiica mea adoptivă [...] condusesem la Gara de Nord o nepoată din Bistriţa-Năsăud, Delia, şi la întoarcere am mers, pe jos, prin Piaţa Victoriei, ticsită de armată şi popor... Îngrijorat mai mult de soarta transmisiei fotbalistice de la televizor, decât de soarta Guvermului, am intrat în discuţie cu un ofiţer sobru al M.F.A. care privea totul cu un dispreţ de bronz pe figură... Mi-a spus că totul e sub control, dacă nu s-ar isteriza „ăla“: mi-a dat asigurări că şi transmisia fotbalistică se va relua...

M-am calmat, numai, pe la Piaţa Romană, mi-au ajuns la ureche nişte vorbe îngrijorătoare: oamenii povesteau despre linşaje, vendete desfăşurate, cu martori, pe străzi...A doua zi probabil nu aş fi ieşit din casă, dacă nu venea să mă ia Miron Manega (Dumitru Manea) [...]...

Părăsisem Uniunea Scriitorilor obligat, deoarece fusesem în martie dat afară, ilegal, de la revista Luceafărul de securistul Mircea Dinescu şi banda lui, încercasem cu un alt escroc, Victor Eduard Gugui, fost cenaclist de-al meu, să reîntemeiez Societatea Scriitorilor Români, am realizat că va fi un eşec (toţi erau traşi de sforicele, ăsta, Gugui, uite-aşa, întâmplător, se combinase c-o „jurnalistă“ americancă venită să şeadă în România, în preajma Revoluţiei ca pe ghizdul fântânii!), şi, simţind că fug de-un hoţ şi dau de doi, cu un restrâns grup operativ mi-am schimbat sediul S.S.R.-ului, din clădirea unde funcţiona Baricada lui Gugui, într-un apartament de pe Bulevardul Magheru, oferit „generos“ de un alt dubios personaj, D.C. Calmuschi, prieten al unuia din „oamenii mei“, Gheorghe Şerban... Acest „generos“ D.C. Calmuschi e actualmente, cu nevastă-sa, în Elveţia, „plantat“ pentru a doua oară, prima oară părăsise România înainte de 1989, deşi se afla în poziţia avantajoasă de director la „Ciclop“, Service-ul de pe Magheru...

În drum spre noul „sediu“ de pe Magheru, mergând pe jos pe Bulevardul Dacia, Miron Manega mi-a anunţat venirea minerilor în Bucureşti şi de asemenea mi-a spus că „vandalismul legionar“ de care vorbea omul cu „limbă comunistă“ începuse cu adevărat... fără obiect... Piaţa Universităţii era evacuată... am tras o fugă până acolo... Banda lui Miron Cozma era furioasă, cred, în primul rând pentru că nimeni nu-i opunea nici o rezistenţă; au apărut apoi tovarăşii securişti cu cămăşi albe şi cravate, au început să-i organizeze pe mineri, au venit trotuarele pline de femei grăsane, deformate de trudă şi ură care aplaudau, toţi chelnerii Bucureştiului şi fiesta a început să se anime... Până să apuc să-i bag în casă pe cei care mă însoţeau, am mai avut timpul să văd de departe, pe Magheru, cum îl umflau pe Ernest Maftei nişte inşi într-o limuzină neagră, „Mercedes“ vechi, cred, limuzină care a bântuit Bucureştiul toată ziua, cu un ins şezând pe locul mortului, în faţă, lângă şofer şi ţinând mâna dreaptă scoasă pe fereastră şi fluturând o bâtă... A apărut de vreo două ori şi în după-amiaza zilei, la Spitalul de Urgenţă, depunând câte un bărbat aproape omorât în bătaie şi plecând cu aceeaşi fluturare sinistră de bâtă...

Mi-am dat seama că e imprudent să mai rămânem în stradă, mai ales că începuseră să apară şi camioane pline cu „mineri“ fluturând bâte... Am urcat în apartamentul d-lui Calmuschi, şi cum se întâmpla să fie ziua unuia dintre băieţi (a lui Gheorghe Şerban), sărbătoritul a deschis o sticlă de şampanie, ne-am aşezat la masa mare din salon şi le-am interzis tuturor să mai iasă în balcon, de unde se vedeau lucruri îngrozitoare: văzusem eu însumi un bătrân de vreo 80 de ani smuls de pe trotuar şi aruncat într-o limuzină, doi studenţi loviţi cu o bardă de mineri, şi alte asemenea... Colac peste pupăză, a apărut Adrian Dafir (Vasile Negru), pe care-l făcusem la repezeală Vice-Preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, [...], în locul lui Gugui: Adrian Dafir era galben ca turta de ceară, venea direct din Piaţa Universităţii şi asistase la un omor, minerii îl loviseră în ceafă pe un student cu bâtele şi studentul se prăbuşise mort la picioarele Vice-Preşedintelui meu care abia mai bâiguia... Ceva îmi spunea că lucrurile nu se îndreaptă spre un final fericit şi aş putea defini acest ceva prin acumularea de persoane cuprinse de nervozitate diabolică... Chiar şi după sosirea lui Adrian Dafir, am avut situaţia sub control; deşi am mai ieşit sporadic pe balcon să privim în stradă, nu am atras atenţia nimănui... Dar am simţit că pierd controlul situaţiei la apariţia unuia, Niţă, român întors în ţară din R.F. Germania, liberal de-al lui Cîmpeanu şi care mai luase o bătaie şi pe la Suceava... Omul, „refeghist“ liber, cu mâinile pline de ghiuluri şi cu nevastă nemţoaică, se revolta mereu, făcea naveta de la masă la balcon, până ne-a scos pe toţi pe balcon: eram numai bărbaţi, cu excepţia Alexandrei, soţia lui Gheroghe Şerban... fragilă ca un bibelou...

Am fost stâlcit de nenumărate ori în bătaie pentru această slăbiciune pe care o am pentru victime

Pe Bulevardul Magheru situaţia se schimbase un pic... De unde până atunci „minerii“ defilaseră paşnic, călăuziţi de securiştii în cămăşi albe şi escortaţi de maşinile Poliţiei, acum rândurile erau oarecum boţite, pentru că la Piaţa Romană, băieţii care vindeau ziare, se pare, ripostaseră şi ei cu reteveiele la violenţele minerilor şi apoi o şterseseră în intrarea de la metrou, babele de pe la ferestrele blocurilor de pe Magheru, cu penultima respiraţie scoseseră un chiot de huo, şi „salvatorii“ lui Iliescu primeau prost duşul rece administrat de curajoasa vârstă a treia: e drept că la „Grădiniţa“, vis-a-vis de blocul nostru, în faţa restaurantului aplaudau atâţia securişti în cămăşi albe, că-ţi reveneau bătăile inimii la loc... Confruntarea dintre aplauzele securiştilor şi huiduiala noastră ne-a fost fatală... pentru mine, însă, pot spune că a fost salvatoare, deoarece, având rău de înălţime eram gata-gata să mă arunc în cap de la balcon meduzat de atrocităţile pe care le priveam pe trotuar... Dacă nu ar fi izbucnit chiar atunci huiduiala, sigur mă aruncam... pentru că nu mai suportam să văd ceea ce vedeam... Am fost stâlcit de nenumărate ori în bătaie pentru această slăbiciune pe care o am pentru victime, nu e nimic care să-mi facă onoare, e mai degrabă un disimulat instinct sinucigaş...

Securiştii în cămăşi albe ne-au reperat, ca şi chelnerii securişti, şi gospodinele şi deşi ne-am retras în grabă din balcon, de jos a început să curgă o ploaie de sticle aruncate în ferestre...Dacă aş fi fost singur, cu experienţa pe care o am, aş fi scăpat din capcana pe care o reprezenta pentru noi, în acea clipă, acel apartament...Am ales soluţia cea mai proastă, să rămânem în apartament, jos, la intrarea blocului, uşa masivă în fier forjat era pe cale să cedeze, băieţii erau profesionişti redutabili: am baricadat cu mobila din apartament şi uşile de acces spre camera centrală, cu balcon, în care eram strânşi, Alexandra Şerban a început să sune la serviciul de paşapoarte, unde tatăl ei era ofiţer, să încerce să ne trimită un echipaj de poliţie, să ne salveze... nu s-a putut... Am realizat cu puţin înaintea începerii masacrului că d-l Calmuschi nu era cu noi, tocmai ieşise să-şi parcheze mai convenabil una din cele două limuzine pe care le avea şi nu se mai întorsese... Când am fost convins că nu mai e nimic de făcut, uşa dublă a camerei începând să cedeze într-un colţ de sus, m-am postat în faţa uşii...[...]

Am leşinat de câteva ori

Potopiţi de loviturile de bâtă ale celorlaţi „mineri“ care pătrunseseră în salon într-un iureş nebun, eu, personal, am uitat de prima mea intenţie ucigaşă şi mi-am apărat cu mâinile necontenit capul: noroc că încheieturile mâinilor îmi erau protejate de apărătoare de mâini, am avut întotdeauna încheieturile prea slabe în raport cu forţa umerilor şi a pumnilor, de aceea şi în meciurile de box trebuia să mi se facă un bandaj special să-mi protejeze încheieturile, mâini de pianist obligate să boţească feţe de piatră...

Ştiind să mă apăr, deşi am primit [...] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leşinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prăbuşesc a fost când mi s-a oprit privirea pe faţa Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner şi troznea, am închis ochii şi probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansaţi peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] şeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: „nţî!“ e prea multă lume!“: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunţul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficienţe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor şi murea cine nu trebuia... Ne-au coborât din apartament până în spatele uşii masive din fier de la intrarea blocului şi, deşi ne-au obligat să ne lungim la podea, am refuzat şi am fost singurul care am rămas în picioare în ciuda loviturilor primite, pentru că ştiu că lungit la podea poţi fi foarte uşor omorât...

Fireşte, a sosit duba Poliţiei ca să înşface călăii, bandiţii, adică noi, eu, Miron Manega şi Adrian Dafir mai întâi, câte locuri libere mai erau în dubă: nu îndrăzneam să-i mai privesc pe ceilalţi trei căzuţi la podea, şi am trecut plin de sânge printre securiştii în cămăşi albe fără să mă pot apără pentru că cei doi poliţişti care mă purtau îmi imobilizaseră cu mâini de fier braţele (pe ăştia doi promit să-i iau cu mine în Rai!) şi atunci am primit în torace în dreapta un upercut de profesionist pe care-l resimt şi acum când respir, iar un miner mi-a aplicat o lovitură de furtun în cap: alt noroc, furtunul mi-a plesnit pielea şi valul de sânge mi-a umplut capul, gura şi ochii şi m-a transformat subit într-o mască înspăimântătoare care m-a apărat până m-au îmbrâncit în dubă: în faţa mea, pe banchetă, o femeie, doctoriţă, am auzit, plângea...

„Uitaţi-vă ce i-au făcut poetului Cezar Ivănescu!“

Intraţi în plin soarele amiezii în curtea Poliţiei din Bul. Ana Ipătescu, mi-am dat seama că Poliţia era controlată de mineri care ne-au livrat unui poliţist care stătea la o măsuţă şi ne scria într-o condică spre a fi expediaţi la Măgurele... Minerii şi-au depus şi sticlele de pălincă golite drept „corpuri delicte“, cu ele, noi aruncaserăm de la etaj în ei, noi, huliganii Bucureştiului şi încă mai aşteptau să vadă rezultatul, drăguţii de mineri... M-am răcit când am realizat că am încă în buzunar cuţitul [darul gentil al unei franţuzoaice sorbonarde, făcut într-o altă împrejurare dramatică a vieţii mele, pe un vas, pe Dunăre...], minerii erau cu ochii pe noi să ne zulească vreun obiect, actele şi borsetele ni le luaseră deja din apartament... şi din nou ceva miraculos a rupt şirul fatalităţilor cauzale, Adrian Dafir a ieşit din rând, a apucat-o spre intrarea în clădirea Poliţiei şi a început să urle spasmodic: „Uitaţi-vă ce i-au făcut poetului Cezar Ivănescu!“. Un civil a ieşit din clădire (căpitanul de poliţie Ştefan Teriş, aveam să aflu după aceea, literat de-al nostru!), a privit curtea dezorientat, nu m-a identificat, Adrian Dafir m-a arătat cu degetul, civilul a ţâşnit în clădire şi a ieşit urgent strigând că e ordin de la Comandant să fiu dus imediat la Spitalul de Urgenţă, o maşină condusă de un poliţist civil se mişca deja parcă de la sine în curte, i-am înşfăcat şi pe cei doi, Miron Manega şi Adrian Dafir, peste protestele minerilor, căpitanului şi maşina a demarat...

La Spitalul de Urgenţă, primul care a dat cu ochii de mine a fost Marius Scarlet, apoi încă un doctor tânăr al cărui nume nu mi-l mai amintesc, oricum amândoi au izbucnit într-un râs nervos, pe care nu şi l-au putut stăpâni deloc atât timp cât a trebuit să mă coase în cap o colegă de-a lor care de-acum zâmbea şi ea văzându-mă că şi eu zâmbesc de codiţa de samurai ce-mi apăruse în creştetul capului: în 1986, când fusesem adus noaptea la Spitalul de Urgenţă, în stare critică, cu febră şi având sub 50 de kg după 7 zile de greva foamei, tot cei doi bărbaţi mă întâmpinaseră: colegul lui Marius îmi făcuse pe loc o radioscopie şi-mi spusese ritos că ori sunt terminat cu plămânii, ori am nişte coaste rupte...

Cezar Ivănescu, text cules după manuscrisul 45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare [intertitlurile ne aparţin – n. ed.], 1997

...Am zăcut bolnav aproape doi ani

„...iar în trei ani, din 14 iunie 1990 şi până la începutul acestei veri, 1993, am scris un singur poem într-un vers pe care-l găsesc acum pe o hârtie proastă, transcris frumos dar hârtia e murdară, probabil l-am transcris în bucătărie, în camera mea era tare frig şi stăteam tot timpul în pat şi dormeam şi mă încălzeam numai când deliram şi umblam prin cameră şi prin antreu şi le speriam pe Mary şi pe Clara şi se sculau şi mă culcau iară în pat şi-mi dădeau medicamente şi dormeam...

[...]...«Leagăn de vis mă leagănă în moarte!»... acesta e versul pe care l-am scris în trei ani...Nimic şi nimeni din jurul meu nu-mi putea veni în ajutor, mâinile-mi erau atât de slăbite şi oasele degetelor mă dureau... [...]

Acum când mă trezesc şi mă opresc din treabă, rămân nemişcat şi mă întreb şoptit sau doar în gând: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai înviat?» şi-ncep să-mi curgă lacrimile pe obraz... Hrăneşte-mă Doamne, cu pâinea plângerii şi adapă-mă cu lacrimi din belşug!“

Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, Editura Timpul, Iaşi, 1996 (http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/)

Accesaţi şi:

• www.civicmedia.ro
• http://avmr.ro/mineriade/
• http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com/2009/01/mineriada-din-13-15-iunie-1990.html

Mineriada din 13-15 iunie 1990. Bucureştiul însângerat (I)

Mineriada din 13-15 iunie 1990
în câteva documente, imagini şi reacţii




























Răspunsul Secţiei 1 Poliţie Bucureşti (pe o pagină tipizată purtând încă însemnele Republicii Socialiste România) la plângerea depusă de scriitorul Cezar Ivănescu cu privirea la agresiunea la care a fost supus în data de 14 iunie 1990, în sediul Societăţii Scriitorilor Români, pe Bulevardul Magheru. Începând cu acea dată, probabil, cercetările se tot desfăşoară...




















Act medical eliberat de medicul german Johann Willkomm din München, pacientului Niţă Vasile, cetăţean german, agresat de mineri în incinta Societăţii Scriitorilor Români alături de scriitorul Cezar Ivănescu şi de alţi scriitori (Miron Manega, Adrian Dafir ş.a.)




















Reacţii ale scriitorilor francezi

Telegramă de susţinere adresată lui Cezar Ivănescu
de către Jacques de Launay, vicepreşedinte executiv
al sindicatului scriitorilor francezi












Reacţii ale scriitorilor români
România literară (5 iulie 1990)

Nicolae Manolescu, interviu amplu cu Ion Iliescu, pe cinci pagini format mare, revista România literară, număr ilustrat integral cu opere inspirate din mitologii antice (R.l. săptămânal al Uniunii scriitorilor din România)




















Revista 22 (nr. 23, 22 iunie)

publică pe mai multe pagini mărturii şi imagini cutremurătoare despre masacrul din capitala României. Apar subtitluri ca „Nu-l omorâţi, călcaţi-l în picioare!“, „Crima e aplaudată pe străzile Bucureştiului“ ş.a.m.d.

















Declaraţia Asociaţiei Studenţilor Arhitecţi
Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“ (revista 22)

13-15 iunie 1990.
Şoc, Sânge şi Moarte

„Nu cred, însă, că poliţia noastră a manifestat exces de energie. Suntem încă departe de eficienţa pe care o manifestă poliţia din alte ţări în situaţii similare.“

Ion Iliescu, Nicolae Manolescu, interviu acordat
în exclusivitate revistei România literară, joi 5 iulie 1990

----- „Vreau să mulţumesc pentru spiritul organizat în care v-aţi prezentat, în care aţi acţionat, să mulţumesc conducătorilor dumneavoastră, inginerului Cozma şi celorlalţi lideri sindicali care au fost în fruntea dumneavoastră, alături de noi, care ne-au ajutat in aceste zile. Deci vă mulţumesc tuturor pentru tot ce aţi făcut în aceste zile.“

Ion Iliescu, 15 iunie 1990, preluare de pe www.civicmedia.ro

----- „noi românii suntem în EXIL nu în DIASPORĂ cum încearcă propaganda incomunicabilă din ţară să ne facă să credem, punând minţile inocenţilor pe bigudiurile falsificarii limbajului“

George Astaloş, fragment dintr-o scrisoare către
Cezar Ivănescu, Paris, 14 iulie 1995

----- „Peste 1300 de oameni au fost arestaţi abuziv din case, de pe stradă, fără mandat, de către persoane civile substituite forţelor legale de ordine, şi ţinute în cele mai inumane condiţii, în lagărele de la Măgurele şi Băneasa.Crematoriul „Cenuşa“ a funcţionat toată noaptea de 13 spre 14 iunie. La Cimitirul Străuleşti II, au fost înhumaţi 128 de morţi, unii având pe cruce inscripţia „neidentificat-iunie ‘90“, conform surselor din România Liberă.Peste 1300 de arestaţi, 746 de răniţi. Oficial, au existat 7 morţi. Neoficial, deocamdată, 188 de morţi din zilele 13-15 iunie 1990.

Ion Iliescu a mulţumit unor români pentru că au omorât, torturat, bătut, jefuit şi retinut ilegal alţi români, cu aportul direct al organelor de stat. Ion Iliescu şi administratia FSN au însângerat România, au umilit-o, i-au întunecat viitorul, i-au ucis speranţa şi i-au întemniţat libertatea.“

preluare de pe www.civicmedia.ro

„Acesta va fi Omul“

----- „Sâmbătă 30 iunie [1990 – n.n.], domnul Ion Iliescu, Preşedintele României, l-a primit pe Nicolae Manolescu, directorul «României literare», căruia i-a acordat un interviu“

----- „Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?

----- Ion Iliescu: Întrebarea dv. se referă, într-adevăr, la o problemă reală. Mă întreb însă dacă am putea afirma că acesta a fost sau este cel mai preţios capital politic, cu toate că simpatia scriitorilor şi intelectualilor constituie un element important prin el însuşi. Şi nu mă lasă indiferent. Alegerile au arătat însă o structură foarte diversificată a sprijinului politic. Ceea ce nu mă împiedică să constat, cu părere de rău, că sunt oameni care m-au cunoscut, de a căror stimă şi simpatie mă bucuram (sentimentul era reciproc) şi care, acum, nu numai că s-au îndepărtat de mine, dar se şi pronunţă de o manieră care nu este doar neelegantă. Asta mă amărăşte şi e o amărăciune personală. Nu vreau să caut explicaţii; viaţa noastră, atât de complexă şi complicată, face să se reaşeze multe lucruri, inclusiv atitudinile şi relaţiile dintre indivizi. De altfel, nu este vorba de toată intelectualitatea şi nici de toţi scriitorii. Continui să am relaţii foarte bune cu mulţi intelectuali, inclusiv scriitori de valoare, care au constituit şi constituie un important sprijin moral. Este vorba, însă, de unii oamenii; dar, pentru că este vorba de oameni pe care i-am cunoscut şi pe care îi şi preţuiam, nu este mai mică amărăciunea personală. Eu sper că este vorba de accidente specifice acestei perioade, care în timp vor fi depăşite. Sigur că, în cazul unora, sunt şi opţiuni fundamentale care ne deosebesc. Dar mie mi se pare că perioada pe care o trăim pune pe prim plan interese naţionale supreme – interesele noastre, ale tuturor [! – n.n.], – care, indiferent de diferenţierile de opinii şi opţiuni, trebuie să devină interese comune, care să unească oamenii, nu să-i despartă.“

Ion Iliescu, Nicolae Manolescu, interviu acordat în exclusivitate revistei România literară (număr ilustrat cu opere de artă din mitologii antice), joi 5 iulie 1990

Militaru a vrut să-i împuşte pe membrii CADA

„Virgil Măgureanu aminteşte şi de momentul critic în care Militaru a fost dat jos de la conducerea MApN de cadrele tinere ale Armatei, care, într-o acţiune aproape sinucigaşă, au prezentat date din dosarele Corbii. Militaru a vrut să-i împuşte pe membrii CADA (Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei) ca şi pe profesioniştii USLA, dezvăluie Măgureanu.“

„Am cunoscut încă din anii '70 numele celui care urma să-l înlocuiască pe Nicolae Ceauşescu“, Ziua on-line, 19 noiembrie 2008

Accesaţi şi:

• www.civicmedia.ro
• http://avmr.ro/mineriade/
• http://iondelachiuiesti.blogspot.com/2009/01/lauda-coruptiei-numirea-lui-virgil.html

Gheorghe Ivănescu: Problemele capitale ale vechii limbi române literare (1947)

Gheorghe Ivănescu,
Problemele capitale ale vechii române literare
(1947)

Gheorghe Ivănescu (n. 20 octombrie / 2 noiembrie 1912, Vutcani, fostul judeţ Fălciu, actualmente judeţul Vaslui - d. 1987), lingvist şi filolog român.

Biografie
Urmează studiile liceale la Bârlad. Este licenţiat în filologie modernă la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi (1933). Studii postuniversitare la École Pratique des Hautes Études din Paris (1934-1935) şi la Şcoala Română din Roma (1935-1937). Doctor în filologie (1945). Devine asistent universitar, apoi profesor la Universitatea din Iaşi (1945-1952), cercetător ştiinţific, profesor de lingvistică romanică şi generală la Universitatea din Timişoara (1962-1969), profesor de lingvistică românească şi indoeuropeană la Universitatea din Craiova (1969-1971), după care revine la Universitatea din Iaşi.

În cadrul Bibliotecii Universităţii din Timişoara se găsesc câteva mii de volume care au aparţinut profesorului G. Ivănescu şi care au fost donate Universităţii la moartea sa în 1987.

Operă (selectiv)
Problemele capitale ale vechii române literare, 1947
Originea românilor (curs litografiat), 1947
Curs de sintaxa limbii române moderne, 1948, reeditat în 2004
Istoria limbii române, 1980, reeditată în 2000
Lingvistica generală şi românească, 1983

Cezar Ivănescu despre G. Ivănescu şi Iaşiul interbelic
(fragment, 2003)

Nicolae Coande: De câtăva vreme faceţi naveta între Iaşi şi Bucureşti. În oraşul „Junimii“ conduceţi chiar editura cu acest nume. Este Iaşiul dornic să revină la cotele exigente ale unei vieţi culturale pe care a impus-o definitiv în conştiinţa românilor la sfârşitul secolului al XIX-lea?

Cezar Ivănescu: M-am reîntors în Iaşi [...] şi pentru câteva zile am trăit în atmosfera Europei medievale de la 1200, cu târgoveţi veniţi din toată ţara şi împânzind tot oraşul şi mişunând spre Catedrala Mitropolitană... Cum eu însumi trăiam ca un înviat din morţi (după mineriadă) tot spectacolul mi se părea a ţine de miracol... Apoi am retrăit miracolul în fiecare toamnă... Până la a fi directorul Editurii Junimea, am mai fost directorul unei edituri particulare şi am candidat, fără succes, la obţinerea postului de redactor-şef al revistei Convorbiri literare (nu m-au vrut colegii din comitetul de conducere al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi)... Şi aşa se împlini deceniul de când fac naveta între Bucureşti şi Iaşi...

Acum, ca să răspund onest la întrebarea dumitale, trebuie să reamintesc ce a însemnat pentru Iaşi mutarea la Bucureşti a Junimii, a Convorbirilor literare, şi gruparea şi revista s-au impus deopotrivă şi la Iaşi şi la Bucureşti. Era imposibil ca Iaşiul să-şi revină aşa uşor. În perioada interbelică exodul a continuat, dar e destul să amintesc două lucruri, aparent disparate, pentru a înţelege greutatea spirituală a Iaşiului interbelic:

1. acest oraş a generat, prin cuzism mai întâi, şi apoi prin legionarism, singura mişcare politică autentic românească din toată epoca modernă (fascinându-i pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, până la Ion Negoiţescu şi Mihai Şora, care la bătrâneţe au executat repetate canose) şi

2. unchiul meu, G. Ivănescu, autorul singurei Istorii a limbii române în 45 de ani de comunism, îmi povestea că el şi cu Eugen Coşeriu, studenţii lui Iorgu Iordan, prin anul al II-lea sau al III-lea de facultate s-au gândit să revoluţioneze lingvistica mondială... „Ei, şi aţi făcut-o“ l-am întrebat eu în 1980, la Iaşi, unchiul meu aflându-se la Spitalul de urgenţă, bolnav de osteoporoză... „Cred că am făcut-o, pe deasupra eu am ajuns şi Papă!“... Ce se întâmplase, Iorgu Iordan, magistrul unchiului meu, scrisese în revista „Limba română“ un articol cu titlul Habemus Papam, în care elogia „Istoria limbii române“...

Tot în Iaşiul interbelic trăia un Ştefan Procopiu (căruia Niels Bohr i-a cam furat Nobelul) care întreţinea o asiduă corespondenţă cu Einstein... Generaţia noastră s-a trezit într-un Iaşi vandalizat de comunişti, după ce generaţia marelul istoric Al. Zub intrase deja în puşcărie, într-un Iaşi în care tovarăşii din conducerea comunistă a Iaşiului priveau mai mult spre Moscova decât spre Bucureşti (şi mare noroc am avut că după Cernăuţi şi Chişinău nu am pierdut şi Iaşiul!), într-un Iaşi care pierduse totul înafară de onoare; pentru noi, această onoare însemna calea regală a poeziei româneşti, Conachi, Alecsandri, Eminescu, Bacovia, Labiş; eram alături Adi Cusin, poet rimbaldian de geniu (atunci, nu acum), Petru Aruştei, pictor şi poet de geniu, Laurenţiu Ciobanu (Dan Laurenţiu), Mircea Ciobanu, Cristian Simionescu, Constantin-Liviu Rusu, Ioanid Romanescu, Margareta Moldoveanu, Stelian Baboi, Tudorel Ghideanu, Richard Regwald, N.V. Turcu, Octavian Stoica, Dan Ravaru, Ion Constantinescu, Mihai Ursachi (încă în puşcărie), Emil Brumaru, mai trăiau George Mărgărit (la Sanatoriul Bârnova) şi rafinatul Creţescu; când a dat de noi, într-o vizită în Iaşi însoţindu-l pe George Ivaşcu, A.E. Baconsky a rămas şocat şi nu a avut ce să recite la recitalul nostru, deşi noi am insistat; a scris un articol în Contemporanul „Papa“ Baconsky, cum îi zicea Dan Laurenţiu; toţi eram la acea oră mai buni decât cei care aveau să debuteze în iarna lui 1960 în proaspăt înfiinţata colecţie Luceafărul, Ilie Constantin, Cezar Baltag, Nichita Stănescu (reprezentând Capitala Republicii), Leonida Neamţu (Cluj), Anghel Dumbrăveanu (Timişoara), Florin Mihai Petrescu (Iaşi)...

Interviu Cezar Ivănescu, Nicolae Coande, septembrie 2003