duminică, 1 februarie 2009

Nichita Stănescu, 1969: „Cum o să poată uita vreodată inima mea din nori cîntecul lui“



Trubadurul de Cezar Ivănescu
+++++ Nichita Stănescu

„Cum o să poată uita vreodată inima mea din nori cîntecul lui“

Bineînţeles că foile tipărite sub forma unei cărţi de către Cezar Ivănescu sînt poezie. Dar cine nu este poet, în această ţară în care statistica ne învaţă că avem un poet la 18 mii de oameni. Dacă ar fi fost numai poet, noi colegii lui am fi spus: uite încă un coleg, încă un poet. Bineînţeles că nu ne-am fi îngăduit să spunem cît de mare poet este el. Clasamentele poetice nu sînt altceva decît o invazie a clasamentelor de fotbal în poe­zie. Se ştie, sperăm, că un poet este mare sau de nimica, numai faţă şi faţă de sine însuşi.

În poezie nimeni nu se concu­rează cu nimenea. Totul este să fii poet, şi dacă eşti, tu singur o ştii, tu singur eşti măreţ sau jigodie, şi, asta, numai faţă de tine însuţi. Ce să fac dacă dimineţa cînd mă trezesc din somn, în aceleaşi trup mă trezesc?

Cezar Ivănescu, însă, peste că e poet, e un trubadur. Noi nu ne-am obişnuit cu trubadurii; cu lăutarii da, cu trubadurii ba. Explicaţia este simplă: noi, limba româ­nească adică, — şi timpanul ei auzit, — noi n-am avut niciodată pînă acum trubaduri. Era o che­stiune franţuzească. Era o încunoştiinţare de literatură evropienească.

Iată, ne-a săltat şi nouă în timpane (singuratice ce-i drept) un trubadur. El se numeşte Cezar Ivănescu. El cîntă. El cîntă nazal. Stingher. Pentru sine şi pentru 1, 2, 3, prieteni, capre, arbori, ierburi, existenţi, — existenţe.

Avem memorie. Cum o să poată uita vreodată inima mea din nori cîntecul lui ţîrcovnicesc: „copilăria nu-i o coadă de şopîrlă“.
N-are cum să uite inima mea acest cîntec. N-are cum s-o uite pentru că ea este o inimă cu urechi. Urechile sînt cea mai pri­mitivă formă a auzului.

Cum pot eu să-l uit cîntînd pe Cezar Ivănescu?
Mai întîi nu-l pot uita pentru că el este un trubadur al acestui secol jigărit de războaie. Mai apoi, pentru că el este cel mai, cel mai inefabil.
Inefabil, ce cuvînt! Să fie oare inefabilul un fel de a pleca la timp? Să fie inefabilul oare un mod de a nu te lăsa elucidat de în­dată ce te propui elucidării? Să fie inefabilul regia adevărului?

„De cîte ori te iubim cel mai mult, pleci“

Să nu te laşi elucidat. Să pleci la timp, să fii minunat fără de intimitate. Fără să scoţi profituri minune. Să te laşi iubit la simpla vedere. Să te laşi iubit fără biografie. Să nu facem biografia adevărului! Să-l iubim şi atît. Să nu ne prostim în efortul sistema­tic de a explica ceea ce e frumos. Este frumos ceea ce pleacă la timp. Ceea ce nu se lasă pupat după ce se arată a fi o gură cu dinţi şi cu buze. A fi inefabil în­seamnă a pleca la timp. A nu acorda nimănui nici o altă inti­mitate decît aceea a frumosului, a frumuseţii, a sublimului.
A nu stărui adică.

Trubadurii, aşa cum sufletul meu şi-i închipuie, probabil că şi-ar fi ales un poet aidoma lui Cezar Ivănescu să le fie staroste. Acest staroste e din prezent. Domn peste trubadurii imaginaţi. Imaginaţi, iar nu ştiuţi pentru că ei au plecat la timp în istorie.

„Copilăria nu-i o coadă de şo­pîrlă“, da, bătrîne Cezare, în­tr-adevăr „copilăria nu-i o coa­dă de şopîrlă“. Dar pentru ci­titor versul tău e greu de înţeles pentru că vorbirea nu ţine în ea şi melodia.
Şi cum ar putea să ţină în ea şi melodia cîntată de tine, nazal?
Ai cîntat-o, ai spus-o, şi ai ple­cat repede de tot din timpanul inimii noastre.
Nu vrei să fii elucidat. De cîte ori te iubim cel mai mult, pleci. Eşti inefabil adică.
S-ar putea ca să iubesc cel mai mult de pe lume inefabilul. Pe tine, nu. Deci revino, şi cîntă!

Nichita Stănescu, Trubadurul de Cezar Ivănescu, Luceafărul, 10 mai 1969


Ilustraţia:
coperta volumului Rod, volum de debut.
Editura pentru literatura, 60 p., 1968
Coperta şi portretul: Dana Constantinescu

Accesaţi şi:


Publicat de la
Etichete: , , ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)