miercuri, 25 martie 2009

Bunavestire sau Vestirea cea bună a întrupării lui Hristos


În prag de primăvară sărbătorim Bunavestire, una dintre cele patru sărbători închinate Sfintei Fecioare Maria, ce inaugurează „plinirea timpului“, împlinirea făgăduinţei venirii lui Hristos. Numită în popor şi Blagoveştenia, sărbătoarea se întemeiază scripturistic pe Evanghelia Sf. Luca de la care aflăm cum Dumnezeu a trimis pe îngerul Gabriel în Nazaret, o cetate din Galileea, la Sfânta Fecioară Maria, logodită cu Iosif, bărbat din neamul lui David, zicându-i: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei“.

Origen observă că nimănui şi niciodată în Sfânta Scriptură nu i s-au spus asemenea cuvinte. Să amintim că Sf. Fecioară Maria a fost un rod al rugăciunii celor doi „drepţi părinţi“, Ioachim şi Ana, care au dus-o la templu la vârsta de trei ani. Cuvintele slujitorului tainelor dumnezeieşti au tulburat-o pe Sf. Fecioară, însă acesta i-a spus: „Nu te teme, Maria, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece fiu şi vei chema numele lui Iisus“. A răspuns Sf. Fecioară: „Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?“.

Şi aşa era, fiindcă, venită în casa logodnicului ei, Iosif, Preasfânta Fecioară a continuat să trăiască precum în templu, „căci nu se îndeletnicea cu altceva, fără doar de rugăciunea cea de Dumnezeu gânditoare, în citirea dumnezeieştilor cărţi şi în obişnuita şi cuviincioasa ei lucrare de mâini“. Îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea Sfântul care se va naşte Fiul lui Dumnezeu Se va chema“. Apoi îngerul Gabriel i-a spus că şi Elisabeta, soţia lui Zaharia, va avea un fiu în ciuda vârstei înaintate, pe cel care este Ioan Botezătorul, şi a adăugat: „Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă“. Atunci, încredinţându-se că este cu adevărat îngerul trimis de Dumnezeu şi nu o amăgire, Fecioara a zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău“.

Doar că acest cuvânt al îngerului era unul întemeietor de mântuire şi, desigur, Sf. Maria avea cunoştinţă de profeţia proorocului Isaia: „Iată Fecioara va zămisli în pântece şi va naşte Fiu şi se va chema numele Emanuil“, care înseamnă „Cu noi este Dumnezeu“. Sf. Fecioară, devenită Născătoare de Dumnezeu, ni se înfăţişează ca o ucenică desăvârşită a lui Iisus Hristos pentru că înţelege libertatea ca ascultarea smerită faţă de Tatăl ceresc. De atunci o fericesc toate neamurile şi o fac cu îndreptăţire dacă ne gândim că una dintre Fericiri spune: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“. În Nazaret, din Sfânta Fecioară şi cu puterea Sfântului Duh se întrupează Cuvântul, „Cel prin Care toate s-au făcut“, pentru că „unde este smerenie, acolo sălăşluieşte slava lui Dumnezeu“ şi citim într-un comentariu: „Cetăţile cele mândre sunt vrăjmaşe lui Hristos, iar cele smerite îi sunt plăcute. Neslăvita cetate Nazaret a zămislit pe Hristos, Domnul nostru, iar slăvitul Ierusalim L-a răstignit. Micul Betleem L-a născut, iar marele Ierusalim îl căuta spre moarte.

În cei smeriţi Dumnezeu se sălăşluieşte, iar de la cei mândri Se îndepărtează“. Smerenia Născătoarei de Dumnezeu nu este întrecută decât de smerenia Fiului lui Dumnezeu care s-a făcut om ca pe om să-l îndumnezeiască. Hristos îşi ia umanitatea sa din Fecioara Maria şi Sf. Ioan Damaschin scrie „numele de Maica Domnului (Theotokos) conţine întreaga istorie a iconomiei divine în lume“. Scria Părintele Stăniloae: „Să nu-l socotim pe Hristos venit om şi rămas separat de oameni, rămas singur, ci în legătură cu noi, mai ales prin mama Lui.“ şi îndeamnă „e bine să ne rugăm Maicii Domnului cerându-i nu ca să ne mântuiască, ci să ne scape din diferite nevoi, să ne ajute în diferite greutăţi, să-L roage pe Fiul ei să ne mântuiască“, aşa cum au făcut-o veacuri la rând Biserica şi poporul nostru. Am reţinut câteva versete dintr-o rugăciune a Sf. Efrem Sirul: „Născătoare de Dumnezeu, numele meu cel preadorit, niciun semn de biruinţă nu este mai mare decât ajutorul tău.

Căci tu ai şters toată lacrima de pe toată faţa pământului... Prin tine deţinem toate semnele cele nemincinoase ale învierii noastre. Prin tine împărăţia cea cerească nădăjduim să o dobândim“. Să mai adăugăm că în cinstea sărbătorii de Bunavestire s-au compus panegirice încă din sec. V şi că, la Nazaret, pe locul unde după tradiţie era casa Sf. Fecioare, s-a construit o biserică. După cum se ştie, în această zi este dezlegare la peşte. În calendarul popular, Blagoveştenia este numită „Ziua cucului“, care anunţă venirea primăverii.

Elene Solunca Moise, www.curentul.ro

Niciun comentariu:

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)