Două mentalităţi
În aceste zile în care sărbătorim împlinirea a 75 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara, să ne oprim o clipă asupra unui subtil conflict, psihologic mai întîi, care a pus faţă în faţă două mentalităţi colective: o mentalitate imperială, ilustrată la începutul acestui veac de Imperiul ţarist şi de cel austro-ungar, şi o mentalitate modernă, naţională, bazată pe recunoaşterea în principiu a dreptului naţiunilor la autodeterminare.
Mentalitatea imperială s-a manifestat dintotdeauna arogant, dinamic, cu emfaza proprie ficţiunii politice nivelatoare, cu impertenenţa cea mai sfruntată; o ilustrare actuală a acestei mentalităţi o constituie declaraţiile mincinoase şi provocatoare din chiar aceste zile ale pastorului maghiar Laslo Tökes, cetăţean român: în concepţia sa, nu maghiarii sînt cei care s-au dedat dintotdeauna acţiunilor de „purificare etnică“ astfel încît din cei 500 000 de români trăitori în Ungaria după primul război mondial, au mai rămas azi doar 25 000, ci românii, fără să se gîndească o clipă că şi acum mai există în Ardeal sate întregi de români maghiarizaţi în timpul imperiului austro-ungar şi care nu s-au desmaghiarizat nici între cele două războaie mondiale, nici sub cei 45 de ani de dictatură comunistă.
Mentalitatea imperială este de asemenea antiumană, nu doar antinaţională, întrucît se hrăneşte dintr-o continuă prezumţie de superioritate rasială, civilizatoare care anulează recunoaşterea drepturilor omului.
Astfel, ungurii ar dori ca soarta Ardealului să fie decisă de minoritatea maghiară, cum ruşii ar dori, în Transnistria, ca minoritatea rusească să impună legea sa majorităţii. În faţa acestei mentalităţi agresive şi gălăgioase, noi, românii nu am ştiut întotdeauna să ne descurcăm, mentalitatea noastră paşnică de autohtoni făcîndu-ne să jucăm un rol pasiv şi vag culpabil.
E bine să observăm că, în istoria noastră, de cîte ori am cedat mental în faţa unor proiecte agresive, imperiale, am fost apoi obligaţi să cedăm şi politic şi militar. În nici un tratat serios de istorie modernă românească nu am găsit un răspuns la întrebarea: de ce a cedat fără luptă, România, Basarabia şi Bucovina, cît şi Ardealul de Nord?
Mentalitatea noastră românească, păguboasă ne joacă azi o festă de neînchipuit: în loc să fim judecaţi, aşa cum merităm, drept singura naţiune tolerantă, sistematic deznaţionalizată în această parte a Europei, în Ungaria şi fosta Iugoslavie, în Bulgaria, Grecia, Albania şi Ucraina, riscăm să ni se atribuie păcatele imperiale ale celor din jurul nostru.
Pentru a contracara propaganda antiromânească bine dirijată azi, de la Kremlin, Kiev şi Budapesta trebuie să se opereze o mutaţie esenţială şi în mentalitatea noastră; românismul, ca doctrină politică, românismul activ şi pragmatic trebuie să se încarneze în program de guvernare, în legislaţie, în funcţionarea instituţiilor statului român şi în comportamentul cotidian al românilor conştientizaţi de clipa istorică pe care o trăiesc: aşezarea durabilă a naţiunilor în baza principiilor de drept internaţional.
În aşteptarea seismelor istorice ale acestui final de veac, trebuie să ne pregătim cu gravitate mai ales conştiinţele, ca să ştim să opunem o mentalitate vie, întemeiată pe cunoaştere, unor mentalităţi belicoase, hărţuitoare şi profitoare.
În aceste zile în care sărbătorim împlinirea a 75 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara, să ne oprim o clipă asupra unui subtil conflict, psihologic mai întîi, care a pus faţă în faţă două mentalităţi colective: o mentalitate imperială, ilustrată la începutul acestui veac de Imperiul ţarist şi de cel austro-ungar, şi o mentalitate modernă, naţională, bazată pe recunoaşterea în principiu a dreptului naţiunilor la autodeterminare.
Mentalitatea imperială s-a manifestat dintotdeauna arogant, dinamic, cu emfaza proprie ficţiunii politice nivelatoare, cu impertenenţa cea mai sfruntată; o ilustrare actuală a acestei mentalităţi o constituie declaraţiile mincinoase şi provocatoare din chiar aceste zile ale pastorului maghiar Laslo Tökes, cetăţean român: în concepţia sa, nu maghiarii sînt cei care s-au dedat dintotdeauna acţiunilor de „purificare etnică“ astfel încît din cei 500 000 de români trăitori în Ungaria după primul război mondial, au mai rămas azi doar 25 000, ci românii, fără să se gîndească o clipă că şi acum mai există în Ardeal sate întregi de români maghiarizaţi în timpul imperiului austro-ungar şi care nu s-au desmaghiarizat nici între cele două războaie mondiale, nici sub cei 45 de ani de dictatură comunistă.
Mentalitatea imperială este de asemenea antiumană, nu doar antinaţională, întrucît se hrăneşte dintr-o continuă prezumţie de superioritate rasială, civilizatoare care anulează recunoaşterea drepturilor omului.
Astfel, ungurii ar dori ca soarta Ardealului să fie decisă de minoritatea maghiară, cum ruşii ar dori, în Transnistria, ca minoritatea rusească să impună legea sa majorităţii. În faţa acestei mentalităţi agresive şi gălăgioase, noi, românii nu am ştiut întotdeauna să ne descurcăm, mentalitatea noastră paşnică de autohtoni făcîndu-ne să jucăm un rol pasiv şi vag culpabil.
E bine să observăm că, în istoria noastră, de cîte ori am cedat mental în faţa unor proiecte agresive, imperiale, am fost apoi obligaţi să cedăm şi politic şi militar. În nici un tratat serios de istorie modernă românească nu am găsit un răspuns la întrebarea: de ce a cedat fără luptă, România, Basarabia şi Bucovina, cît şi Ardealul de Nord?
Mentalitatea noastră românească, păguboasă ne joacă azi o festă de neînchipuit: în loc să fim judecaţi, aşa cum merităm, drept singura naţiune tolerantă, sistematic deznaţionalizată în această parte a Europei, în Ungaria şi fosta Iugoslavie, în Bulgaria, Grecia, Albania şi Ucraina, riscăm să ni se atribuie păcatele imperiale ale celor din jurul nostru.
Pentru a contracara propaganda antiromânească bine dirijată azi, de la Kremlin, Kiev şi Budapesta trebuie să se opereze o mutaţie esenţială şi în mentalitatea noastră; românismul, ca doctrină politică, românismul activ şi pragmatic trebuie să se încarneze în program de guvernare, în legislaţie, în funcţionarea instituţiilor statului român şi în comportamentul cotidian al românilor conştientizaţi de clipa istorică pe care o trăiesc: aşezarea durabilă a naţiunilor în baza principiilor de drept internaţional.
În aşteptarea seismelor istorice ale acestui final de veac, trebuie să ne pregătim cu gravitate mai ales conştiinţele, ca să ştim să opunem o mentalitate vie, întemeiată pe cunoaştere, unor mentalităţi belicoase, hărţuitoare şi profitoare.
Cezar Ivanescu, Două mentalităţi, 1993
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu