Lege şi ordineIrina Petraş
TITLUL SERIALULUI poliţist mi s-a părut potrivit pentru cronica despre Istoria... manolesciană. E adevărat, există şi un subtitlu: Intenţii criminale. Oricum, e vorba, neîndoielnic, despre un caz. Îmi propun să încerc aici o lectură detectivistică.Cronica mea e deja întârziată: Istoria critică..., declarată, rapid şi pe necititelea, „eveniment“ şi „cartea anului“, a fost întoarsă deja pe toate feţele. Subscriu la toate observaţiile de până acum. Aş putea adăuga, la rându-mi, altele, snop. Cu creionul în mână, e greu să găseşti multe pagini fără o „contradicţie a lui Manolescu“, o greşeală de cules, o scăpare a corectorului (Junimea s-a constituit în secolul trecut!!!), o lectură eronată, o alunecare a memoriei neactualizate prin lectură (fireşte că nu iau în serios pretenţia citirii şi recitirii „întregii“ literaturi, cu comentarii critice cu tot!), o evaluare superficială. Am să notez aici doar cea dintâi afirmaţie aiuritoare care mi-a căzut sub ochi: „după 1989, s.f.-ul românesc pare să fi dispărut“. Cum adică pare? Istoricul-critic (sintagma e deja cu sens dublu: avem de-a face cu un istoric utilizând instrumentarul şi intuiţiile unui critic deja „personaj istoric“) nu a verificat în fişierele vreunei biblioteci? Nu i-au căzut în mână cărţile unor Cornel Robu şi Mircea Opriţă, să zicem, care numără zeci de nume memorabile ale ultimelor două decenii ştiinţificţionale?
Până la un punct, intenţia autorului şi aşteptarea lumii literare converg: a propune o lege şi a oferi o ordine, o cheie de descifrat, o dată pentru totdeauna, literatura română.
Observ, după primele rafale de cronici dezamăgite, că rateurile stupefiază atât de copleşitor, încât lucrurile bune, şi ele nenumărate, cad într-o negură care ameninţă să se cronicizeze. Avansez o explicaţie a fenomenului. O găsesc atinsă doar în serioasa şi eleganta intervenţie a Sandei Cordoş din numărul trecut al Apostrof-ului: „autorul a beneficiat de suportul unui capital simbolic, în care intră şi un fond fantasmatic care e posibil să stârnească şi să întreţină pasionalitatea receptării“.
La prima vedere, avem de-a face cu o „întâmplare“ numai bună de aşezat printre „iluziile“ lui Negrici. Comentatorii nu pot ieşi din iluzia că Nicolae Manolescu e singurul şi cel mai mare critic al ultimei jumătăţi de secol. Crede asta Manolescu însuşi? Nu. Şi iată de ce. Istoria... e însoţită de o prefaţă, o postfaţă, un epilog şi multe interviuri, toate relativizând insistent, dar şi cu un zâmbet în colţul gurii, e adevărat (Alex Goldiş vede în „naturaleţea discursului“, în „tinereţe, nonconformism“, în „tonalitatea ireverenţioasă şi imprudentă“ cauzele recunoaşterii lui Nicolae Manolescu ca avizat critic al generaţiei sale), situarea cărţii în teritoriul literaturii române: nu e o „biblie“, probabil va fi reluată cu alte selecţii, e la mijloc şi joc (vezi istoria literară ca „spaţiu al imaginaţiei şi al ludicului“) şi încap în el nenumărate capricii, incuri, impurităţi. Spirit neastâmpărat, ludic şi iubitor de roluri (cinematografia îi era, în tinereţe, carieră alternativă), Manolescu nu contrazice însă nici argumentele „galeriei“. Se lasă pe mâna editorului.
O făcuse şi la celebra „listă a lui Manolescu“: „trebuie să recunosc, n-am făcut-o [lista] scrupulos“, ideea volumelor a fost a altora, lista are „relevanţă valorică relativă”, autori buni au rămas pe dinafară, „este şi un element de hazard în toată această poveste“… De data asta, acceptă subtitlul excesiv de „cinci secole de literatură“, când, după numărătoarea dinăuntru, e cam departe de adevăr dacă nu te referi la literatură în sensul de „variantă scrisă a unei limbi“ fără vreo legătură cu esteticul. Mai mult, repetă un citat din Sorin Alexandrescu, cel care îl aşază în galeria celor patru „cavaleri“ -escu ai bătăliilor canonice. Dar, nu se poate să nu observi, citatul-lespede-de-marmură e doldora de greşeli de corectură, veritabil indiciu ori măcar act ratat.
Nu-i nicio îndoială, Manolescu are de suportat/gestionat „infernul“ excelenţei. Ştiu, ca multă lume, că, ani la rând, cronica lui ne-a fost tabiet săptămânal, punct de reper. În cenuşiu, era să zic. Dar, nu. Ştiam atunci şi ştim acum şi mai bine – privilegiul distanţei în timp – că nu călăuză în teritoriul lecturii căutam şi nici măcar confirmare a unei opinii.
Manolescu, îmi dau seama azi, scria arareori primul despre o carte. Cronicile sale erau replici venite în chiar momentul în care putea să conchidă, sobru, decis, aulic, că aşa pare să fie, şi nu altminteri, cartea/autorul. Am citit şi ne-au plăcut nenumărate cărţi despre care Manolescu n-a scris un rând, n-am citit niciodată o carte doar fiindcă ne-a incitat cronica sa. Dar era formidabil că această cronică era acolo săptămână de săptămână. De opinia lui Nicolae Manolescu le păsa celor care citeau oricum cărţile şi căutau în Contemporanul şi România literară doar dialogul imaginar cu un cititor şi mai competent.
Ajutat şi de zodii, tânărul Manolescu a intrat în literatură cu aplomb seniorial. Colaborarea cu Dumitru Micu (în ’65, la 26 de ani!) îi dădea, atunci, o credibilitate nepusă la îndoială, asta îndată – ironia istoriei şi a regimului! – după episodul dramatic al dosarului încărcat. Lecturi infidele, Metamorfozele poeziei, Contradicţia lui Maiorescu, intrate în lista bibliografică obligatorie, îl clasicizează. Autoritatea îi e indiscutabilă… E vocea oficială, şi încă o voce cu fraza curată şi elegantă, pe care o poţi asculta de bunăvoie.
Cronicarul şi autorul de cărţi au lucrat de la început într-un parteneriat extrem de profitabil. Se recomandau reciproc. Cronica era a celui „învăţat-la-şcoală“, deci gata canonizat. Cărţile erau ispititoare, căci erau ale celui prezent, dezinvolt şi neobosit, în zonele fierbinţi ale lecturii la zi. Inteligent, flexibil, cu morgă, dar şi mereu tânăr, fiindcă profesor cu vocaţie, adică unul care nu se lasă uşor depăşit de generaţiile succesive de studenţi (încremeniţi, aceştia, într-o stranie şi perpetuă adolescenţă), îşi joacă, sclipitor şi cu graţie, rolul de vioara întâi.
Profesorul-cronicar e tăios ca Maiorescu, dar şi nestăpânit şi capricios ca G. Călinescu, la distanţă egală şi personalizată de amândoi, în vreme ce în sinea sa visează lovinescian mutaţii cu care a ştiut el însuşi să ţină mereu pasul. Grigurcu îi recunoaşte „vocaţia critică acaparantă“.
Anul 1989 aduce răsturnări neaşteptate. Manolescu decide brusc să părăsească scena cronicii la zi (Al. Cistelecan crede că „cronica literară e, poate, marea operă critică a lui Nicolae Manolescu – şi una din marile opere ale istoriei noastre critice“). Încearcă lucruri şi roluri până atunci lui interzise: politică, emisiuni televizate, activism civic, ranguri culturale naţionale şi europene. Reuşitele nu sunt şi nu pot fi pe măsura aşteptărilor publice. Renunţarea la ipostaza de cronicar e privită ca o trădare; o vreme, critica românească în întregul ei suferă efectele secundare ale iluziei retezate. Voci grele vorbesc insistent despre demisia unei critici care continua, firesc şi dezinhibat, să-şi facă datoria cu vervă şi inteligenţă. Lenea de a gândi flexibil, maleabil, viu lumea (literară) din jur clatină ierarhii închipuite.
Credea şi Manolescu astfel? Iarăşi nu. Deşi adastă, silit de „suită“, sub eticheta singurătăţii dictatoriale, nu-şi pierde nicio clipă luciditatea: „Ar fi groaznic dacă literatura s-ar face din opinii unice“. Aşadar: „Niciun critic nu face canonul. Îl facem cumva toţi, împreună, chiar dacă aparent nu ne înţelegem“; „Orice activitate critică este o activitate la două mâini, o activitate de colaborare, de cooperare, o formă de cordialitate“; „Niciodată nu vom prevedea ce şi cum se va scrie mâine“; „Singura modalitate de a-ţi onora până la capăt profesia de critic este aceea de a încerca să-i înţelegi pe cei care sunt din ce în ce mai diferiţi de tine“ şi, în fine, „Nu se poate face critică literară fără plăcerea de a citi cărţi“. Nenumăratele trimiteri din cronici la contribuţii „definitive“ ale altor critici te lasă să înţelegi că plăcerea jocului poate părea mai tare decât datoria echilibrului şi a bunei măsuri, dar e trecătoare.
Dictatura visată/acceptată/inventată a unului şi unicului nu e obsesia lui Manolescu. Istoria... sa ştie că Maiorescu şi-ar vedea micşorată statura dacă nu i s-ar pune alături Gherea, dar şi Iorga, Ibrăileanu. Polemica înseamnă construcţie şi dinamism, diferenţa de opinie e chiar relansatorul vieţii literare. Nici Lovinescu nu e întreg dacă nu îl vedem în şirul continuând cu Zarifopol, Perpessicius, Tudor Vianu, Streinu. Călinescu, marele scriitor şi modelul manolescian, îşi susţine măreţia prin chiar dialogul cu vocile critice ce i-au fost contemporane sau i-au urmat. Varietatea polifonică a criticii de rangul întâi e, spre binele literaturii române, tot mai largă pe măsură ce ne apropiem de prezent.
Manolescu nu e şi n-a fost niciodată singur. Şi nici unic. Mărimea sa e mereu şi infinit comparabilă cu şi dependentă de cea a unor Mircea Zaciu, Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu, Paul Cornea, Lucian Raicu, Adrian Marino, Alex. Ştefănescu, Ion Pop, Valeriu Cristea, Cornel Ungureanu, Liviu Petrescu, Mircea Iorgulescu... Lista poate continua, fără scăderi sensibile ale ştachetei, cu încă multe nume. Nu mi s-ar părea deloc o impietate nici compararea sa cu câţiva tineri şi foarte tineri critici de indiscutabilă consistenţă a discursului şi cu lecturi dintre cele mai serioase şi mai nuanţate. „Diferenţă şi pluralism“ e deviza enunţată chiar de Nicolae Manolescu la un moment dat.
Revenind la Istorie..., Manolescu o publică, evident, sub presiunea galeriei şi cu o galeşă supunere la o datorie „tradiţională“ faţă de propria carieră. Cedează şi o face prea târziu. De la întreruperea contactului susţinut cu literatura română au trecut aproape două decenii. Întâmplarea e vizibilă pretutindeni. Construcţia e uriaşă, impresionantă, dar contraforturile prefeţei şi postfeţei nu pot ascunde fragilitatea zidirii.
Sau, mai exact, faptul că, iarăşi vorba Sandei Cordoş, avem de-a face cu o lucrare in progress. Există încăperi nenumărate şi etaje întregi gata finisate şi numai bune de locuit, şi încă pe termen lung, dar există şi pereţi tencuiţi în grabă, găuri umplute la repezeală, farduri superficiale care nu pot ţine locul bunelor materiale de construcţie cu care Manolescu părea definitiv familiarizat. Nu ştiu dacă are în vedere publicarea unei ediţii întregite şi revizuite. Şi nici nu e important. Aşa cum e, Istoria... poate fi asumată fără greţuri alături de alte lucrări de anvergură care s-au aşezat pe raftul românesc de referinţă în ultima vreme. Nu deasupra lor. Aici e toată hiba receptării, vorba ardeleanului. Citită la rece, fără infuzii mitice, cartea lui Manolescu poate fi parcursă cu delicii şi cu folos.
„Rolul criticii, zicea Manolescu în interviul de la apariţia Listei, acesta este: de a ordona. Prin criterii, prin selecţie, prin listă, prin canon“, iar „singurul criteriu cu adevărat valabil, fundamental în orice canon literar, artistic este criteriul estetic“. Nici în Listă, nici în Istorie... însă, selecţia „nu e exclusiv estetică, pentru că nu se poate“. Om ca toţi oamenii, Manolescu e şi el sub vremi, vulnerabil şi nestatornic. Cu o doză în plus, receptată astfel din cauza „infernului excelenţei“ în care e prins fără scăpare. Aşadar, politizează uneori abuziv, e nedrept din capriciu şi de dragul şicanei, se lasă condus de umori, face concesii modelor zilei. Introduce nume şi scoate altele fără prea multe explicaţii, deşi ştie că „Nu-ţi propui să schimbi canonul. Bătăliile canonice nu se planifică. Ele ţin de viaţa spontană şi imprevizibilă a literaturii“. De firesc. În spaţiul literaturii, oricât de polemice ar fi discuţiile, ele reformează, nu revoluţionează. E vorba mai ales de forme noi, rareori de întoarceri înapoi ori pe dos. Căci cultura are nevoie de trecut, de tot trecutul (de „sensul tradiţiei istorice fondatoare“, spune Nicolae Manolescu). E felul ei de a-şi procura un viitor. Aici se iveşte slăbiciunea cea mai gravă a Istoriei..., dar nu fatală, dacă-l priveşti pe autor ca pe una dintre mai multele voci critice pe care se sprijină literatura noastră: selectând drastic şi cam haotic, uită/lasă pe dinafară stâlpi de susţinere ai propriului edificiu. Istoricul îşi sărăceşte cu bună ştiinţă (?) suprafaţa de lucru, îşi îngustează temelia, îşi surpă măreţia proprie, strict dependentă aceasta de cea a literaturii pe care o ordonează capricios şi o numără pe sărite. În multe texte din Istorie..., urmăreşte superbele spectacole lexicale (reamintindu-şi că literatura e performanţă a limbii române, naţională vrând-nevrând, şi bănuind, fără s-o spună anume, că există „simţul limbii“, simţ natural şi cultural deopotrivă), prospectează terenul, pune borne – concrete, recognoscibile şi frumoase –, în frumuseţea lapidară stând adesea secretul valabilităţii prelungi a verdictelor manolesciene.
Dacă în cronici răspundea unei datorii, atitudinea sa având mereu ceva „ulterior şi educat“, în Istorie... nu am vrut să scriu o operă perfectă [...] şi stearpă, ci una vie şi chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa, temperamentul, gustul şi capriciile mele.
Ce poate fi mai limpede? Istoria... e cartea imperfectă, impură şi perfectibilă a unuia dintre zecile de cartografi, silitor şi modest benedictin al ideii că fiecare se cuvine judecat după ce a realizat, oricât de mare ar fi depărtarea la care se află harta lui de harta ideală pe care, în naivitatea lor, iubitorii de literatură o cred posibilă. După domolirea pasionalităţii receptării, sunt de aşteptat lungi, amănunţite convorbiri cu un companion care ştie ţine isonul în orice dezbateri. Apropo de Escher, interpretarea lui Bruno Ernst răstoarnă oarecum şi completează sensul pe care Manolescu îl dă desenului.
Iată: dacă o mână e pe cale de a desena o altă mână, iar aceasta din urmă e, în acelaşi timp, ocupată cu desenarea celei dintâi... şi toate astea sunt reprezentate pe o foaie de hârtie prinsă în pioneze pe o planşetă... şi dacă, pe deasupra, totul e încă o dată desenat se poate vorbi de supraimpostură.A desena înseamnă a trişa, e sensul ultim al lucrărilor iluzioniste escheriene. Desenul ne minte că privim o lume în trei dimensiuni când hârtia nu are decât două.
Relaţia ficţiunii cu realitatea, apoi a textului încorporând o anume viziune cu succesiunea de variante ale realizării sale prin lecturi, lectura critică, obiectiv-personalizată, ea însăşi ficţiune intermediată de o altă ficţiune, toate acestea prinse în chenarul schimbător al generaţiilor, epocilor, contextelor şi, iarăşi, prinse toate aceste splendide trişerii în pioneze într-o Istorie... – iată superba supraimpostură a iluziilor de care ar vrea să ne vindece Eugen Negrici.
Până la un punct, intenţia autorului şi aşteptarea lumii literare converg: a propune o lege şi a oferi o ordine, o cheie de descifrat, o dată pentru totdeauna, literatura română.
Observ, după primele rafale de cronici dezamăgite, că rateurile stupefiază atât de copleşitor, încât lucrurile bune, şi ele nenumărate, cad într-o negură care ameninţă să se cronicizeze. Avansez o explicaţie a fenomenului. O găsesc atinsă doar în serioasa şi eleganta intervenţie a Sandei Cordoş din numărul trecut al Apostrof-ului: „autorul a beneficiat de suportul unui capital simbolic, în care intră şi un fond fantasmatic care e posibil să stârnească şi să întreţină pasionalitatea receptării“.
La prima vedere, avem de-a face cu o „întâmplare“ numai bună de aşezat printre „iluziile“ lui Negrici. Comentatorii nu pot ieşi din iluzia că Nicolae Manolescu e singurul şi cel mai mare critic al ultimei jumătăţi de secol. Crede asta Manolescu însuşi? Nu. Şi iată de ce. Istoria... e însoţită de o prefaţă, o postfaţă, un epilog şi multe interviuri, toate relativizând insistent, dar şi cu un zâmbet în colţul gurii, e adevărat (Alex Goldiş vede în „naturaleţea discursului“, în „tinereţe, nonconformism“, în „tonalitatea ireverenţioasă şi imprudentă“ cauzele recunoaşterii lui Nicolae Manolescu ca avizat critic al generaţiei sale), situarea cărţii în teritoriul literaturii române: nu e o „biblie“, probabil va fi reluată cu alte selecţii, e la mijloc şi joc (vezi istoria literară ca „spaţiu al imaginaţiei şi al ludicului“) şi încap în el nenumărate capricii, incuri, impurităţi. Spirit neastâmpărat, ludic şi iubitor de roluri (cinematografia îi era, în tinereţe, carieră alternativă), Manolescu nu contrazice însă nici argumentele „galeriei“. Se lasă pe mâna editorului.
O făcuse şi la celebra „listă a lui Manolescu“: „trebuie să recunosc, n-am făcut-o [lista] scrupulos“, ideea volumelor a fost a altora, lista are „relevanţă valorică relativă”, autori buni au rămas pe dinafară, „este şi un element de hazard în toată această poveste“… De data asta, acceptă subtitlul excesiv de „cinci secole de literatură“, când, după numărătoarea dinăuntru, e cam departe de adevăr dacă nu te referi la literatură în sensul de „variantă scrisă a unei limbi“ fără vreo legătură cu esteticul. Mai mult, repetă un citat din Sorin Alexandrescu, cel care îl aşază în galeria celor patru „cavaleri“ -escu ai bătăliilor canonice. Dar, nu se poate să nu observi, citatul-lespede-de-marmură e doldora de greşeli de corectură, veritabil indiciu ori măcar act ratat.
Nu-i nicio îndoială, Manolescu are de suportat/gestionat „infernul“ excelenţei. Ştiu, ca multă lume, că, ani la rând, cronica lui ne-a fost tabiet săptămânal, punct de reper. În cenuşiu, era să zic. Dar, nu. Ştiam atunci şi ştim acum şi mai bine – privilegiul distanţei în timp – că nu călăuză în teritoriul lecturii căutam şi nici măcar confirmare a unei opinii.
Manolescu, îmi dau seama azi, scria arareori primul despre o carte. Cronicile sale erau replici venite în chiar momentul în care putea să conchidă, sobru, decis, aulic, că aşa pare să fie, şi nu altminteri, cartea/autorul. Am citit şi ne-au plăcut nenumărate cărţi despre care Manolescu n-a scris un rând, n-am citit niciodată o carte doar fiindcă ne-a incitat cronica sa. Dar era formidabil că această cronică era acolo săptămână de săptămână. De opinia lui Nicolae Manolescu le păsa celor care citeau oricum cărţile şi căutau în Contemporanul şi România literară doar dialogul imaginar cu un cititor şi mai competent.
Ajutat şi de zodii, tânărul Manolescu a intrat în literatură cu aplomb seniorial. Colaborarea cu Dumitru Micu (în ’65, la 26 de ani!) îi dădea, atunci, o credibilitate nepusă la îndoială, asta îndată – ironia istoriei şi a regimului! – după episodul dramatic al dosarului încărcat. Lecturi infidele, Metamorfozele poeziei, Contradicţia lui Maiorescu, intrate în lista bibliografică obligatorie, îl clasicizează. Autoritatea îi e indiscutabilă… E vocea oficială, şi încă o voce cu fraza curată şi elegantă, pe care o poţi asculta de bunăvoie.
Cronicarul şi autorul de cărţi au lucrat de la început într-un parteneriat extrem de profitabil. Se recomandau reciproc. Cronica era a celui „învăţat-la-şcoală“, deci gata canonizat. Cărţile erau ispititoare, căci erau ale celui prezent, dezinvolt şi neobosit, în zonele fierbinţi ale lecturii la zi. Inteligent, flexibil, cu morgă, dar şi mereu tânăr, fiindcă profesor cu vocaţie, adică unul care nu se lasă uşor depăşit de generaţiile succesive de studenţi (încremeniţi, aceştia, într-o stranie şi perpetuă adolescenţă), îşi joacă, sclipitor şi cu graţie, rolul de vioara întâi.
Profesorul-cronicar e tăios ca Maiorescu, dar şi nestăpânit şi capricios ca G. Călinescu, la distanţă egală şi personalizată de amândoi, în vreme ce în sinea sa visează lovinescian mutaţii cu care a ştiut el însuşi să ţină mereu pasul. Grigurcu îi recunoaşte „vocaţia critică acaparantă“.
Anul 1989 aduce răsturnări neaşteptate. Manolescu decide brusc să părăsească scena cronicii la zi (Al. Cistelecan crede că „cronica literară e, poate, marea operă critică a lui Nicolae Manolescu – şi una din marile opere ale istoriei noastre critice“). Încearcă lucruri şi roluri până atunci lui interzise: politică, emisiuni televizate, activism civic, ranguri culturale naţionale şi europene. Reuşitele nu sunt şi nu pot fi pe măsura aşteptărilor publice. Renunţarea la ipostaza de cronicar e privită ca o trădare; o vreme, critica românească în întregul ei suferă efectele secundare ale iluziei retezate. Voci grele vorbesc insistent despre demisia unei critici care continua, firesc şi dezinhibat, să-şi facă datoria cu vervă şi inteligenţă. Lenea de a gândi flexibil, maleabil, viu lumea (literară) din jur clatină ierarhii închipuite.
Credea şi Manolescu astfel? Iarăşi nu. Deşi adastă, silit de „suită“, sub eticheta singurătăţii dictatoriale, nu-şi pierde nicio clipă luciditatea: „Ar fi groaznic dacă literatura s-ar face din opinii unice“. Aşadar: „Niciun critic nu face canonul. Îl facem cumva toţi, împreună, chiar dacă aparent nu ne înţelegem“; „Orice activitate critică este o activitate la două mâini, o activitate de colaborare, de cooperare, o formă de cordialitate“; „Niciodată nu vom prevedea ce şi cum se va scrie mâine“; „Singura modalitate de a-ţi onora până la capăt profesia de critic este aceea de a încerca să-i înţelegi pe cei care sunt din ce în ce mai diferiţi de tine“ şi, în fine, „Nu se poate face critică literară fără plăcerea de a citi cărţi“. Nenumăratele trimiteri din cronici la contribuţii „definitive“ ale altor critici te lasă să înţelegi că plăcerea jocului poate părea mai tare decât datoria echilibrului şi a bunei măsuri, dar e trecătoare.
Dictatura visată/acceptată/inventată a unului şi unicului nu e obsesia lui Manolescu. Istoria... sa ştie că Maiorescu şi-ar vedea micşorată statura dacă nu i s-ar pune alături Gherea, dar şi Iorga, Ibrăileanu. Polemica înseamnă construcţie şi dinamism, diferenţa de opinie e chiar relansatorul vieţii literare. Nici Lovinescu nu e întreg dacă nu îl vedem în şirul continuând cu Zarifopol, Perpessicius, Tudor Vianu, Streinu. Călinescu, marele scriitor şi modelul manolescian, îşi susţine măreţia prin chiar dialogul cu vocile critice ce i-au fost contemporane sau i-au urmat. Varietatea polifonică a criticii de rangul întâi e, spre binele literaturii române, tot mai largă pe măsură ce ne apropiem de prezent.
Manolescu nu e şi n-a fost niciodată singur. Şi nici unic. Mărimea sa e mereu şi infinit comparabilă cu şi dependentă de cea a unor Mircea Zaciu, Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu, Paul Cornea, Lucian Raicu, Adrian Marino, Alex. Ştefănescu, Ion Pop, Valeriu Cristea, Cornel Ungureanu, Liviu Petrescu, Mircea Iorgulescu... Lista poate continua, fără scăderi sensibile ale ştachetei, cu încă multe nume. Nu mi s-ar părea deloc o impietate nici compararea sa cu câţiva tineri şi foarte tineri critici de indiscutabilă consistenţă a discursului şi cu lecturi dintre cele mai serioase şi mai nuanţate. „Diferenţă şi pluralism“ e deviza enunţată chiar de Nicolae Manolescu la un moment dat.
Revenind la Istorie..., Manolescu o publică, evident, sub presiunea galeriei şi cu o galeşă supunere la o datorie „tradiţională“ faţă de propria carieră. Cedează şi o face prea târziu. De la întreruperea contactului susţinut cu literatura română au trecut aproape două decenii. Întâmplarea e vizibilă pretutindeni. Construcţia e uriaşă, impresionantă, dar contraforturile prefeţei şi postfeţei nu pot ascunde fragilitatea zidirii.
Sau, mai exact, faptul că, iarăşi vorba Sandei Cordoş, avem de-a face cu o lucrare in progress. Există încăperi nenumărate şi etaje întregi gata finisate şi numai bune de locuit, şi încă pe termen lung, dar există şi pereţi tencuiţi în grabă, găuri umplute la repezeală, farduri superficiale care nu pot ţine locul bunelor materiale de construcţie cu care Manolescu părea definitiv familiarizat. Nu ştiu dacă are în vedere publicarea unei ediţii întregite şi revizuite. Şi nici nu e important. Aşa cum e, Istoria... poate fi asumată fără greţuri alături de alte lucrări de anvergură care s-au aşezat pe raftul românesc de referinţă în ultima vreme. Nu deasupra lor. Aici e toată hiba receptării, vorba ardeleanului. Citită la rece, fără infuzii mitice, cartea lui Manolescu poate fi parcursă cu delicii şi cu folos.
„Rolul criticii, zicea Manolescu în interviul de la apariţia Listei, acesta este: de a ordona. Prin criterii, prin selecţie, prin listă, prin canon“, iar „singurul criteriu cu adevărat valabil, fundamental în orice canon literar, artistic este criteriul estetic“. Nici în Listă, nici în Istorie... însă, selecţia „nu e exclusiv estetică, pentru că nu se poate“. Om ca toţi oamenii, Manolescu e şi el sub vremi, vulnerabil şi nestatornic. Cu o doză în plus, receptată astfel din cauza „infernului excelenţei“ în care e prins fără scăpare. Aşadar, politizează uneori abuziv, e nedrept din capriciu şi de dragul şicanei, se lasă condus de umori, face concesii modelor zilei. Introduce nume şi scoate altele fără prea multe explicaţii, deşi ştie că „Nu-ţi propui să schimbi canonul. Bătăliile canonice nu se planifică. Ele ţin de viaţa spontană şi imprevizibilă a literaturii“. De firesc. În spaţiul literaturii, oricât de polemice ar fi discuţiile, ele reformează, nu revoluţionează. E vorba mai ales de forme noi, rareori de întoarceri înapoi ori pe dos. Căci cultura are nevoie de trecut, de tot trecutul (de „sensul tradiţiei istorice fondatoare“, spune Nicolae Manolescu). E felul ei de a-şi procura un viitor. Aici se iveşte slăbiciunea cea mai gravă a Istoriei..., dar nu fatală, dacă-l priveşti pe autor ca pe una dintre mai multele voci critice pe care se sprijină literatura noastră: selectând drastic şi cam haotic, uită/lasă pe dinafară stâlpi de susţinere ai propriului edificiu. Istoricul îşi sărăceşte cu bună ştiinţă (?) suprafaţa de lucru, îşi îngustează temelia, îşi surpă măreţia proprie, strict dependentă aceasta de cea a literaturii pe care o ordonează capricios şi o numără pe sărite. În multe texte din Istorie..., urmăreşte superbele spectacole lexicale (reamintindu-şi că literatura e performanţă a limbii române, naţională vrând-nevrând, şi bănuind, fără s-o spună anume, că există „simţul limbii“, simţ natural şi cultural deopotrivă), prospectează terenul, pune borne – concrete, recognoscibile şi frumoase –, în frumuseţea lapidară stând adesea secretul valabilităţii prelungi a verdictelor manolesciene.
Dacă în cronici răspundea unei datorii, atitudinea sa având mereu ceva „ulterior şi educat“, în Istorie... nu am vrut să scriu o operă perfectă [...] şi stearpă, ci una vie şi chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa, temperamentul, gustul şi capriciile mele.
Ce poate fi mai limpede? Istoria... e cartea imperfectă, impură şi perfectibilă a unuia dintre zecile de cartografi, silitor şi modest benedictin al ideii că fiecare se cuvine judecat după ce a realizat, oricât de mare ar fi depărtarea la care se află harta lui de harta ideală pe care, în naivitatea lor, iubitorii de literatură o cred posibilă. După domolirea pasionalităţii receptării, sunt de aşteptat lungi, amănunţite convorbiri cu un companion care ştie ţine isonul în orice dezbateri. Apropo de Escher, interpretarea lui Bruno Ernst răstoarnă oarecum şi completează sensul pe care Manolescu îl dă desenului.
Iată: dacă o mână e pe cale de a desena o altă mână, iar aceasta din urmă e, în acelaşi timp, ocupată cu desenarea celei dintâi... şi toate astea sunt reprezentate pe o foaie de hârtie prinsă în pioneze pe o planşetă... şi dacă, pe deasupra, totul e încă o dată desenat se poate vorbi de supraimpostură.A desena înseamnă a trişa, e sensul ultim al lucrărilor iluzioniste escheriene. Desenul ne minte că privim o lume în trei dimensiuni când hârtia nu are decât două.
Relaţia ficţiunii cu realitatea, apoi a textului încorporând o anume viziune cu succesiunea de variante ale realizării sale prin lecturi, lectura critică, obiectiv-personalizată, ea însăşi ficţiune intermediată de o altă ficţiune, toate acestea prinse în chenarul schimbător al generaţiilor, epocilor, contextelor şi, iarăşi, prinse toate aceste splendide trişerii în pioneze într-o Istorie... – iată superba supraimpostură a iluziilor de care ar vrea să ne vindece Eugen Negrici.
Sursa: Irina Petraş, Lege şi ordine, Apostrof, Nr. 2 / februarie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu