AMINTIREA PARADISULUI, VOCEA DIN CEAFĂ ŞI „ÎNGERUL CU ARMURĂ”

Aurelia CĂLINESCU
_______________

AMINTIREA PARADISULUI

VOCEA DIN CEAFĂ
ŞI „ÎNGERUL CU ARMURĂ”


Răscolesc în memorie într-un dulap plin de sertare, sertăraşe, cutii, cutiuţe, plicuri îngălbenite cu scrisul puţin întinat, caiete de însemnări, desene... Încerc să reîntregesc un moment îndepărtat din mici fragmente disparate...

Sunt elevă de gimnaziu în plină republică socialistă şi-mi place muzica folk. Ascult Tudor Gheorghe. Poezia marilor noştri clasici devine deodată mult mai accesibilă, mai atractivă chiar şi pentru cei mai teribilişti dintre puştani, hotărâţi să respingă tot ce vine gata mestecat din şcoală. Pe Arghezi, Blaga şi Alecsandri îi am în manual şi-i studiez la şcoală cam în acelaşi fel ca şi legile fizicii şi tabelul lui Mendeleev. Geniul eminescian ni se explică prin ştiinţa de a „asorta“ galbenul nuferilor cu albastrul lacului. Poezia este o „recoltă“ de sentimente patriotice, naţionale, sociale, antiburgheze, antimoşiereşti, antichiabureşti şi, desigur, de compasiune pentru muncitorime, ţărănime, pentru sângele vărsat, de două mii de ani, de la Traian şi Decebal, şi tot aşa... Dar este unul, îi zice Cezar Ivănescu, poetul misterios de pe discul lui Tudor Gheorghe, de care n-am auzit la şcoală, probabil e din ăia care au murit demult, poate în temniţele comuniste ori chiar mai înainte şi despre care nici nu vom învăţa, zice profa, o fi fost legionar?... Cad pe gânduri şi-mi pun pentru a mia oară Amintirea Paradisului...

Ninge. Privesc coperta discului din îndepărtata mea adolescenţă... Fragmente muzicale se-amestecă de-a valma cu imagini, detalii dintr-un tablou pe care ploaia şi vântul l-au şters pe alocuri, dar care a păstrat totuşi suficient cât să nu-mi fi pierdut identitatea. Aud iar ceea ce am ascultat altădată, şi iar „aducerile-aminte pe suflet cad în picuri...” şi-mi spun că Timpul e altceva decât calendarul din perete ori ceasul care ticăie pe raft. Iubesc. Sunt îndrăgostită. Pictez. E un fel de admiraţie amestecată cu dorinţa şi nevoia de a-i aduce ofrande („lui“ sau „iubirii“…? – deriva mea permanentă) şi a-i închina daruri din recunoştinţa pentru ceea ce mă face să simt. Iubitul meu n-a auzit de Cezar Ivănescu. El n-a auzit nici de Hemes Trismegistul. Nu contează pentru că nici Cezar Ivănescu n-a auzit de noi iar Hermes Trismegistul n-a auzit de nici unul din noi deci echilibrul lumii nu se schimbă. Ceea ce rămâne permanent, repetându-se ca un leit-motiv este fundalul muzical, poetic, metaforic, sublim, fără să sufere cea mai mica uzură, mereu şi mereu Amintirea Paradisului... Dar, nu, eu nu voi intitula tabloul aşa... Eu îi voi spune „Arcadieni“...

Răscolesc alte foi fragile... Vreau să-l fac să râdă într-un moment când ştiam că-i plânsese sufletul destul şi reuşesc spunându-i că toată adolescenţa am crezut că e un poet clasic mort demult şi pe deasupra interzis de comunişti datorită poemului Amintirea Paradisului. Parţial, nici nu eram foarte departe de adevăr. Dar anul trecut la Iaşi, de Buna Vestire, încă nu ştiam...

„Ca pe-o Duminică aştept poezia“ în biserica Buna Vestire. O aştept împreună cu ceilalţi înconjurată de sfinţi şi îngeri. Prea generos cu mine, destinul mă pregăteşte pentru marea întâlnire. Dar eu nu ştiu. E prima mea emisiune la Radio-Samtel şi sunt puţin neliniştită. Cunosc prea putin despre poeţii contemporani. Urmează să se decerneze premiul Opera Omnia poetului Cezar Ivănescu!?... Deci nu e mort. Gândul că i-aş putea spune de-a dreptul că-l credeam mort demult mă face să-mi simt gura lăţindu-se într-un zâmbet larg când toată lumea e solemnă şi vorbeşte la microfon să se audă vorbind.

Stau pe o banchetă din naos căci în Ardeal şi biserica ortodoxă are bănci pentru enoriaşi. De câteva minute aud o voce guturală, pregnantă, puţin nazală, vorbind apăsat, în tonalitate joasă dar nu în şoaptă, cu un fel de siguranţă pe care n-o pot cataloga dacă e trufie sau doar încredere în sine. Îi aud vocea exact în ceafă. Nu ştiu că n-o voi mai uita niciodată. Devin din ce în ce mai curioasă: cine-i vocea din ceafa mea?

La microfon se perindă diverşi bărbaţi care-şi recită sau citesc propriile poeme din propriile cărţi, microfonul ţiuie penibil şi am din ce în ce convingerea că debutul meu în radio nu va mai avea loc azi. Mă gândesc oare ce cred ceilalţi despre breasla mea, de plasticieni?... Şi noi părem la fel de ridicoli în public, la scena deschisă?... În sfârşit, decernarea premiilor Poesis... „se acordă pentru întreagă opera poetului Cezar Ivănescu“... iar „vocea din ceafă“ este acum în faţa altarului, cu tot cu chip şi corp, o apariţie năucitoare, în care natura s-a răzbunat şi a fost generoasă deopotrivă, marcându-l cu un strabism halucinant dar şi cu o forţă dominatoare ca a unui fulger pe câmp în furtună, şaman sau sacerdot gata să înceapă oficierea unui ceremonial sacru sau... magic?... Prima mişcare este ca în filmele cu maeştri zen care-şi uimesc discipolii de la prima întâlnire prin însăşi prezenţa lor. Microfonul este în sfârşit eliminat din scena printr-un gest precis şi categoric. Chiar aşa, la ce era nevoie de microfon într-o biserica a cărei acustică este oricum asigurată de arhitectura sa? Şi mai terminaţi cu narcisismul ăsta leşinat, lecturi din propriile volumaşe, rostiri în falset şi ochelari aburiţi de emoţia propriilor găselniţe şi versuri şchioape.

Gata, s-a terminat cu fandoselile, miorlăiturile şi bolboroselile. POEZIA aparţine marilor Maeştri iar noi suntem aici doar nişte umili discipoli, fericiţi dacă suntem îngăduiţi în urma lor. Astfel, Poetul cu coroniţa de lauri a continuat recitând din Maeştri săi în eternitate – cum adesea aveam să-l mai aud apoi exprimându-se şi despre alte personalităţi nu doar literare, Francois Villon şi Baudelaire în limba lor, dar şi din Bacovia într-un fel cântat, fascinant, cu o voce care nu era de cântăreţ ci mai degrabă de şaman invocând toate divinităţile la un loc. (Pentru o clipa mi-a revenit în minte Trilogia Antică, spectacolele lui Andrei Şerban şi conceptul de a folosi greaca veche, limbă nevorbită azi, nu ca pe un mijloc de comunicare ci ca unul de expresie. ) Un fior puternic, o fulgerare, un moment de maximă intensitate cum în liturghie momentul Prefacerii, al Katarsis-ului, aşa încât, cine nu ar fi avut niciodată nimic a face cu poezia cât şi aceia ce ar fi avut, indiferent cât de mult sau puţin, să se poată împărtăşi cu adevărat din această hrană, să se umple de această energie, să se conecteze la coloana vertebrală a Universului, să intre pentru o clipă în aceeaşi respiraţie cu Absolutul.

Nu ştiu când mi-am revenit exact din nauceală. Cert este că am obţinut nu doar cel mai grozav interviu radiofonic al Festivalului de poezie din acel an dar şi curiozitatea poetului de a vedea ce pictez. Nu ştiu nici azi de unde am avut atunci atâta îndrăzneală. Brusc îmi amintesc iar, pentru a suta oară, trecuse un timp, treceam prin momente dificile, apelul meu disperat, ce poţi spune în doua vorbe la telefon, şi îndemnul care a venit în două cuvinte cu puterea unei comenzi care transforma instantaneu îndemnul în faptă: „Fii curajoasă!“ şi iarăşi uimirea mea pentru forţa pe care o aveau cuvintele rostite de Poet.

Când a intrat în atelierul meu, pereţii erau plini cu tablouri în lucru. Mulţi îngeri. Picturi cu îngeri... „păi, de unde?... “ zâmbesc: „păi, ştiţi, Amintirea Paradisului, ... adolescenţa, ... Tudor Gheorghe... “, nu suflu o vorba că până acum câteva ceasuri îl crezusem un poet clasic interzis de comunişti şi mort demult. Încă nu ştiu ce fel de umor are poetul, şi oricum, îndrăzneala mea a bătut deja toate recordurile în acea seară.

Cu toate astea simt o dorinţă ciudată de confruntare, ca într-un joc, un fel de duel demonstrativ de „arte marţiale“ ale cuvintelor, ideilor, metaforelor. Îl văd tulburat de ceea ce descoperă în atelierul meu şi asta mă încurajează să-i arăt şi alte pânze pregătite deja pentru expoziţia care se apropie. E rândul meu să-l „năucesc“. Ascultam muzica napolitană, mexicană, flamenco, fado şi alte „ciudăţenii“, iar el, Poetul cu coroniţa de lauri care tocmai făcuse demonstraţia unei „magii“, oficiase un fel de „liturghie“ a poeziei şi mă uimise cu apariţia sa fulgerătoare de Orfeu rebel rătăcit în „postmodernism“, era acum tulburat şi emoţionat de tot ceea ce asculta şi privea. Revine insistent asupra unei melodii napolitane, încă o dată şi încă o dată, de zeci de ori, obsesiv (îi promit că i-o fac cadou) dar şi asupra unei pânze, „cum se cheamă?“, „miri înstelaţi“ – zic, „de ce nu mi-a venit mie ideea asta?!... “, „... pentru că mi-a venit mie în vis“. Povestesc visul. „Am să-ţi scriu un poem şi am să-i dau numele asta, MIRI ÎNSTELAŢI, dacă îmi dai voie.” Păi sigur, mai e vorba... Şi s-a ţinut de cuvânt astfel încât l-am înserat în catalogul expoziţiei câteva luni mai târziu. La despărţire îi spun că din toţi îngerii din atelier el este ÎNGERUL CU ARMURĂ. Se entuziasmează si se bucură ca un copil care a primit o jucărie nouă. „Să ştii că de acum aşa am să mă semnez: Cezar Ivănescu-ÎNGERUL CU ARMURĂ. Şi aşa a şi făcut. Să nu mă las mai prejos, i-am făcut un portret în chip de înger cu armură. Apoi altul şi altul... Fără fotografii sau documentaţii, doar memorie. Nu doar literatura e memorie. Curând am mai primit un poem dedicat: Cântec Napolitan...

După duelul metaforelor urmează duelul darurilor: Nopţile Veneţiene pentru CÂNTEC NAPOLITAN, Stigmatizaţi pentru DOINA, Poetul-Shiva şi alte ilustraţii pentru volumul SUTRELE MUŢENIEI şi JEU d'AMOUR; apoi duelul aducerilor aminte, şi apoi duelul gândurilor diurne şi nocturne care ne aşează pe fiecare pe scutul lui, ordonându-ne frumos şi definitiv în câte un raft din Cronica Akasha, cu tot ceea ce ştim şi cu tot ceea ce nu ştim, cu tot ceea ce am dorit şi am fost sau am avut şi cu tot ceea ce nu am fost şi n-am avut, cu toate dorinţele, cu toate virtuţile, cu toate eşecurile şi cu toate victoriile, cu toate iubirile-morţile-învierile, „... cu braţele-amândouă / cu limbile-amândouă / cu amândouă Yin -Yang ...”, cu toate femeile-ntr-un chip şi toţi bărbăţii-ntr-un chip în acelaşi sarcofag sau corabie, chitara sau armura, cu zeci de metri de pânze pictate şi cu kilometri de poeme, cu toate visele care le-am mai putut avea şi cu toate cele care le crezusem uitate...

Ultima întâlnire, asemeni celei dintâi, este tot un ceremonial. Dar nu ştiu că de adio. Îl ascult cu uimire mută. Fizica şi metafizica sunt reversibile. „Precum în cer aşa şi pe pământ“ poate fi şi „precum pe Pământ aşa şi în Cer" ?... Îmi trec prin cap fragmente amestecate din Doine şi Sutre deopotrivă cu imagini ale unor momente trăite demult, pereţii albi ca nişte coli imense de hârtie pe care i-am scris poemele ca pe rugăciuni protectoare, vreau să-mi alung din ureche vocea interioară: „Sora mea, aproape sunt de Moarte/ cum virginele de nunta îs, / strai curat de in doar un surâs/ trupul meu de-al ei îl mai desparte!". Bem vin, mâncăm fistic şi ne facem confesiuni cu martori: Frida şi Maria Dolores, Amalia Rodrigues şi Nana Mouskouri, toate femeile frumoase şi iubite pe care le-a cunoscut ori i-au rămas Străine, tot neamul pisicesc şi câinesc preţuit şi iubit înzecit pentru că nu ştie să mintă nici să trădeze, Doina lui Eminescu şi Doina – Închinare lui Eminescu, Pindar şi Francois Villon, Marin Preda şi Mary cea înţeleaptă, Clara cea Clară, toţi prietenii adevăraţi şi geniali în frunte cu Petru Aruştei (prietenie echivalată poate doar de Ghilgameş şi Enchidu), toţi viii şi toţi morţii pomeniţi şi iubiţi care-l vor însoţi şi alina în Eternitate...

„... mândro, să-ţi fie de paos / lacrima ce-am lăcrimat!” – surâd şi eu cu lacrima mijită şi-mi spun ca Acolo unde stă sufletul lui acum, poate că încă mai stăm la aceeaşi masă, bem vin şi mâncăm fistic, şi ne spunem tot ceea ce nu am apucat să ne spunem aici.

Aurelia CĂLINESCU
iulie 2009