marți, 14 iulie 2009

CEZAR IVĂNESCU luptă de la egal la egal cu cea mai teribilă forţă creată de un partid totalitar: SECURITATEA. LUPTA ca de la instituţie la instituţie!



Un om norocos

Fiecare român căruia i se oferă şansa de a se bate cu umbrele fostei Securităţi la aproape 20 de ani de la căderea regimului comunist se poate considera un om norocos. Cu condiţia să nu fi fost colaborator al sinistrei instituţii. Grea sarcină. De-a dreptul imposibilă. Odată ce asupra cuiva planează bănuiala de a fi fost informator, este definitiv condamnat.

Este destul să se arunce o vorbă peste umăr, să se facă o simplă aluzie, că avalanşa porneşte. Biata victimă începe să se zbată, adună probe, scormoneşte trecutul în căutarea unor fapte din care să rezulte că nu a avut de-a face cu Securitatea în postura de informator. Dacă soarta îi surâde, poate găsi şi niscaiva probe din care să reiasă că a fost urmărit.

În paranteză fie spus, Securitatea a fost atât de prevăzătoare, încât a lansat zvonul că toţi urmăriţii erau, de fapt, şi informatori. Adevărul este că oricum şi oricând vorbeşti despre fosta Securitate ai şansa să devii ridicol.

Au mai fost de-a lungul istoriei instituţii coercitive, însă nu au avut parte de o logistică atât de sofisticată şi nu au beneficiat de sprijinul necondiţionat al puterii politice.

Întinsă pe o perioadă de aproape o jumătate de veac, Securitatea supravieţuieşte prin milioanele de dosare gestionate de CNSAS. Dar tot atât de adevărat este că şi CNSAS îşi datorează existenţa acelor nenorocite de dosare. Nu o dată s-a demonstrat că victima este tot atât de vinovată precum călăul.

Multora dintre cei care s-au confruntat cu Securitatea viitorul le rezervă neplăcuta surpriză de a fi nevoiţi să se lupte şi cu CNSAS-ul. Cei slabi capotează. Ce fac cei puternici? Avem două exemple recente.

Dan Voiculescu şi-a pus la bătaie întreaga influenţă de om putred de bogat şi nu numai că a reuşit să conteste acuzaţia de a fi făcut poliţie politică, dar a reuşit performanţa de a arunca CNSAS-ul dincolo de Constituţie.

Al doilea exemplu este cel al scriitorului Cezar Ivănescu. O vorbă aruncată peste umăr s-a transformat în ştire de agenţie de presă potrivit căreia Cezar Ivănescu ar fi fost informator. "Obiectivul" nu s-a pierdut cu firea, nu s-a comportat ca un poet, ci a luat-o sistematic. Lupta este ca de la instituţie la instituţie. Urmărindu-i reacţiile de acum deduci fără niciun dubiu că scriitorul a fost capabil să facă faţă şi fostei Securităţi.

Cezar Ivănescu dă impresia că luptă de la egal la egal cu cea mai teribilă instituţie creată de un partid totalitar.

Acuzat pe nedrept că ar fi fost informator, Cezar Ivănescu trebuie să se considere un om norocos fie şi pentru faptul de a i se fi oferit ocazia de a repune în discuţie relaţia Securitate-CNSAS.

Şi mai este ceva. Cezar Ivănescu pare a fi primul scriitor român care abordează de pe poziţii de forţă nu doar fosta Securitate, ci întreg contextul istoric, de la moartea lui Nicolae Labiş la Mircea Dinescu în calitate de membru CNSAS.

D. Păcuraru, Editorial, Un om norocos, Poesis, ian.-febr. 2008, Satu Mare
Publicat de la
Etichete: , , ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)