luni, 16 februarie 2009

„tînăr îs dar îmi ştiu scrisul,/că mi-i scrisa să mă mîntui,/nu mi-i viaţa cît pămîntu-i,/ci mi-i viaţa numa cîtu-i,/fără de frumos,urîtu-i!“














Doina (Ţara de Miraz)
+++++ Cezar Ivănescu

! numai tu ştii ce-i cu mine,
ce poţi tu, nu poate nime,
trupului, holocaustul,
tu-i ştii cărnii mele gustul,
Moarte, tu, doar tu şi numa
tu-mi ştii inima de-acuma !

! mi-am făcut trupul ca pînza
poate m-o pune pe dînsa,
mîna mea – închinăciune,
amîndouă mîni – tăciune,
amîndouă mîni – strigarea –
s-au topit ca lumînarea !

! adu noaptea şi cer noateaş,
Moarte, rogu-te, ruga-te-aş !

! mi-am făcut trupul ca apa
să-şi spele cu mine pleoapa,
tot pe mine să mă plîngă,
măcar lacrimă nătîngă,
măcar lăcrimarea fi-i-aş
ţie-şi singură fetia-şi !

! Moarte, faţa mea cea hîdă
să mi-o vadă şi să rîdă...
numa zile mohorîte,
nu mă plînge, nu mă rîde,
e a mea şi a oricărui,
ca să vină tre’ să stărui !

! şi nu vine cînd se cere
moartea asta de muiere !

! nu te-ntrebi tu, soro, Moarte,
de ce suflet mai am parte;
beutură şi azimă,
unde mai găsesc inimă !

! numai tu ştii ce-i cu mine
ce poţi tu, nu poate nime,
trupului, holocaustul,
tu-i ştii cărnii mele gustul,
Moarte, tu, doar tu şi numa
tu-mi ştii inima de-acuma !

! tînăr îs, bătrîn n-oi mai fi
numai tînăr îi plac Maichii...
tînăr îs dar îmi ştiu partea,
în puterea mea ţin Moartea,
intru-n ea ca în abisul...
tînăr îs dar îmi ştiu scrisul,
că mi-i scrisa să mă mîntui,
nu mi-i viaţa cît pămîntu-i,
ci mi-i viaţa numa cîtu-i,
fără de frumos, urîtu-i !

! numai tu ştii ce-i cu mine,
ce poţi tu, nu poate nime,
trupului, holocaustul,
tu-i ştii cărnii mele gustul,
Moarte tu, doar tu şi numa
tu-mi ştii inima de-acuma,
trupul meu, numa tortură
şi-amuţire a sa gură,
cînd cu lacrimi pe obraz
plînge ţara de Miraz;
ca heruvii mă ţinea
cu Moartea mă-mpotrivea !
Publicat de la
Etichete: ,

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu

Mircea Eliade

Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspec­tiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr prin­cipatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)