DAN BRUDAŞCU: „Publicaţiile din România nu au fost niciodată libere“. „Pro Democraţia a devenit anexa unor interese politice“

INTERVIU CU prof.dr. DAN BRUDAŞCU

http://danbrudascu.wordpress.com/curriculum-vitae/


Motto:
„Spre deosebire de majoritatea oamenilor politici,
eu nu m-am folosit de demnitatea ce mi-aţi încredinţat
pentru a jefui economia naţională, pentru a vă face viaţa
şi mai grea şi amară sau spre a mă îmbogăţi”.
Dan Brudaşcu către alegătorii din Cluj, 2008

Omul-instituţie - traducător, referent de specialitate, muzeograf, lucrător politic, realizator radio & Tv, ziarist, director - fondator de studio TV CBN, ARDAF privat, director de editură, şef compartimente mass media, relaţii internaţionale, cultură, culte, sport, turism în Primăria municipiului Cluj-Napoca (1991 - 1998), deputat (legislatura 2000-2004), colaborator extern al catedrei de limbă engleză (nefilologi) a Facultăţii de Litere Cluj-Napoca (1991 - 1998), cadru universitar (2000 - prezent), director al Casei de cultură a municipiului Cluj-Napoca (începând din 1 octombrie 2008); cel care a publicat peste 2700 de articole, eseuri, recenzii, reportaje, note de lectură, traduceri etc. în publicaţii din ţară, S.U.A., Marea Britanie, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Croaţia, Israel, Iugoslavia, Moldova s.a.; autorul a 86 de volume (traduceri, eseuri, istorie, cursuri universitare, dicţionare, antologii, ediţii îngrijite) este Dan Brudaşcu, cel care ar fi putut să fie omul model în Parlamentul European, dacă Legea electorală ar fi asigurat condiţii optime şi pentru candidaţii independenţi.
Scriitorului Dan Brudaşcu îi place să comunice cu oamenii, cu contemporanii săi din toată lumea, să le cunoască preocupările, să se îmbogăţească spiritual din creaţiile de pretutindeni.

- Stimate Domnule Dan Brudaşcu, ne-am cunoscut la Muzeul ”Octavian Goga” de la Ciucea, judeţul Cluj, prin anul 1985, când eu eram cu un grup de turişti (colegi de serviciu din Iaşi) iar dumneavoastră eraţi în concediu de odihnă şi v-a făcut plăcere să ne prezentaţi Casa memorială şi să ne vorbiţi cu mare sensibilitate despre scriitorul Octavian Goga şi soţia sa, Veturia Goga. Ce amintiri deosebite aveţi din localitatea natală, Ciucea?

- Orice om are ca repere majore ale trecerii sale prin lume locul unde vede lumina zilei, locul sau locurile unde a învăţat şi s-a format şi abia după aceea celelalte legate de alte evenimente sau momente care i-au marcat existenţa. Este firesc, aşadar, că oricât de mult timp a trecut, să se simtă mereu legat, ataşat de locul de naştere. Aceste sentimente le nutresc şi eu. Am străbătut o bună parte din lume, dar de fiecare dată m-am simţit ca aparţinând şi satului meu natal. Simţeam un fel de mândrie că, iată, un ciucean, a ajuns şi acolo şi acolo, a întâlnit sau a discutat, de la egal la egal, cu miniştri, deputaţi, senatori, preşedinţi de state, alţi înalţi demnitari ai ţărilor respective. Aş fi vrut să ştie despre asta şi cei alături de care am trăit un timp, în mijlocul cărora am copilărit şi pe care îi preţuiesc, necondiţionat, oricând şi oriunde mă aflu. În interiorul meu, oricâte demnităţi sau poziţii importante mi-a fost dat să am până acum, m-am simţit mereu ca aparţinând Ciucii, locul meu de obârşie.

- Ce ne puteţi spune despre familia dumneavoastră?

- Eu provin din una din cele mai vechi familii de la Ciucea. În testamentul pe care Horea l-a dictat unui preot de la Sibiu, înainte de a fi ucis pe roată, el a menţionat că datora o anumită sumă de bani şi unui înaintaş al meu, pe numele lui Mihai Brudaşcă, din Ciucea. Horea, datorită activităţii sale, fusese adus, cu un fel de domiciliu forţat, pe raza localităţii Ciucea, înaintea începerii propriu zise a răscoalei. Aici, ca să poată trăi, construia case şi biserici, iar vara lucra la coasă pentru familiile avute din sat. Familia acestui înaintaş al meu, care a fost şi primar aici, a fost una dintre cele pentru care a lucrat Horea. Ca să ajungă la o asemenea stare de bunăstare, trebuie să fi avut, vreme de mai multe generaţii, înaintaşi. Aşadar, familia mea a exiastat în Ciucea cu mult înainte de secolul al XVIII-lea. Ştiu că bunicul meu dinspre tată a făcut şi el politică şi a fost şi primar. A fost un om foarte înstărit. Ceea ce, tatălui meu şi familiei noastre i-a creat multe necazuri după 1945. El a fost declarat chiabur, dar murind la scurt timp, toate obligaţiile de plată au revenit tatălui meu, care era cel mai în vârstă dintre băieţiii familiei lui. De aceea, de multe ori, la Crăciun, în loc să tăierm noi porcul, venea preceptorul de la Primărie, care îi amintea tatălui meu că este restant la impozitele şi dările obligatorii şi, prin urmare, ne lua porcul din bătătură. Îmi mai amintesc şi faptul că, la treierat, care se făcea la comun, tata îl ruga insistent pe tractorist să folosească nişte site cu ochii mai mari. Ulterior, luam, puneam în saci şi duceam acasă pleava şi, cu nişte ciurururi mari, pe care abia de puteam să le ţin în mână, vânturam pleava şi scoteam câte un săcuţ sau doi de seminţe cu care greu ieşeam din iarnă. În vreme ce, de Paşti sau Crăciun, la multe case, copiilor li se dădeau dulciuri şi prăjituri, pe masa noastră, a foştilor bogaţi de altă dată, aveam doar mălai cu zahăr. Singura delicatesă pe care o gătea bunica mea dinspre mamă pentru mine şi sora mea.
La noi, la ţară, se obişnuia ca pentru astfel de praznice, părinţii să cumpere copiilor câte o hăinuţă nouă, ca ei să se bucure şi mai mult de sărbătoarea respectivă. Mie nu reuşeau niciodată să îmi cumpere mai mult de un singur obiect. Aşa că întâmpinam sărbătoarea respectivă cu cămaşă nouă, dar cu pantaloni vechi şi pantofi scâlciaţi. Primul meu costum, de fapt uniforma şcolară, l-am avut, cu greu de imaginat azi dificultăţi, din partea alor mei, abia în clasa a IX-a, când am mers la liceu, la Cluj.
Iată doar câteva din amintirile, dulci-amare, pe care le am despre locurile mele natale şi despre copilărie.

- V-a influenţat cineva în ale scrisului? Aveţi vreun model?

- Sunt o fire extrem de voluntară şi accept cu mare greutate modele. În absolut orice domeniu. Ba chiar încep să intru la idei atunci când cineva insistă să fie model pentru cineva, impunând, direct sau indirect, modul său de a gândi, trăi sau scrie. Aşadar, nu cred că m-a influenţat cineva anume şi în mod decisiv.

- Când şi unde aţi debutat ca scriitor?

- Eu nu consider nici în momentul de faţă că sunt scriitor. De altfel, spre ştiinţa cititorilor dvs., ţin să precizez că nu sunt membru al Uniunii Scriitorilor. Am fost invitat, chiar destul de insistent, în urmă cu câţiva ani, mi s-au făcut recomandări, mi s-a pregătit dosarul, cum se spune şi trebuia să scriu doar o cerere. Dar am refuzat. După Revoluţie, sau cum s-o fi numind cele întâmplate în decembrie 1989, în această instituţie, de inspiraţie sovietică, au năvălit tot felul de veleitari, (inclusiv securişti sau colaboratori ai acestora). Am refuzat, aşadar, să mă prenumăr printre membrii unei astfel de instituţii. Sunt doar, din 1991, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.
Nu consider că cei care sunt membri ai respectivei Uniuni sunt toţi, cu adevărat, şi scriitori. Din păcate, în rândurile acestei instituţii sunt mulţi pe care un hâtru coleg al meu îi denumeşte, nu fără temei, drept „scriitori gen second hand”. Cele ce se întâmplă în ultima vreme în acest organism sindical, ca şi în filialele lui teritoriale, ţine de cu totul altceva decât de cultură şi de literatură. Şi, deci, nu doresc să fiu părtaş la astfel de fapte.
Am debutat, prin 1968, în revista ABC a Liceului nr. 1 „Ady-Şincai” din Cluj-Napoca, revistă editată sub egida poetului Petre Bucşa, directorul respectivei instituţii.
În anul 1971, am debutat cu poezie în paginile revistei „Steaua”, condusă pe atunci de poetul Aurel Rău, pe care îl cunoscusem cu mulţi ani înainte.

- Chiar dacă scrieţi poezie de mulţi ani de zile, totuşi editorial aţi debutat recent, la 7 mai 2009, cu volumul de versuri ”Degetele timpului”, odată cu lansarea volumelor ”Paradoxuri ale francmasoneriei” şi ”Legendele evului mediu”. De ce aşa târziu cu acest debut? Ziua de 7 mai are vreo semnificaţie specială?

E adevărat ce spuneţi. Aşa cum am arătat, am debutat cu versuri în 1971, în revista clujeană STEAUA. Ulterior, am publicat versuri în diverse reviste din ţară şi de peste hotare. De asemenea, am prezentat versuri în programe de radio şi televiziune. Dar nu am avut curajul de a le scoate în volum. În anul 2007, mi-a apărut primul volum de versuri, cu titlul Kohorte sjena (Cohorte de umbre), în limba croată, la Zagreb. Volumul a fost tradus de domnişoara Clara Căpăţână, o bună cunoscătoare a acestei limbi şi o înzestrată traducătoare în şi din această limbă slavă.
Cu destulă greutate m-am hotărât să public şi un volum în limba română. I-am dat titlul Degetele timpului. El cuprinde o parte din poemele traduse deja în limba croată, dar şi altele noi. Volumul s-a bucurat de o bună primire din partea criticii literare, deşi, chiar şi acum când răspund întrebării dvs., eu mai am încă îndoieli. Ce să fac? Aşa sunt eu construit. Şi nu mă pot schimba după conjuncturi sau ca să fiu pe placul cuiva.
De ce ziua de 7 mai? Pentru că este data morţii lui Goga. Şi cum, cel puţin la Cluj-Napoca, dar şi la nivel naţional, nu a avut loc nici un fel de manifestare comemorativă, nici măcar la instituţiile care poartă numele poetului, dar nici în satul lui natal, am considerat potrivit să planific această lansare de carte atunci. Asta cu atât mai mult cu cât una dintre cărţile amintite conţinea şi texte de istorie literară referitoare la poet şi la viaţa lui[1].

- Ce amintiri aveţi din cariera de realizator Radio – TV?

- Foarte multe şi diverse. Colaborarea mea cu radioul datează din perioada studenţiei. După 1990, am participat la un concurs de redactor pentru Postul de Radio Cluj-Napoca şi m-am situat pe locul întâi între candidaţi. Vreme de mulţi ani, am realizat emisiuni literare şi religioase. Multe dintre ele au fost preluate şi difuzate şi pe postul naţional de radio şi respectiv cel de TV. Am făcut, totodată, transmisiuni directe din diverse centre din Transilvania de la evenimente cultural-artistice sau religioase importante[2]. Mi-a placut foarte mult activitatea respectivă şi am încercat să o fac cu dăruire şi profesionalism. Am străbătut toată Transilvania şi ţara şi am mers chiar peste hotare[3], ca să ofer radioascultătorilor şi telespectatorilor materiale de calitate, variate, noi despre spaţii cât mai ample. Aveam deseori bucuria de a constata că emisiunile realizate şi semnate de mine se bucurau de interes, erau urmărite şi apreciate. Nu o dată, în oraşe şi locuri unde ajungeam prima oară, aveam surpriza ca oamenii să-mi spună pe nume, pe stradă sau la diverse manifestări, să se ofere să mă ajute etc. Nu mi-am dezamăgit, cred eu, niciodată publicul. În plus, am încercat întotdeauna să fiu obiectiv, echidistant şi cât se poate de profesionist. Nu am făcut jocul nimănui, ca om de presă, nici nu m-am lăsat influenţat de diverse orientări politico-doctrinare. M-am aflat exclusiv în slujba publicului şi a adevărului, considerând că aceasta trebuie să fie, de fapt, misiunea – singura – a presei într-o ţară ce se vrea civilizată şi democrată.
Evident că am şi alte feluri de amintiri. Spre exemplu, pe la începutul anilor 90 s-a readus fonoteca studioului de radio Cluj, dusă după întreruperea activităţii postului, din ordinul lui Ceauşescu, la Doftana, unde fusese arestată de vechiul regim, fiind ferită de orice cercetător curios. Unii dintre foştii redactori şi angajaţi au trăit atunci adevărate momente de panică. Îmi amintesc cum s-au repezit să îşi caute benzile compromiţătoare pentru ei, adică pentru ceea ce vroiau ei să convingă pe alţii că n-au făcut în calitate de ziarişti selectaţi şi plătiţi de regimul anterior. Le-au luat şi le-au distrus sau le-au dus, pur şi simplu, acasă, fiind convinşi că existenţa acelor materiale radiofonice i-ar fi compromis definitiv şi mai ales nu ar mai fi justificat deţinerea funcţiilor pe care, pe sistem de gaşcă, şi le-au atribuit reciproc. Detalii despre această perioadă şi despre personajele respective în memoriile la care lucrez. Deci, mai e un pic de aşteptat de către cei curioşi[4].

- Care este rolul televiziunii şi cinematografiei privind valoarea spirituală a omului?

- Uriaş. Dacă ambele sunt făcute cu responsabilitate şi pricepere. Ceea ce nu pot afirma, în totalitate, despre ceea ce se întâmplă în prezent, precum şi de câţiva ani buni, la noi. Din păcate, aici colcăie tot felul de mediocrităţi, de neveste şi amante, cu singurul merit că sunt frumoase şi trebuie să mănânce şi ele o pâine. În marea lor majoritate posturile de televiziune cultivă trivialul şi mediocritatea, violenţa, chiar şi în materialele destinate educaţiei tinerei generaţii şi copiilor. Te îngrozeşti ce filme sunt oferite, de exemplu, copiilor, de la cele mai fragede vârste.
Iar cinematografia română a intrat într-o fază extrem de delicată[5]. O serie de pelicule submediocre, discutabile sub aspect estetic şi ca mesaj, dar cu excesivă încărcătură politică, sunt băgate în seamă la diverse concursuri internaţionale. Desigur, şi datorită unei reţele de relaţii personale sau de familie ale regizorilor respectivi[6]. Asta îi afectează negativ, în mod direct, şi pe regizorii şi scenariştii serioşi, buni şi adevăraţi profesionişti, care iau exemplul unor odrasle, modeste intelectual, scoase, însă, în mod agresiv în faţă de activitatea zgomotoasă a unor părinţi cu pile pe plan extern, chiar dacă producţiile lor sunt modeste estetic.
Sper că voi ajunge vremea când aceste experienţe triviale şi lipsite de valoare în televiziunea şi cinematografia română vor înceta, iar adevăraţii profesionişti vor fi din nou preţuiţi şi sprijiniţi în munca lor nobilă, lăsaţi să-şi împlinească, fiecare, opera lui. Pentru că, din fericire, în România mai există oameni cu adevărat valorioşi, în aceste domenii, dar care nu pot ieşi în evidenţă din cauza unor hahalere, a unor demagogi şi neo-păşunişti.

- Ca ziarist, aţi publicat încă din timpul liceului. Care ar fi graniţa între literatură şi jurnalism?

- Este adevărat că am am o activitate de peste 40 de ani ca ziarist. Cu luminile şi umbrele ei, desigur. Sincer să fiu cu dvs. nu ştiu ce să răspund la această întrebare. Poate că recomandând cititorilor dvs. să revadă activitatea jurnalistică a unui Sadoveanu, Goga, Călinescu, Stancu, Bogza etc., ca să amintesc doar câteva nume cu activitate semnificativă în ambele domenii, ne apropiem un pic de esenţa întrebării. Trebuie oare să existe, neapărat, o graniţă între cele două domenii? Amândouă sunt domenii de creaţie, deci nu văd de ce trebuie făcute delimitări de genul: de aici până aici jurnalismul, de aici încolo ... Mănăşturul[7].

- Publicaţiile din România sunt libere? Cum explicaţi faptul că în mai toate ziarele, începând cu 29 ianuarie 2008, a aparut defăimarea poetului Cezar Ivănescu (care a dus la moartea acestuia la 24 aprilie 2008), precum că ar fi fost colaborator al Securităţii comuniste, fără să existe nici o Decizie emisă de CNSAS în acest sens, informaţia falsă plecând de la un membru al acestei comisii, şi, nici până în prezent, cei în drept, nu au răspuns solicitărilor disperate ale fiicei poetului, Clara Aruştei?

- Publicaţiile din România nu au fost niciodată libere. Cel puţin, dacă le raportăm la o serie de indivizi veroşi, fără scrupule, ajunşi în fruntea unor organe de presă, pe căi (nu o dată dubioase) doar de ei (şi de cei pe care îi reprezintă) ştiute, care le-au folosit şi le mai folosesc discreţionar, în interese ce nu au nimic de a face cu morala, legea sau mai ales cu democraţia şi deontologia profesiei de ziarist, cu nevoia informării opiniei publice. În presa din România, din păcate, nu se poate vorbi despre deontologia profesională, despre dreptul la imagine al cuiva sau despre adevăr şi lege. Spun acest lucru şi ca victimă, timp de aproape 20 de ani, a unor adevărate campanii murdare, jegoase, de presă care nu au urmărit doar compromiterea mea, ci şi distrugerea mea fizică. S-au scris foarte multe minciuni şi neadevăruri despre mine. Între altele, am fost acuzat, tocmai de către foşti turnători sau colaboratori ai vechii Securităţi, că eu aş fi colaborat cu instituţia respectivă. Anterior unor campanii electorale, la care am luat parte, de fiecare dată, înainte de acceptarea candidaturii mele, CNSAS trebuia să declare care dintre candidaţiii inscrişi în liste a fost colaborator al Securităţii. Nu o dată, ci de patru ori, dosarul meu de candidat s-a aflat pe masa CNSAS. Au fost frecvente cazurile când instituţia respectivă a dat publicităţii date concrete privind apartenenţa unor candidaţi la structurile fostei structuri de poliţie politică. Dar niciodată duşmanii mei n-au avut satisfacţia ca şi numele meu să se afle printre ale candidaţilor respectivi. Însă, anterior, iar unii o fac chiar şi azi, am fost (şi mai sunt) acuzat şi terfelit, aducându-mi-se şi astfel de mincinoase injurii. Doar de dragul de a mă discredita. Şi, de ce nu, poate chiar de a mă împinge la gesturi disperate. Mi-au zdruncinat sănătatea şi mi-au creat foarte multe necazuri, mie şi familiei mele, aceşti ticăloşi, din care unii au fost chiar ei înşişi colaboratori şi turnători dovediţi la Securitate. Niciunul dintre ei, dar nici fiţuicile care le-au publicat mincinoasele acuzaţii nu mi-au cerut vreodată, în mod firesc, scuze pentru suferinţele morale şi de imagine pe care mi le-au pricinuit. Pentru că, din nefericire, ziaristului român, cel puţin dacă ne ghidăm după mulţi dintre cei ce fac azi presă, îi lipseşte sau îi este extrem de atrofiat simţul răspunderii profesionale.
Iată de ce am pledat şi voi continua să pledez pentru introducerea unei legi a presei, care să-mi permită mie, simplului cetăţean, să mă apăr de abuzurile iresponsabile ale unor mânuitori de pix, care cred că, din postura de ziarist, sunt mai presus de lege sau că lor, ca ziarişti, li se permite orice, inclusiv să facă ţăndări demnitatea şi bunul renume ale unor persoane publice.
Nu mă surprinde tratamentul aplicat poetului. Regret că n-a găsit puterea de a face faţă acestor meschine şi abjecte atacuri. Nu mă miră nici atitudinea CNSAS. Din păcate, el, în România, este departe de rostul pe care ar fi trebuit să-l aibă, adică acela de a spune românilor adevărul despre unele dintre persoanele ce deţin încă demnităţi publice după 1990. Aici, acest organism, excesiv de bugetofag, a devenit o ruşine, un organ de răfuială dintre cei de la Putere[8] şi diverşi adversari. (E foarte posibil – şi nu ar fi nici primul caz, ca după aceste afirmaţii mai curajoase ale mele să mă trezesc şi eu curând cu cine ştie ce dosare inventate de slujbaşii sus zisei instituţii de răfuială şi răzbunare[9]).

- V-aţi dedicat ultimii 35 de ani traducerilor. Ce înseamnă să fii traducător de literatură?

- Este o muncă foarte grea, dar şi foarte nobilă. Este în realitate o punte necesară cu lumea sau între diverse zone ale acesteia. Am parcurs sute de mii de pagini de cărţi, antologii, reviste din întreaga lume. Este destul de greu deseori ce să alegi, ce e mai reprezentativ pentru arta poetică a unui autor sau ce e mai reprezentativ pentru literatura sau poezia unei ţări. Nu poţi fi, în opinia mea, un bun traducător, dacă nu ai şi o cultură pe măsură. Şi nici dacă nu ştii cum se cuvine limba din care şi cea în care traduci. În plus, munca de traducător are şi o componentă de creaţie propriu-zisă. Pentru că nu faci o simplă redare, cuvânt cu cuvânt a unui text. Trebuie să alegi sintagmele potrivite spre a reda şi spiritul unui text literar, pentru a nu ştirbi nimic din specificul cultural-spiritual al textului în discuţie.
Din acest punct de vedere cred că avem relativ puţini traducători de calitate, dar foarte mulţi trădători de texte literare. Ca şi în alte genuri, şi aici avem foarte puţini traducători cu har, dar şi destui veleitari.

- În volumul ”Voices of contemporany Romanian poets” aţi tradus 185 de poeţi români în limba engleză. Ce criterii de selecţie aţi avut în vedere la poeziile traduse?

- Titlul exact al antologiei la care vă referiţi, şi la care am trudit vreo 10 ani, este, în româneşte, „Voci ale poeţilor români contemporani”.
Frecventarea asiduă, ca cititor şi traducător, a poeziei universale, m-a convins că şi în România se scrie o poezie de nivel mondial. Adică la fel de valoroasă ca poezia altor spaţii. Dar, datorită handicapului lingvistic, a ajuns să fie puţin cunoscută.
Am avut în vedere reprezentarea tuturor marilor centre culturale ale ţării şi cuprinderea celor mai reprezentative nume ale ultimilor 35-40 de ani. Spre deosebire de majoritatea antologiilor, concepute pe criterii de gaşcă, eu am exclus de la început o astfel de practică. Sunt mulţi poeţi pe care nu-i cunosc personal şi nu i-am întâlnit niciodată. Am reţinut poezia lor, nu considerente extraliterare, care pur şi simplu nu m-au interesat şi nici nu mă interesează.
Văzând lipsa de interes a unor traducători sau edituri străine faţă de poezia românească, am dorit să sprijin poeţii români, din care şi foarte mulţi tineri şi foarte tineri, de a ajunge în atenţia unor publicaţii etc.
Antologia respectivă, adăugându-i-se varianta în limba coreeană a poeziilor, a apărut în 2008, în Coreea de Sud, cu exact acelaşi nume. Anul acesta va apare, tot la Suwon, oraş înfrăţit cu Cluj-Napoca, o nouă antologie, în română şi coreeană, în care vor fi prezenţi o parte din poeţii incluşi în antologiile anterioare.
Este serviciul pe care, ca universitar şi om de cultură, am decis să îl fac poeziei şi literaturii române, complet dezinteresat şi fără a mă aştepta la vreo recompensă de orice fel, în dorinţa de a-i facilita accesul la un dialog internaţional necesar şi pentru reconfirmarea valorii şi unicităţii sale.. Cât am reuşit şi cât nu o puteţi spune doar dvs., cititorii.

- Managerul cultural Dan Brudaşcu, ce proiecte majore are pentru Casa de Cultură a municipiului Cluj-Napoca, al cărei director este?

- Sunt de mai puţin de un an în fruntea acestei instituţii. Am găsit foarte multe lucruri bune aici, dar şi numeroase neîmpliniri şi neajunsuri. Unele ţineau de concepţie, altele de sistemul de organizare. Plus enorm de multe lipsuri materiale. Datorită unui management destul de defectuos, instituţia a reuşit performanţa de a deveni cvasi-anonimă, deşi nu este lipsită de potenţial uman valoros. (De ani de zile, pe scena acestei instituţii mai organizau spectacole de divertisment doar grădiniţele, la Crăciun, de Iepuraş sau la terminarea anului şcolar.)
Am reînfiinţat sau înfiinţat o serie de formaţii noi, proprii, respectiv o formaţie de teatru, alcătuită din tineri elevi şi studenţi, o formaţie de muzică uşoară, un grup de recitatori şi două cenacluri literare. Au reînceput, aşadar, spectacole, diverse, organizarea sau implicarea în festivaluri de teatru, curând un festival internaţional de chitară clasică etc.
În plus, am conceput casa de cultură ca loc unde, prin activităţile realizate, să se regăsească majoritatea cetăţenilor acestui mare oraş, indiferent de vârstă, opţiune lingvistică, alte criterii etc. Am dat un conţinut mai adecvat şi activităţilor din cadrul Universităţii Populare, atrăgând colaboratori cunoscuţi şi valoroşi. De exemplu, aici a conferenţiat chiar şi preşedintele Academiei Române, dl. academician prof. univ. dr. Ionel Haiduc. Iar în acest an, lui i s-au mai adăugat alţi patru membri ai Academiei Române, inclusiv cunoscutul prof. Basarab Nicolescu, preşedintele C.I.R.E.T de la Paris, iar de curând doi universitari din Coreea, respectiv prof. univ. dr. George A. Furst, de la Korea Advanced Institute of Science and Technology şi Oh Duck-kyun, fost preşedinte al Uniunii de Credit din Coreea de Sud. În luna iulie, tot aici va conferenţia şi scriitorul israelian G. Mosari şi va avea loc lansarea cărţii sale Almanahul călătoriilor mele, apărută de curând la o editură bucureşteană.
Trebuie, însă să vă informez că, în prezent, din păcate, mă confrunt cu tot felul de dificultăţi, absurde, abuzive şi nejustificate, din partea unor funcţionari de la nivelul municipalităţii, care nu înţeleg nici atribuţiile lor proprii, dar nici rosturile unei instituţii de cultură. Dacă ele vor persista, mă gândesc serios să revin la catedră şi să renunţ la acestă funcţie. Îi voi lăsa pe alţii, poate chiar pe oprimatorii instituţiei şi ai mei de acum, să facă dovada că ei sunt în stare de mai mult decât de neacceptarea la plată a unor facturi pentru participarea formaţiilor Casei de cultură la diverse evenimente culturale de ţinută în afara municipiului.

- Despre Tabăra de creaţie din localitatea Ciucea, judeţul Cluj, ce ne puteţi spune?

- Anual, Şcoala Populară de Arte „Tudor Jarda” din Cluj-Napoca organizează tabere de creaţie în diverse zone ale judeţului. Elevi de la secţiile de pictură, grafică şi sculptură realizează o serie de lucrări, expuse ulterior în Cluj-Napoca, la Ciucea sau în ţară. Anul acesta, am fost invitat şi eu să vorbesc participanţilor despre foştii locatari de la Ciucea: Octavian şi Veturia Goga. Am făcut-o cu multă plăcere, cu atât mai mult cu cât întîlnirea avea loc doar la câteva zile de la împlinirea a 30 de ani de la trecerea la cele veţnice a celei numită „Privighetoarea Ardealului” ca semn de respect pentru excepţionalul ei talent muzical – Veturia Goga.

- Cum funcţioneză Cenaclul literar ”Vasile Sav”?

- Este un cenaclu înfiinţat de Liga Scriitorilor din România, pe care îl coordonăm, în comun. Are şedinţe lunare, desfăşurate, de obicei, la sediul Centrului de zi nr. 2 pentru vârstnici din Cluj-Napoca. Prezintă diverse medalioane literare, evocări, dezbateri, recitaluri de poezie, lansări de carte. Cenaclul este prezidat de dl. Florin Al. Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor din România. Casa de cultură a luat şi iniţiativa constituirii Cenaclului „Teohar Mihadaş”. Datorită unor posibile scandaluri, nejustificate, datorate, mai degrabă unor orgolii din partea unor indivizi obişnuiţi să se bage prea mult în seamă, am fost nevoiţi să renunţăm, pe moment, la numele respectiv şi să îl transformăm în Cenaclul revistei Cetatea culturală.

- Care este diferenţa dintre un grafoman şi un scriitor?

- Enormă. De calitate, în primul rând. Sunt pe lumea asta destui grafomani. Unii, făcând parte din diverse găşti şi beneficiind de susţinerea unor „critici” nu o dată zgomotoşi şi agresivi, sunt greu de evitat sau de pus la locul ce li se cuvine.
Scriitorul adevărat trebuie să aibă talent şi har, pentru că el crează, iar creaţiile adevărate sunt, adeseori, sortite nemuririi. E adevărat că puţin din ceea ce se scrie într-un secol este cunoscut sau acceptat ca valoros şi demn de rememorat în secolul următor. Că foarte puţini scriitori realizează performanţa de a rămâne în memoria posterităţii. Nu doar din cauza puţinătăţii talentului sau lipsei de valoare. Oricum, în general, rămân doar operele celor care sunt mai puţin zgomotoşi, ale celor care au preferat să se dedice operei, mai puţin treburilor lumeşti sau orgoliilor personale şi intereselor de gaşcă.

- Cum caracterizaţi opera scriitorilor optzecişti? Dar poezia românească din perioada ultimilor 20 de ani?

- Cu siguranţă că va rămâne ceva din ea pentru viitorime. Sunt câteva nume care conving că au talent real, nu doar pentru că sunt asimilabili unei grupări extrem de zgomotoase şi vanitoase. Sunt mulţi din această generaţie care nu au înţeles că valoarea şi prestigiul unei literaturii este dat şi de continuitate, nu de rupturi şi de zgomote infantile. Este clar pentru orice om de bună credinţă că literatură bună a existat în România şi înaintea acestei generaţii, că ei nu au inventat „roata”. Deşi sunt destui care contestă totul, inclusiv opera eminesciană, dar nu numai. Generaţia optezecistă este, în realitate, o reacţie târzie a ceea ce s-a întîmplat în SUA şi Europa Occidentală cu cel puţin 20-30 de ani înainte.
Un alt aspect de avut în vedere este lipsa de unitate, dar şi de coerenţă a unor „opere” create de optzecişti.
Ca unul care citesc poezie din lumea întreagă, pot, argumentat, susţine, cred eu, că poezia scrisă în România şi în ultimii 20-30 de ani este una extrem de valoroasă, de nivel european, dar nu numai. Mai mult chiar, spre deosebire de alte popoare, inclusiv de unele vecine, risc să afirm că avem mult mai mulţi poeţi valoroşi, autentici.

- Operele pot exista fără critici dar criticii nu vor exista fără opere. Aşadar, care este rolul criticilor dacă aceştia se împart pe zone şi grupuri de interese?

- Exprimaţi un adevăr usturător, pe care, din păcate, nu îl iau în seamă de mult cei direct vizaţi. La noi, orice critic sau pseudocritic literar crede că fără el s-ar produce o criză de proporţii în cultura şi literatura română. Nimic mai fals. Avem critici mari, numai pentru că am avut poeţi, scriitori şi dramaturgi de mare valoare. Un critic nu are valoare în sine, ci doar prin ceea ce scrie pe marginea unor opere. E un lucru demult dovedit că acei critici care au ridicat în slăvi opere sau autori minori, indiferent de talentul lor, s-au înscris, la rându-le, în rândul mediocrităţilor, fiind, pe bună dreptate, înghiţiţi de uitare. Ei contează, în prezent, doar cu titlu de inventar. În rest, nimeni nu îi mai aminteşte.
În prezent, asistăm la un adevărat război. În publicaţii, cândva prestigioase, încăpute pe mâna a diverşi neopolitruci literari, susţinuţi, direct sau indirect de diverse partide politice, apar texte critice nu despre cărţi cu adevărat importante, ci despre lucrări, discutabile, ca să nu le denumesc mediocre, doar pentru faptul că autorii lor sunt într-o anumită gaşcă politică sau de interese. Se scriu, de pe aceleaşi păguboase poziţii partizane, inclusiv studii de sinteză sau pseudo-istorii literare. Unele semnate chiar de nume ale unor indivizi care au o părere exagerată despre ei şi importanţa ce le revine cu adevărat în cultura română.
Este, dacă vreţi, o prelungire, absurdă şi gratuită, a confruntărilor din viaţa politică. Dacă cineva este doar bănuit că ar face parte dintr-o anumită grupare politică, i se interzice accesul în unele publicaţii şi este, fie trecut sub tăcere, fie desfiinţat ca autor. Nu ştiu dacă o asemenea situaţie se mai întâlneşte şi în alte culturi. Dacă şi în alte ţări neoculturnicii post-revoluţionari mutilează cu aceeaşi furie literatura şi cultura ţărilor respective.

- Sunteţi un cunoscător al spiritualităţii sud coreene. Ce ne puteţi spune despre antologia bilingvă, engleză – coreeană?

-Este vorba despre adăugarea la versiunea engleză a antologiei mele Voices of Contemporary Romanian Poets, a traducerilor în limba coreeană. De altfel, de curând am predat la Suwon o altă antologie, care va fi în română şi coreeană, cu un număr mai mic de poeţi. Antologia va apare, prin grija autorităţilor municipiului Suwon, care este înfrăţit cu Cluj-Napoca. Versiunea în coreewană este datorată sensibilei şi extrem de talentatei poete sud coreeană Yongsuk Park, visiting Professor la Universitatea „Babeş Bolyai” şi directoare a Centrului Cultural Coreean din Cluj-Napoca. Versiunea coreeană a fost supervizată şi de renumitul poet şi diplomat Chang Soo Ko, deţinător al Marelui Premiu Internaţional de Poezie „Lucian Blaga” conferit la ediţia din 2003 a Festivalului Internaţional de Poezie „Lucian Blaga” de la Cluj-Napoca. Această nouă apariţie este consacrată împlinirii a 10 ani de la înfrăţirea dintre oraşele Suwon şi Cluj-Napoca, înfrăţire la realizarea căreia mi-am adus şi eu o considerabilă contribuţie din poziţia deţinută la vremea respectivă în municipalitatea clujeană. Aş dori să mai adaug că am tradus şi publicat în română mai multe lucrări de literatură coreeană, inclusiv două antologii de poezie coreeană: „Flori de azalee” şi „Poeţi coreeni ai mileniului III.”

-De unde ideea scrierii cărţii ”De la Imperiul Elamit la revoluţia islamică. Cinci milenii de istorie, artă şi cultură iraniană”?

- Eu am lucrat în Iran, înainte de 1979. M-a prins revoluţia lor acolo. Am rămas blocat din februarie, până în luna iunie 1979, în Iran, datorită evenimentelor care au perturbat şi legăturile acelei ţări cu lumea. În perioada 2000-2004, ca deputat, am fost preşedintele Grupului parlamentar de prietenie România-Iran, calitate în care, la invitaţia Mejilisului de la Teheran, am făcut acolo o vizită oficială în decembrie 2003. În anul următor, am fost invitat de Ministerul lor de cultură la un simpozion internaţional consacrat unor aspecte de ordin strict şi exclusiv cultural, manifestare la care au fost prezenţi oameni de cultură şi universitari din 37 de ţări ale lumii, inclusiv din Vest.
Şederea mea în Iran, aproape 2,5 ani, într-o perioadă extrem de dificilă, m-a ajutat să cunosc şi să preţuiesc istoria şi cultura acestei ţări. O consider utilă de cunoscut de către cititorii români de azi şi nu numai de către ei. De aceea, am şi realizat această culegere de studii, pe care le-am tradus în română sub titlul respectiv. Este o lucrare din proprie iniţiativă, nu la comanda cuiva. De altfel, ea nu a fost agreată de Ambasada Iranului la Bucureşti şi pentru că am refuzat să ţin cont de observaţiile lor. Nu am vrut să fie un material de propagandă şi nici la comanda cuiva, indiferent despre cine ar fi putut fi vorba.

- Sunteţi directorul şi proprietarul editurii SEDAN. Câte cărţi aţi editat şi cum vă descurcaţi din punct de vedere financiar?

Este vorba despre o editură cu o activitate mai redusă. Publicăm cel mult 25 de titluri pe an, cu tiraje de maxim 2.000 de exemplare pe titlu. Avem greutăţi enorme şi permanente legate de desfacerea defectuoasă, dar şi de recuperarea banilor datoraţi de diverşi vânzători. Publicăm cărţi diverse, tematic, inclusiv studii datorate unor universitari, dicţionare, cărţi de poezie şi proză, traduceri din diverse literaturi etc. Avem colaboratori din ţară şi de peste hotare. Inclusiv din SUA, Franţa, Germania, Croaţia, Coreea etc.

- Dar cu revista ”Cetatea Culturală”, al cărei redactor şef sunteţi?

- De câţiva ani revista o scot doar pe speze proprii, într-un tiraj lunar de maxim 250 de exemplare. Este o publicaţie, care, iniţial, respectiv în anul 1998, a apărut sub egida Primărie şi cu finanţarea asigurată de Consiliul local. În cursul anului 2003-2004, în timpul marilor bătălii, absurde, inutile, motivate doar de orgolii, dintre fostul edil şef al Clujului şi Consiliul local, acesta din urmă, fără să se obosească să vadă că era vorba de o revistă de cultură, fără obedienţe doctrinare, politice sau ideologice, fapt recunoscut de numeroase personalităţi din ţară şi din cele peste 65 de ţări din întreaga lume care au semnat în paginile ei de-a lungul anilor, a decis aplicarea unei inadmisibile cenzuri, respectiv încetarea subvenţiei[10]. Vreo 2-3 numere, într-o nouă serie, am publicat din fonduri proprii, ca deputat. Văzând că nu există vreo şansă să obţinem din nou finanţarea de la bugetul local, am luat decizia reluării apariţiei revistei, în cea de-a III-a serie a ei, complet pe cheltuiala mea. Cu sincopele menţionate, revista apare, calendaristic, de 11 ani. Urmăreşte publicarea de texte literare de calitate, eliminând ideea şi practica publicării pe criterii de gaşcă sau de clientelă politică, aşa cum se întâmplă cu majoritatea publicaţiilor literare din ţară. Suntem, deopotrivă deschişi spre literatura şi cultura universală, beneficii lună de lună, de colaboratori din diverse ţări. Afirm, cu bucurie, că avem şi foarte mulţi colaboratori din Israel, în majoritatea lor scriitori evrei originari din România.
Nu am urmărit şi nu vom urmări niciodată practici neo-staliniste de interzicere a accesului vreunui autor de texte valoroase. Nu au avut şi nu vor avea niciodată acces grafomanii sau ţucălarii unor grupări politice sau de interese politico-ideologice. Noi vrem să facem cultură, nu politica vreunui partid sau altul. De aceea suntem incomozi şi nu beneficiem de niciun sprijin material şi financiar din partea cuiva. Intenţia noastră este de a apărea cel puţin până la realizarea a 100 de numere. Dacă vom putea, din punct de vedere financiar, vom continua şi după aceea.

- De-a lungul anilor, ca istoric literar, v-aţi dedicat mult timp pentru opera lui Octavian Goga. De unde vine această pasiune?

- Din faptul că m-am născut în satul în care îşi doarme somnul de veci acest mare politician şi important om de cultură român. În plus, Veturia Goga m-a ajutat foarte mult. Datorită ei, eu, nepot de chiabur, am reuşit să păcălesc vigilenţa regimului şi să pot urma liceul. Dar nu la Huedin, cel mai apropiat oraş de satul meu natal, ci la Cluj, „să mi se piardă urma”, cum a ţinut să precizeze Veturia Goga părinţilor mei.

- Criticul Dan Brudaşcu cum vede opera lui Octavian Goga?

- Pe nederept neglijată de Academia Română şi institutele de cercetări subordonate acesteia, ca şi de universităţi şi de institutele superioare de învăţământ. Este regretabil că, nici până în acest moment, nu s-au realizat publicarea operei lui complete, dar nici studii obiective, critice, pe criterii exclusiv ştiinţifice, pentru receptarea artei sale poetice, ca şi pentru completa prezentare a vieţii şi activităţii lui.

- Ca politician de extremă dreaptă, fost prim ministru pentru 44 de zile (28 decembrie 1937 - 11 februarie 1938), Octavian Goga încalcă Constituţia din 29 martie 1923 şi obligaţiile internaţionale asumate de România şi publică la 21 ianuarie 1938 Decretul 169 de revizuire a cetăţeniei, astfel fiind defavorizaţi 225.222 (36,50%) dintre evrei, care şi-au pierdut cetăţenia, ei fiind consideraţi străini fără paşaport. Astfel Octavian Goga devine naţionalist, xenofob, cu vederi fasciste şi antisemit (informaţie luată de pe Internet). De ce credeţi că a acceptat un guvern naţionalist, acest tandem, Goga - Cuza? Oare acest fapt, i-a umbrit pe undeva opera literară, chiar dacă nu are nici o legătură una cu alta?

- Informaţia dvs., deşi exactă, este incompletă şi unilaterală. Şi anume, i se pune responsabilitatea lui Goga ceea ce, în realitate, a făcut regele Carol al II-lea şi acoliţii lui. Şi Legea la care vă referiţi, dar şi alte legi vădit antisemite, au fost impuse de acest rege criminal.
O cunoaştere completă a vieţii şi activităţii lui Goga ar scoate în evidenţă şi ajutoarele acordate de el, de cele mai multe ori din buzunarul propriu, multor scriitori, actori sau oameni de cultură evrei, ca şi colaborarea lui, inclusiv în consiliile de administraţie a numeroase companii private, alături de o serie de evrei destul de cunoscuţi în epocă. Nu întâmplător, în 1922, în antologia în idiş a lui Segall, apar şi poezii de Goga. Aşa cum preciza un scriitor român, Goga nu a urât pe nimeni. El a avut, însă, aprige dispute cu oameni politici sau ziarişti veroşi, inclusiv din rândul minorităţilor etnice. Ulterior, fără o suficientă aprofundare a realităţii, unii istorici literari îndoctrinaţi sau aserviţi politic, au formulat false acuzaţii de extremist sau naţionalism la adresa lui. Deci, cred eu, nu trebuie să ne grăbim să formulăm acuzaţii grave, până nu este cunoscut adevărul, sine ira et studio, cum spuneau latinii.
Eu, personal, nu am urmărit niciodată să-i găsesc scuze sau justificări sau să îi fac uitate unele fapte sau greşeli. Dar nici nu pot admite proferarea la nesfârşit a unor neadevăruri sau minciuni. Nu doar despre el, ci, în general, despre orice alt moment sau personalitate din istoria noastră naţională. Cred că, dacă suntem realişti şi oneşti, putem să ne scriem noi istoria punând pe fiecare în locul ce îl merită cu adevărat, pentru toate faptele lui.
Admit orice observaţii, susţinute de dovezi certe, nu de sloganuri de inspiraţie doctrinară, de orice fel ar fi ea. Goga a făcut, e adevărat, multe erori ca om politic. Dar în cazul la care vă referiţi, dvs. să nu uitaţi cine era şeful statului. Citiţi şi interviurile date în epocă de Carol al II-lea unor importante publicaţii vest europene. Dacă el nu ar fi dorit acest lucru, ca şef al statului, avea posibilitatea de a respinge orice decizie sau act normativ cu valoare antisemită. Nu uitaţi, vă rog, nici relaţiile lui personale şi ale fiului său, Mihai I de Hohenzollern cu Garda de Fier, participarea lor, frecventă, la unele manifestări sau reuniuni legionare.
Ca om politic, lider al unui partid mărunt, ca să se poată afirma, Goga avea nevoie de îngăduinţa şi sprijinul regelui. Iar după încredinţarea demnităţii de prim ministru, trebuia să admită şi măsuri aberante gândite şi dispuse la Palatul regal, de monarh şi camarila lui. Asta era atmosfera din România momentului. Evident că, admiţând astfel de aberaţii, şi Goga devine automat vinovat. Dar măcar acum să avem curajul să rostim tot adevărul. Iar adevăraţii vinovaţi de toate aberaţiile şi abuzurile acelor vremi să fie cunoscuţi şi sancţionaţi de posteritate, fiecare după faptele lui personale. Altfel, riscăm să perpetuăm aceeaşi optică defectuoasă, de ordin doctrinar, deci unilateral sau
dezinteresat,care a făcut atâta rău pe aceste meleaguri.

- Cum se explică acest rasism al lui Octavian Goga, când el însuși a fost minoritar, eliberat de sub asuprirea habsburgică?

- Cred că în răspunsul de mai sus, găsiţi explicaţii suficiente. În plus, un element care nu a mai fost menţionat. După renunţarea la calitatea de francmason, Goga a făcut mari erori politice, nemaibeneficiind de sprijinul şi recomandările Francmasoneriei.

- Care este esenţa jurnalului politic al lui Octavian Goga?

- Vă referiţi la jurnalul politic al său din anul 1931, cel pe care, în perioada când ne-am cunoscut, am încercat să îl public.

- Da!

- Se referă la una din cele mai dramatice perioade din Istoria ţării. Are în vedere multe din faptele ce au făcut posibilă revenirea în ţară, în 1930, a aventurierului şi morganaticului rege Carol al II-lea. Este extrem de critic şi chiar neîndurător cu acest individ fără scrupule. El radiografiază şi comportamentul principalelor personalităţi şi partide politice faţă de Carol înainte şi după revenirea lui în ţară. E un text extrem de util cunoaşterii unor adevăruri grave.
După cum cunoaşteţi, am reuşit să public, la Timişoara, un singur capitol. Apoi a intervenit cenzura vremii, care a interzis complet tipărirea. În plus, poate la recomandarea Securităţii, jurnalul original a dispărut efectiv. La acel moment am bănuit, pe nedrept un istoric literar bucureştean de acest lucru. Mult mai târziu mi-am dat seama că fapta aparţinuse altcuiva.

- În perioada 2000 - 2004 aţi fost deputat în Parlamentul României din partea PRM. De ce aţi ales acest partid, având în vedere că nu are o imagine prea bună - atât în ţară cât şi în străinătate, din cauza liderului acestuia, caracterizat ca extremist de dreapta, naţionalist şi antisemit, conform celor apărute în mass-media?

- Nu uitaţi că eu provin din zona Apusenilor, dintr-o familie cu rădăcini de peste 300 de ani pe aceste meleaguri. Deci, eu nu puteam face orice fel de politică. Dacă veţi analiza cu obiectivitate activitatea mea politică, veţi putea constata că nu îmi veţi putea aduce nici una din acuzaţiile formulate mai sus. Ca deputat, eu am ajutat şi români, indiferent de opţiunea lor politică, dar şi ţigani, unguri, evrei etc. Pentru mine a contat întotdeauna omul şi necazul pe care îl avea. Cât am putut, întotdeauna cu respectarea strictă a legii, am ajutat pe toată lumea, fără a pretinde absolut nimic. Mi-am înţeles rostul aşa cum ar fi trebuit să şi-l înţeleagă orice parlamentar român. În plus, aş vrea să mai precizez că, în Coreea de Sud, spre exemplu, am colaborat în cei mai amiabili termeni şi cu doi deputaţi din Knessetul israelian. Am propus atunci, de exemplu, propunere însuşită de participanţi, includerea unui reprezentant al Israelului într-un organism internaţional constituit la Seul în anul 2001. De asemenea, fiind invitat, în iunie 2001, de un senator, de origine evreiască nord american în SUA, m-am întâlnit acolo, la Capitoliu, şi cu congresmani evrei. Pentru că, în ce mă priveşte, nu voi putea fi niciodată acuzat de antisemitism sau de extremism. Eu cred că orice naţie trebuie respectată şi ajutată. Nimeni nu are dreptul de a prigoni pe un individ pe criterii de rasă, de apartenenţă la o anumită etnie. Făcându-l să sufere, aduci atingere umanităţii în ansamblul ei.
Eu sunt critic nu la adresa unui neam, a unui popor, ci, eventual – asta destul de rar -, a unor indivizi care sfidează sau încalcă legea, aduc atingere intereselor unei comunităţi sau unei ţări.

- În timpul mandatului dumneavoastră ca deputat, ce contribuții ați adus României?

- Am fost secretar al Comisiei de politică externă a Camerei Deputaţilor, membru al Comisiei de integrare europeană, al Comisiei mixte U.E.- România, membru în grupul parlamentar de prietenie cu Coreea de Sud şi preşedinte al grupului parlamentar de prietenie România-Iran.
Am avut multe întîlniri cu ambasadori acreditaţi la Bucureşti, cu delegaţii parlamentare şi guvernamentale străine, am participat la numeroase deplasări peste hotare. Am militat întodeauna pentru materializarea obiectivelor politice şi diplomatice ale României în acele momente. În mod concret, am intervenit, ca deputat, la Praga, în timpul întâlnirii cu primul adjunct al ministrului de externe al Cehiei pentru ca această ţară să amâne impunerea obligativităţii vizelor pentru români până după întrunirea Comitetului J.A.I., care urma să decidă în privinţa liberei circulaţii a românilor. Din fericire, intervenţia mea a fost susţinută, neafectând interesele noastre ca popor.
Am militat, cu orice ocazie, în ţară sau peste hotare, pentru obiectivele importante ale ţării, dar mai ales pentru intensificarea diplomaţiei parlamentare şi asumarea şi de către parlamentari a unor sarcini concrete, în completarea eforturilor făcute de misiunile diplomatice ale ţării noastre. În plus, am contribuit la îmbunătăţirea, în conţinut, a unor Legi care vizau activitatea diplomatică a României. Contribuţia mea a fost recunoscută şi pe plan extern prin faptul că am fost cooptat în colectivele însărcinate cu redactarea unor documente finale la Cetinie (Muntenegru), Tirana (Albania) şi Seul (Coreea de Sud), dar şi prin scrisorile de mulţumire trimise ulterior de preşedinţi ai unor parlamente sau ţări în care am fost prezent ca reprezentant al Parlamentului României.

- Alegerile uninominale din 30 noiembrie 2008 s-au organizat în mod democratic, conform Legii 35/2008? Cum a fost posibil ca un candidat UDMR să fie ales deputat cu doar 34 de voturi (sub 2%) în colegiul uninominal 4, circumscripţia 43 - Diaspora? Alegerea a fost un şoc, unde aproape jumătate din votanţi sunt în Israel. Legea electorală nu a permis sa voteze niciun lucrător român din Israel deoarece legea israeliană nu prevede rezidenţă pentru muncitorii străini, ci doar viză de lucru aplicată în paşaport.

- Modul de organizare şi desfăşurare a alegerilor la care faceţi referire sunt aberante şi absurde. Nu s-a urmărit deloc înnoirea clasei politice, aşa cum s-a pretins. Şi nici nu s-au eliminat o serie de practici de tip fanariot înbtâlnite la toate partidele politice din România, fără excepţie. În afara cazului amintit de dvs., mai adaug unul. Am candidat pentru un post de deputat în zona de munte, zonă cu un absenteism ridicat. a Câtigat, din această cauză, tot un candidat maghiar, votat de cetăţenii din circa două comune şi trei sate. În plus, să nu se uite că acesta a ajuns să reprezinte în Parlamentul României pe urmaşii moţilor, care au avut atât de multe de suferit, în perioada odiosului imperiu dualist, din cauza politicienilor unguri. Dar aşa a fost trocul partidelor politice, care s-au angajat ca, în judeţul Cluj, UDMR să câştige, în orice condiţii, cel puţin două locuri de deputaţi şi un senator. Şi au câştigat două locuri de deputaţi, iar fostul senator Peter Eckstein Kovacs a fost, ulterior răsplătit cu o funcţie de consilier prezidenţial.
Să sperăm că acea lege penibilă va fi amendată corespunzător, în interesul democraţiei şi nu al unor jocuri murdare ale unor indivizi, dornici să nu piardă beneficiile imense pe care le deţin după 1989.

- În ce scop au fost emise Hotărârea nr.2/22.09.2008 și Decizia nr.5/24.09.2008?

- Pentru a complica şi mai mult lucrurile, pentru a împiedica orice candidatură individuală. La fel s-a întâmplat şi cu mine.

- ”Pro Democraţia” şi-a manifestat rolul democratic?

- Absolut deloc. Ci dimpotrivă. Din păcate, ea a devenit, cam de mult timp, anexa unor interese politice. Nu mai reprezintă deloc, în opinia mea, interesele societăţii civile. Găsiţi pe net un text de al meu pe această temă, cu toate argumentele aferente.

- Se poate vorbi despre o dictatură a partidelor politice româneşti?

- La fel ca în perioada interbelică, există permanent riscul unei noi dictaturi. Sunt, din nefericire, atrase, chiar implicate, şi unele partide politice. Sau lideri politici, cu apetit, vizibil, pentru dictatură.

- Pe când o reformă a clasei politice româneşti?

- Mi-ar place să apuc şi eu vremea aceea. Deocamdată nu se poate vorbi despre aşa ceva. Multe partide sunt un fel de SRL-uri cu acţionar unic, unde lipseşte cu desăvârşire democraţia şi o viaţă de partid autentică. În acest sens, observaţi ce se întâmplă mereu pe scena politică românească.

- Unii candidaţi la uninominale nu au fost aleşi în Parlamentul României, însă, paradoxal, au fost aleşi în Parlamentul European. Cum vor reuşi aceşti euro - parlamentari români fără experienţă şi competenţă, să promoveze şi să apere interesele naţionale?

- Dacă urmăriţi unele materiale publicate de mine pe net, veţi constata că am luat atitudine de mult faţă de astfel de cazuri. Adică promovăm la export oameni politici repudiaţi de electoratul român şi trimişi la plimbare. Pe lângă faptul că sunt necunoscuţi, nu au nici calităţile minime necesare pentru a sluji cu adevărat interesele acestei ţări.
De altfel, întreaga campanie electorală a fost extrem de defectuoasă. În mod intenţionat, tocmai atunci o serie de partide politice s-au trezit să-şi anunţe candidaţii pentru prezidenţiale. Asta şi pentru că aveau serioase probleme cu mesajul de transmis. Absolut nici un candidat nu părea să fie conştient că, pe lângă apărarea şi promovarea intereselor naţionale, îi revenea şi o obligaţie extrem de onorantă de a contribui la remodelarea viitoarei Europe, la stabilirea priorităţilor de dezvoltare, la nivel european, în următorii 4 ani. Deci, nici unul nu avea conştiinţa că trebuia să nu fie un simplu votant, un banal yesman, ci un politician cu obligaţii de ministru de externe, ba chiar de preşedinte al ţării. Evident, la scară redusă. Adică, nici unul nu se reprezintă pe sine, ci o ţară, într-o Europă, ea însăşi aflată într-o perioadă deloc favorabilă, simplă şi comodă. Cum vor reuşi ei, în atari condiţii, să facă ceea ce este nevoie pentru a onora un astfel de mandat, rămâne un mister. Din păcate, nici un partid politic nu a stabilit, în acest sens, mandate clare, coerente, europarlamentarilor lor pentru a-i obliga la o muncă sistematică, cu obiective bine precizate.

- În ultimii ani, pe teritoriul Italiei au avut loc numeroase acţiuni de discreditare a imaginei României şi a poporului român, în urma unor ilegalităţi comise de unii cetăţeni români. Faţă de aceste insulte, România, prin instituţiile sale, inclusiv mass media, a reacţionat pe măsură? Dar invers, faţă de ilegalităţile comise de italieni pe teritoriul României?

- Şi în acest caz, m-am pronunţat printr-un text pe care îl găsiţi tot pe internet. Consider grav faptul că autorităţile italiene, incapabile să soluţioneze propriile probleme interne, preferă acuzaţii, complet nefondate, la adresa unui întreg popor. Spre onoarea noastră noi, românii, nu am acţionat atât de paranoic faţă de crimele şi ţepele săvârşite, după 1990, de numeroşi italieni, veniţi în România cu 50 de dolari, dar deţinători azi, pe căi nu o dată ilicite, de importante proprietăţi.
Eu am mai insistat şi insist şi acum să nu se confunde calitatea de cetăţean al României, cu calitatea de român a unor făptuitori de ilegalităţi şi crime. Ştiu că s-au aflat şi români între infractorii din Italia, dar majoritea infracţiunilor din acea ţară nu au fost săvârşite de români, ci de cetăţeni de altă origine etnică ai acestei ţări. Nu e corect ca faptele abominabile ale altora să fie atribuite, fără discernământ, românilor.
În plus, este complet absurdă şi de neînţeles campania dusă, adesea cu implicarea şi concursul autorităţilor italiene, împotriva ţării noastre şi a poporului român. Dar nu este prima dată când autorităţile italiene dovedesc atitudine ostilă faţă de români. Nu putem uita că odiosul Diktat de la Viena, din 30 august 1940, care a produs numeroase şi grave suferinţe românilor ardeleni(deopotrivă însă şi evreilor, ţiganilor şi altor minorităţi etnice trăitoare în teritoriul smuls din trupul ţării), poartă şi semnătura contelui Ciano, ministrul de Externe al Italiei în acel moment. Forţele extremist fasiste din politica italiană au avut, deci, înanintaşi de tristă amintire care au produs suferinţă şi nedreptăţi României.

- Oare nu ar fi benefic pentru România, ca partidele politice înfiinţate pe criterii de etnii, să fie scoase înafara legii? Daca ne uităm la cele mai democrate state, S.U.A. spre exemplu, n-o să vedem asemenea partide politice. Nu credeţi că separarea pe etnii duce la o dezbinare a oamenilor?

- Ba da. Sunt întrutotul de acord cu o astfel de abordare. În România, UDMR este cel mai totalitar şi mai stalinist partid. O serie de politicieni unguri, unii chiar foşti colaboratori apropiaţi ai Elenei Ceauşescu, au nevoie de astfel de partide etnice pentru a-şi apăra propriile interese şi beneficii uriaşe.
Dar, în felul acesta, se întârzie, sine die, instalarea adevăratei democraţii în această ţară. Orice cetăţean al acestei ţări trebuie să se regăsească în partidul care îi reprezintă cel mai bine interesele şi ideologia. Din păcate, un rol nefast joacă aici şi bisericile minorităţii respective care se implică, neadmisibil de mult în terorizarea şi controlul electoratului. Ar trebui, având în vedere faptul că îşi trădează rostul, ele să nu mai beneficieze de ajutor financiar din partea statului român. Pentru că preoţii minoritari respectivi trebuie să decidă dacă vor să muncească în calitate de preoţi sau de agenţi politici şi electorali.
Când vor dispare partidele pe criterii etnice, în România se va putea vorbi cu adevărat de democraţie şi de existenţa încrederii între toţi cetăţenii, indiferent de etnie. Altfel, vor fi încurajate mereu derapaje şi atitudini extremiste, complet contraproductive pentru un sistem cu adevărat democratic.

- De ce, după 20 de ani de democraţie în România, viaţa economico - socială este dezastruoasă?

- Pentru că în România nu a avut loc un proces autentic de privatizare, ci de jaf sistematic, cu concursul guvernanţilor, a economiei şi avuţiei naţionale. Principalii beneficiari, mogulii şi baronii regimurilor politice de după 1990.
În România, oricine era dispus să plătească şpăgi emisarilor Puterii, a avut acces la absolut orice firmă sau afacere, la preţuri de sute de ori mai mici faţă de valoarea reală. O conducere incompetentă şi coruptă, de după 1990, a României a încurajat distrugerea, cu bună ştiinţă, a economiei. Multe firme au fosat cumpărate doar spre a fi închise şi a elimina orice concurenţă internă pentru produse şi servici de caree populaţia avea nevoie. Iar efectele sunt dezastruoase. Azi România nu mai are capacitate de export, nici pentru a acoperi nevoile interne. Economia, industria şi agricultura sunt la pământ. Suntr milioane de şomeri, iar statul, în absenţa unor venituri minime, nu mai e capabil nici de investiţii, nici de finanţarea învăţământului şi sănătăţii.
Din păcate, procesul distrugerii sistematice a României este departe de a se fi încheiat. Românii vor mai trăi, mulţi ani de acum înainte, multe umnilinţe, iar procesul de pauperizare se va accelera în următorii ani, generalizându-se.

- Care va fi identitatea culturală a românilor, odată cu procesul de europenizare a ţării noastre?

- E greu de spus. Dacă vom mai avea vreuna distinctă. Atâta vreme cât se pune un accent minim pe cultivarea valorilor cultural spirituale proprii. Avem sute de monumente de patrimoniu cultural universal, vreo 28.000 numai în judeţul Cluj, dar numai 3 sunt admise pe listele UNESCO. În fiecare an se distrug obiective şi situri de mare valoare, iar autorităţile se fac că fac ceva, dar în realitate nu fac nimic. Nici la nivel central, nici local.

- Există o soluţie pentru intoleranţă?

- Da. Aplicarea riguroasă a legii. Indiferent de cine este făptuitorul. Doar aplicarea legii mai poate salva România şi elimina cazurile de intoleranţă ce apar. Altfel, lucrurile se vor înrăutăţi şi mai mult.

- Ce moment din viaţă v-a impresionat mai mult?

- M-au marcat pentru troată viaţa atrocităţile petrecute în timpul Revoluţiei iraniene din 1979. De altfel, acolo, am albit într-o singură zi, fiind martor la crimele oribile săvârşite de militarii loiali şahului împotriva locuitorilor din Tabriz sătui de dictatură şi de sărăcie.

- Ce muzică vă place?

- Orice muzică de calitate. Indiferent de gen. Ascult multă muzică populară românească, având în vedere faptul că soţia mea este o cunoscută şi apreciată interpretă de muzică populară românească.

- Dacă aţi fi Preşedintele României, ce hotărâri aţi lua pentru o viaţă mai bună poporului român?

Nu-mi doresc o astfel de demnitate. Dar dacă, prin absurd aş ajunge într-o astfel de postură aş urmări o totală schimbare a politicii interne din ţară. Prin logică şi bun simţ, nu prin confruntări periculoase şi infructuoase. Apoi aş regândi politica externă a ţării şi aş fixa obiective realiste în consens cu adevăratele interese ale poporului român. Mi-aş fixa ca obiective strategice, refacerea industriei şi agriculturii, recâştigarea unor pieţe externe strategice. Dar în acelaşi timp, aş lupta pentru ca instituţiile statului să recâştige încrederea cetăţenilor dar şi credibilitatea. Aş elimina orice tensiuni şi certuri în viaţa publică şi aş acţiona exclusiv cu respectul Constituţiei şi al legilor acestei ţări. În plus, aş evita crearea, după model interbelic, a unei păguboase Camarile în jurul Palatelor Victoria şi Cotroceni, redând independenţa de acţiune Preşedintelui şi Primului ministru în raport cu diverse grupuri de interese mafiote care atentează nu doar la bugetul de stat, ci şi la independenţa şi siguranţa acestei ţări.

- Ce vă place şi ce detestaţi la oameni?

- Îmi place competenţa, hărnicia, disponibilitatea pentru implicare şi dăruire pentru cauza societăţii şi comunităţii. Dispreţuiesc lipsa de sinceritate, minciuna şi lipsa de scrupule. Le consider vinovate şi de situaţia critică în care a ajuns în prezent România. La fel detest demagogia şi populismul găunos ale multor politicieni români de azi, din toate partidele politice.

- Dacă priviţi în trecutul vieţii de până acum, a rămas ceva nerezolvat, sau aţi fi ales alte procupări?

- Sunt întrebări pe care mi le pun şi eu mereu. Nu am certitudinea că am găsit, cu adevărat, răspunsuri adecvate. Uneori mă gândesc că nu m-am născut când trebuia. Sunt, de asemenea conştient că, dacă m-aş mai naşte o dată, multe lucruri nu le-aş mai repeta, pe altele le-aş face altfel, de altele m-aş feri, pe altele le-aş exclude cu fermitate. Un singur lucru sunt sigur că aş face oricând: aş munci la fel de mult dacă nu chiar mai mult pentru binele semenilor mei, pentru această ţară. Fără să cer vreodată vreo răsplată.

- La ce lucraţi acum? Ce planuri aveţi?

- Am multe proiecte. Unele începute, altele doar sub formă de proiecte. Curând, va apare cea mai completă bibliografie a scrierilor lui Goga şi despre el, care cuprinde şi autori evrei. Lucrez la ea de mulţi ani. Mă ajută, deoarece nu am studii de biblioteconomie, o extrem de harnică şi pricepută bibliotecară din Baia Mare, Angela Monica Jucan. E o lucrare căreia i-am dedicat vreo 30 de ani de muncă.
Am, desigur, multe alte proiecte. Unele, puţine, e drept, deja începute. Dar nu prea îmi place să vorbesc despre proiecte.

- Aveţi un mesaj de transmis cititorilor?

Le doresc tuturor pace, prosperitate şi bunăstare. Fie ca Dumnezeu, indiferent de cum se numeşte el în diverse limbi şi la diverse popoare, să elimine războiul, suferinţa, foamea şi boala din existenţa popoarelor lumii. Iar cititorilor români, de limbă română sau originari din România, le cer să nu uite şi să iubească întotdeauna această ţară şi să contribuie şi pe viitor la sporirea contribuţiei ei la patrimoniul cultural şi spiritual al umanităţii. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi cu harurile şi mărinimia Lui nemărginite!
Iar dumneavoastră vă doresc din tot sufletul satisfacţii şi împliniri în munca nobilă ce desfăşuraţi, sănătate şi bucurii familiei dvs. Şi să ne revedem cu bucurie, aici, în România, sau oriunde va fi cazul în lume.

-Vă mulțumesc pentru acest dialog şi pentru urări! Aceleaşi urări pentru dumneavoastră, familie şi ceilalţi. Pentru cititorii prezentului interviu, o dedicaţie muzicală din partea soţiei dumneavoastră, apreciata cântăreaţă de muzică populară, Sava Negrean Brudaşcu: http://www.youtube.com/watch?v=7kI0cZy4cLc&feature=related

Lucreţia Berzintu
Iulie 2009, Israel




NOTE

[1] Este vorba despre volumul. Paradoxuri ale Francmasoneriei. Pagini de istorie literară şi atitudine civică, Cluj-Napoca, Editura Sedan, 2009.

[2] Spre exemplu, am transmis la radio festivităţile de la Complexul monastic de la Sâmbăta de Sus ocazionate de vizita Mitropolitului ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului. După înceierea ceremonieiilor şi a slujbei, am purtat discuţii cu numeroşi prelaţi ortodocşi străini, care-l însoţiseră pe Sanctitatea Sa Bartolomeu I în vizita sa în România, vizită datorată regretatului mitropolit Antonie Plămădeală.

[3] De exemplu, am participat la vizita efectuată de fostul Patriarh Teoctist Arăpaşu, la românii din Ungaria, asistând la slujba oficiată în biserica din Jula, ca şi la discuţiile cu enoriaşii ortodocşi români din localitate şi satele din jur. Am remarcat, cu acel prilej, numărul exagerat de poliţişti şi, probabil, de la forţe speciale şi serviciile secrete maghiare, venite pentru a monitoriza această întâlnire istorică dintre întîistătătorul Bisericii Ortodoxe Române şi cetăţenii maghiari de origină română rămaşi în Ungaria post-trianonică. Unii dintre aceştia erau vădit speriaţi de aceste forţe de securitate numeroase, fiind extrem de prudenţi în declaraţii şi destul de puţini dornici să dialogheze cu presa română prezentă la eveniment, de teamă să nu aibă de suferit ulterior.
Fostul Patriarh Teoctist era vădit emoţionat şi trăia o mare bucurie. Ulterior, el a purtat discuţii cu autorităţile maghiare, care au făcut posibilă înfiinţarea unei episcopii ortodoxe române cu sediul la Jula. Dar primul titular al acestei dioceze, aşa cum mi+a mărturisit cu prilejul unei întâlniri avută ulterior la Parlamentul României, s-a simţit ca într-un perpetuu arest, fiind supravegheat zi şi noapte de securitatea ungurească şi obstrucţionat în activitatea sa, mai ales când era vorba de vizitaţii şi întâlniri canonice în satele aparţinătoare diocezei sale.

[4] Având în vedere necazurile incomensurabile pe care mi le-a produs publicarea, la începutul anului 1990, când încă mulţi români aşteptau cuminţi după perdele evoluţia vieţii politice, a unor date despre evenimentele de la Braşov, din 1987, nu mai am curajul de a da publicităţii, încă în timpul vieţii mele, aceste detalii care ar putea modifica substanţial imaginea unor foşti radiofonişti, zgomotoşi şi nu o dată violenţi chiar, care nu m-au suportat nici când le eram coleg pentru faptul că, spre deosebire de ei, eu nu făceam nici un efort de a-mi ascunde trecutul şi nici de a părea ceea ce nu eram. De aceea, aceste amintiri despre perioada mea „radiofonică” vor trebui să mai aştepte.

[5] Urmăresc, de câţiva ani, fiecare ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, care prezintă şi pelicule ale cineaştilor români. Cu excepţia celor semnate de tânărul şi realmente talentatului Porumboiu, restul sunt filme de duzină sau subordonate unei mode de inspiraţie propagandistică. Unele sunt chiar păguboase, prin mesaj şi conţinutul lor trivial.

[6] Mai trebuie să remarcăm o orientare păguboasă, care ne reaminteşte de perioada anilor 46-50 ai secolului trecut, când o serie de scriitori mediocri, dar deveniţi subit suporteri înfocaţi şi devotaţi ai regimului comunist, erau scoşi în faţă, în vreme ce mari nume ale literaturii şi culturii române luau cunoştinţă cu atrocităţile din sistemul penitenciar şi Gulagul comunist românesc. Singura diferenţă constă, în acest moment cel puţin, căci cine ştie ce s-ar mai putea întâmpla în viitor, este că încă nu s-a constituit un nou Gulag. Căci de marginalizat şi acum o serie de oameni de cultură şi scriitori care au avut neşansa de a se naşte mai demult, sunt făţiş marginalizaţi. În disperare de cauză, la începutul anilor 90, o serie de importanţi dramaturgi români, dintre care nu lipseau Marin Sorescu şi D.R. Popescu, au fost aproape interzişi a mai fi jucaţi pe scenele româneşti. Asta în timp ce au luat cu asalt teatrele o serie de grafomani şi autori lipsiţi de talent, care se considerau victime ale vechiului regim, pentru că, lipsiţi fiind, cu adevărat, de talent, nu au fost, pe bună dreptatate, admişi şi jucaţi anterior. Iar în opinia lor, vinovaţi de o atare situaţie erau tocmai cei reuniţi acum, după întâlniri succesive la Sfântu Gheorghe, într-o societate pe care au înfiinţat-o şi au intitulat-o Dragon (adică, dramaturgii goniţi). Îmi amintesc, totodată de atitudinea stalinistă a unor tineri scriitori, care au luat în pripă decizia de a-i debarca pe foştii redactori şefi sau redactori şefi adjuncţi ai unor publicaţii şi de a-i alunga pur şi simplu din redacţii. Amintesc, în acest sens, situaţia petrecută în redacţiile revistelor Ramuri, Astra (să nu se înţeleagă cumva că deplâng îndepărtarea din funcţie a redactorului şef al Astrei, care, imitând modelul lui Ceauşescu, ajunsese să-şi sărbătorească, cu fast, ziua de naştere, organizând tot felul de manifestări, unele chiar penibile, pe banii publicaţiei respective) sau la Timişoara. Aşa s-a întîmplat că Marin Sorescu sau Anghel Dumbrăveanu, doi importanţi scriitori, care au fost nu doar înlocuiţi din funcţii, ci şi alungaţi din redacţii. Acest tratament barbar i-a cauzat lui Anghel Dumbrăveanu, de exemplu o gravă îmbolnăvire, fiind şi azi într-o stare critică. Suferinţele trăite pe nedrept în acea perioadă şi de Marin Sorescu ar fi putut să-i grăbească şi acestuia sfârşitul. Dar cei care s-au aflat în spatele unor astfel de fapte abominabile sunt foşti utecişti, membri constanţi prin juriile organizate, înainte de 1989, de CC al UTC sau de organizaţiile judeţene de tineret comunist pentru concursuri de creaţie literară. Odată şi odată, va trebui să se scrie, cu exactitate, de pe poziţii nepartizane, sine ira et studio, şi despre toate aceste lucruri grave care s-au petrecut în ţara noastră, îndreptate împotriva unor mari scriitori, vinovaţi doar că acceptaseră diverse poziţii în conducerea unor reviste sau a breslei lor, pentru a nu le lăsa abandonate după poftele unor grafomani şi arivişti mărunţi şi complet lipsiţi de har şi talent.

[7] Exista pe vremuri, la Cluj-Napoca, o zicere, mult gustată de public: Până aici democraţia, de-aici încolo Mănăşturul. Era vorba de un cartier al municipiului unde viaţa avea alte criterii, iar forţa fizică era, de multe ori, pe primul loc.
De asemenea, m-am deplasat la Chişinău, purtând un dialog, extrem de elocvent pentru mine, cu arhiepiscopul Chişinăului, extrem de ostil oricărei colaborări de ordin bisericesc cu Bucureştiul şi Sinodul B.O.R. Era evident că bietul ierarh, care, după cum afirmau unii basarabeni, era încă în subordinea Moscovei şi sub stricta supraveghere a KGB-ului, nu vroia să îşi creeze probleme cu autorităţile de obedienţă comunistă din Basarabia.

[8] Să nu uităm nici faptul că în structura instituţiei respective se află şi indivizi care nu ar fi avut dreptul legal şi moral de a deţine astfel de funcţii. Dar ei au fost impuşi, complet abuziv, de partide politice sau personalităţi cu înalte funcţii în stat, ca răsplată pentru serviciile aduse respectivilor. La comanda acestora, deci, ei fabrică dosare pentru compromiterea unor adversari incomozi sau fac uitate probe clare care pot dezvălui adevăratul chip al unor indivizi din barca Puterii.

[9] Sunt încă vii în memoria oamenilor acuzaţiile aduse, fără temei, cu concursul direct al unor membri zgomotoşi ai CNSAS actorului Florin Piersic şi tatălui acestuia, ca şi celebrului ex-fotbalist Gică Popescu, pentru motivul c-ar fi deranjat cine ştie ce interese sau din răzbunare prostească.

[10] Este elocvent şi regretabil faptul că presa scrisă sau audio vizuală din România, în general obedientă unor potentţi politici sau unor moguli, nu a luat atitudine faţă de desfiinţarea unei publicaţii de cultură. Nu ştiu dacă o asemenea absurditate s-a mai întâmplat în ţară după 1989.