Cu mîna stîngă
ÎN ORĂŞELUL din Middle West unde am locuit mai bine de trei luni, toată lumea scria cu mîna stîngă şi asta — departe de a ne amuza ca o picanterie a locului — ne dădea un fel de continuă nelinişte, ca şi cum ne-am fi mişcat fără încetare printre infirmi pe care nu ştiam cum să-i tratăm.
Apucau foaia într-un fel ciudat, rotind-o mai întîi şi aşezînd-o întotdeauna oblic, aproape ascunsă sub braţul stîng. Mişcările lor scurte şi neîndemînatece, –ca un fel de bîlbîială a gesturilor înainte de a se apuca de scris nenumăratele mişcări infinitezimale care însoţeau — asemenea unui bruiaj al sunetului de bază — aşezarea mîinii pe pagină pentru a începe să scrie, ne trezeau o milă tulbure, amestecată, împotriva sentimentelor noastre pline de bunăvoinţă, cu o abia ascunsă aversiune. Nu mă puteam hotărî între acest impur sentiment de superioritate şi o adevărată intimidare în faţa acelei întregi populaţii scriind cu mîna stîngă şi explicînd că ştie să scrie cu amîndouă mîinile. Dar nu scriau niciodată cu dreapta, încît, dacă existase cîndva lărgirea efectivă a posibilităţilor lor de exprimare, ea se transformase cu timpul, printr-o răsturnare de neînţeles, într-o îngrădire de care nu-şi dădeau seama şi de care continuau să fie mîndri, ca de un simbol al libertăţii. Vedeam zilnic, tot mai confuză, nenumărate perechi de mîini avîndu-şi viaţa lor particulară, fără legătură cu trupurile cărora le aparţineau, mişcîndu-se neobişnuit şi transformîn-du şi. cu aroganţă, infirmitatea în sfidare.
După citva timp, noi, care scriam normal, obişnuit, fără efort, căpătasem un fel de jenă în a ne purta firesc şi, dintr-un fel de dorinţă de adaptare, probabil, făceam aproape fără să ne dăm seama cîteva gesturi în plus înainte de a ne apuca să scriem, ca şi cum n-am fi putut-o face pur şi simplu, ca şi cum şi nouă ne era destul de greu. Evident, ne jenam unii de alţii cînd ne surprindeam reciproc în vreo asemenea situaţie, dar continuam, aproape inconştient, dintr-un adînc şi nemărturisit instinct de conservare, să ne ascundem uşurinţa de a scrie, să ne lăudăm cu stîngăciile noastre mimate.
Cele trei luni exacerbate de dorul de casă, exasperate de incapacitatea noastră de adaptare, se transformau într-o lentilă deformatoare prin care lumea se vedea mai ciudată decît era în realitate, mai plină de sensuri şi de simboluri decît o puteam bănui, dătătoare de coşmaruri şi de reverii care ne aparţineau nouă mai mult decît ei, nouă cărora nu ne era indiferent că, printre veveriţe şi case cu obloane colorate, locuitorii paşnicului şi idilicului orăşel din Middle West scriau cu mîna stîngă.
Ana Blandiana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu