TIMPUL INITIATIC AL IUBIRII
Exista o imperceptibila granita intre lumi, de parca am trece dintr-o parte in alta fara sa ne fie cu stiinta. Se intampla lucruri, se precipita evenimente, se cultiva ganduri care altadata nu aveau drum prin canalele noastre de "distributie".
E de ajuns sa acceptam, sa traim firescul intamplarilor ca si cum lumile se prefac in una singura, cu raul si cu binele din noi. Rareori, prea rareori ne gandim ca nu mai avem timp.
Sa uitam de ei, cate putin in fiecare zi. Rautatea lor, coruptia, marlania, pacatosenia lor nu ne privesc pe noi. Ei cu ei, noi cu cei ce vor veni! Au existat dintotdeauna lichele, de ce acum ar fi altfel?
E adevarat ca acum lupta e mai dura, pe fata, fara ocolisuri. Dar si dragostea e la vedere. Poate ca acesta este timpul in care iubirea trebuie sa triumfe. Nu avem nevoie de recunoastere, de acceptul lor, de aplauze sau de rasplata.
Spune taranul asa frumos: lasati-i in plata Domnului!
Dumnezeu ne cere doar sa iubim. Sa ne recunoastem pe noi insine, sa nu ne dezicem de aproapele nostru, sa nu ne alungam unii pe altii de la masa saraca si din ce in ce mai rara.
Stiu doar ca timpul, pamantul, rasetele, plansul, durerea, visul, diminetile, pustiurile, intunericul, lumina, drumul si poteca, ploaia... toate se inmiresmeaza cu iubire.
E de ajuns sa ne trezim in zori constienti de importanta zilei, sa ne asumam timpul precum un concret al fiecarei zile.
Este un alt timp, o alta vibratie, pe care vom invata sa o strabatem, pentru ca numai astfel vom cunoaste lumea. Inainte de a cuceri pamantul, trebuie sa ne escaladam pe noi insine, pana la nivelul acelei constiinte uitata in fiecare dintre noi.
Nu e drum lung, ci innoitor si initiatic... Sursa: Florentina Toniţă, ARTA DE A TRAI
Constantin Brâncoveanu
Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultură şi de lăcaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunată pildă de dăruire şi de jertfă pentru ţară să şi pentru credinţa creştină. (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)
...toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie
„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“ Cezar Ivănescu
Mircea Eliade
Este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor. Într-adevăr principatele române au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or, mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o căprioară... (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980)
Exista o imperceptibila granita intre lumi, de parca am trece dintr-o parte in alta fara sa ne fie cu stiinta. Se intampla lucruri, se precipita evenimente, se cultiva ganduri care altadata nu aveau drum prin canalele noastre de "distributie".
Dumnezeu ne cere doar sa iubim. Sa ne recunoastem pe noi insine, sa nu ne dezicem de aproapele nostru, sa nu ne alungam unii pe altii de la masa saraca si din ce in ce mai rara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu